De ce fundamentalismul nu a putut opri avalansa liberalismului din crestinismul american
Traducere în limba româna de Marian Sorin Radulescu
Putine cuvinte din limba englezã au dobândit o conotatie atât de negativã ca fundamentalismul. Pentru cei mai multi termenul a ajuns sinonim cu obscurantismul, ignoranta si duhovnicia meschinã. Adesea oamenii îl folosesc pentru a-i descrie pe cei cu principii religioase conservatoare sau traditionaliste. Astfel, pentru mass-media americanã, musulmanii care iau în serios Coranul si se îmbracã sau se comportã potrivit lui, sunt etichetati ca fundamentalisti. Prin aceasta, ei sunt diferentiati de acei musulmani care au adoptat principiile materialismului si liberalismului occidental, fiind astfel asimilati din punct de vedere social si inofensivi din punct de vedere politic.
Desi fundamentalismul se referã în mod normal la o anumitã miscare din cadrul crestinismului evanghelic american, el este adesea folosit cu sens peiorativ pentru orice crestin care tine cu tãrie la convingerile sale si a cãrui abordare a Scripturilor nu este ‘iluminatã’ de standardele criticii biblice moderne. Uneori chiar si crestinilor Ortodocsi care nu acceptã metodele teologiei academice contemporane, li se pune eticheta de fundamentalisti de cãtre Ortodocsii mai ‘progresisti’. Aceastã întrebuintare a cuvântului cu sens peiorativ spune adesea mai multe despre cel care îl foloseste decât despre cel cãruia i se atribuie.
Datoritã folosirii (si rãstãlmãcirii) rãspândite a termenului, am dori sa-i investigãm istoria si, în mod concret, sã examinãm natura abordãrii fundamentaliste a Scripturilor. Ironia face ca atât fundamentalistii, cât si adversarii lor ‘progresisti’ – sau modernisti – împãrtãsesc aceeasi abordare fundamental rationalistã a Bibliei. Fundamentalismul si modernismul nu sunt diametral opuse, ci mai degrabã doua fete ale aceleiasi monede.
Originile fundamentalismului
Originile fundamentalismului american se aflã în miscarea evanghelicã britanicã din secolul XIX. Teama de liberalism pe de o parte si de o renastere a Catolicismului pe de alta a generat o reactie conservatoare din partea aripii evanghelice a Bisericii Anglicane prin anii 1920-18301. Acesti evanghelizatori, cunoscuti sub numele de Recorditi, credeau în inspiratia verbala a Scripturilor si în întoarcerea pre-milenarã a lui Hristos. Desi marea majoritate a Recorditilor au rãmas în Biserica de Stat Anglicanã, un numãr considerabil dintre ei s-a rupt de ea. Cel mai numeros si mai influent grup de separatisti din secolul XIX aveau sã fie Frãtia din Plymouth. Prin scrierile pastorului J.N. Darby, Frãtia a ajuns cunoscutã pentru principiul separatismului, potrivit cãruia istoria s-ar împãrti în epoci sau dispense. Dispensa pre-milenarã a devenit principiul de bazã al fundamentalismului american prin influenta lui C.I. Scofield si a rusinoasei editii Scofield Reference a Bibliei.
În SUA Alianta Evanghelicã s-a constituit în 1846 ca reactie împotriva liberalismului. În 1895, la o întrunire ce a avut loc la Cascada Niagara, evanghelistii au publicat o listã cu cinci principii fundamentale. Acestea sunt: caracterul infailibil al Scripturii, divinitatea lui Hristos, nasterea din Fecioarã, iertarea de pãcate, învierea fizicã a lui Hristos si întoarcerea sa iminentã.2 De atunci tot felul de liste cu ‘principii fundamentale’ aveau sã fie publicate de cãtre diverse grupuri. Dupã 1910, o brosurã intitulatã ‘Principii fundamentale’ s-a bucurat de o imensã popularitate. Astfel s-a ajuns ca miscarea sã împrumute numele de la încercarea de a defini elementele fundamentale ale credintei crestine.3
Imaginea popularã a fundamentalistilor avea sã fie construitã de predicatori înflãcãrati precum Billy Sunday, J. Frank Norris ("tornada texanã”) si de imaginea fictivã a apãrãrii viziunii creationiste din Inherit the Wind [Mosteneste vântul] confectionatã la Scopes de cea mai rãsunãtoare figurã de politician ratat, William Jennings Bryan, la procesul din 1925. Declaratia sa glumeatã potrivit cãreia mai degrabã ar cunoaste Stânca Veacurilor, decât veacul stâncilor, a devenit icoana verbalã a curentului fundamentalist anti-intelectual pe care criticul literar din Yale, Harold Bloom, îl numeste în derâdere grupul de ‘nestiutori’. Si totusi, pânã si Bloom a fost nevoit sã recunoascã existenta unui curent fundamentalist mai adânc si mai riguros din punct de vedere intelectual, îndãrãtul acestui obscurantism.4 La acesta trebuie sã ne întoarcem pentru a întelege metoda fundamentalistã de interpretare biblicã.
Reactia rationalistã la rationalism
Centrul teologic al fundamentalismului american de la sfârsitul secolului gravita în jurul renumitului seminar teologic Princeton din New Jersey. Teologia profesorilor de la Princeton (B.B. Warfield, Charles si A.A. Hodge iar în secolul XX Gresham Machen) fusese temelia intelectualã a gândirii fundamentaliste. Acestia, folosindu-se de traditia scolasticã de tip calvin, aveau sã opunã rezistenta unui crestinism ortodox (asa cum îl întelegeau ei) împotriva avanalsei crescânde a teologiei liberale.
Pânã la mijlocul secolului , Iluminismul francez, cu accentul sãu pus pe ratiune, avea sã roade atât în Marea Britanie, cât si în America. În vreme ce americanii au fost oarecum strãini de spiritul anticlerical din Franta, rationalismul iluminist si-a croit la ei drumul înãuntrul bisericilor, dând nastere la ceea ce avea sã reprezinte un pericol si mai mare pentru integritatea crestinismului american decât un asalt frontal împotriva lui. Datoritã, în mare parte, criticii importate din universitãtile din Germania, crestinii au început sã fie tot mai sceptici fatã de povestirile miraculoase din Biblie, interpretându-le dupã criterii iluministe. Aceastã metodã 'deconstructivistã' în stare latentã, amestecatã cu implicatiile teologice si antropologice ale teoriei darwiniste asupra evolutiei, au prezentat un pericol clar si actual pentru întelegerea Protestantã a crestinismului.
Pentru a combate acest asalt rationalist, teologii de la Princeton nu s-au refugiat într-o negare obscurantistã a stiintei si logicii, ci s-au înarmat cu metoda teologicã scolasticã lãsatã mostenire de la primii Reformatori.5 Ei se opuneau rationalismului nu prin a nega ratiunea, ci prin propriul lor fel de rationalism. Aici trebuie cãutatã explicatia pentru esecul Fundamentalismului de a stãvili puhoiul de liberalism din crestinismul american.
Jean Calvin a fost un savant umanist care s-a folosit de metodele stiintifice ale vremii sale pentru a interpreta textul biblic.6 În acest sens el poate fi considerat un pionier al criticii moderne. Pe de altã parte, acceptarea sa a priori a autoritãtii Bibliei si a crestinismului 'ortodox' l-au determinat sã apere doctrinele crestine traditionale împotriva acelor Reformatori radicali care negau Treimea sau divinitatea lui Hristos. Aceasta i-a fãcut pe fundamentalisti ca Warfield sã-l considere pe Calvin infailibil. Abordarea calvinistã a Bibliei este greu de cuprins într-o definitie,7 iar istoria exegezelor biblice Protestante din perioada care a urmat confirmã ambiguitatea metodei umaniste adoptate de Calvin.
Si, într-adevãr, tocmai abordarea umanistã a Bibliei ca text autonom - la fel ca orice alt text - a determinat dezvoltarea Protestantismului începând cu secolul XVI. Atât deconstructivismul liberal al Scripturilor cât si apãrarea fundamentalistã a Bibliei îsi aflã originea în Reforma Protestantã si în accentul pus pe Biblie ca singura autoritate crestinã.
Crestinismul ca ideologie
Reforma Protestantã a fost o adevãratã revolutie teologicã. Insistând numai pe Biblie, Reformatorii au transferat centrul reflectiei crestine de la revelatia lui Dumnezeu oamenilor prin persoana lui Dumnezeu-Omul, asa cum a fost trãitã istoric prin participare sacramentalã în Trupul Sãu, Biserica, la mãrturia scrisã a acelei revelatii. În mâinile Reformatorilor crestinismul a devenit o ideologie derivatã dintr-un text. Începând cu secolul XVI Biblia a ajuns în centrul atentiei crestine, nu experienta vie a unirii cu Hristos în Bisericã.7
Liberalii sau modernistii aplicã metoda deconstructivistã textului sacru pentru a-si confirma propria versiune a ideologiei crestine cu ceea ce societatea contemporanã considerã ca acceptabil din punct de vedere filosofic si stiintific. Fundamentalistii pe de altã parte folosesc metoda scolasticã a argumentelor logice si a dovezilor stiintifice (precum arheologia) pentru a dovedi veridicitatea istoricã a textului biblic si implicit pentru a 'dovedi' veridicitatea teologicã a versiunii lor de ideologie crestinã. Si unii si altii pun accentul numai pe un text, smuls din Trupul viu al lui Hristos.
Trebuie precizat cã oricât de eronatã ar fi pozitia fundamentalistilor, ea are meritul de a avertiza asupra pericolului pus de liberali. Critica academicã a dus la o devastatoare slãbire a credintei în lumea Protestantã. Crestinii Ortodocsi, adesea nedumeriti de pretentiile intelectuale ale Academiei americane, ar face bine sã învete aceastã lectie înainte de a urma orbeste exegezele biblice moderne din dorinta de a fi 'la modã'. De asemenea, fundamentalistii au înteles cã aceastã evolutie a lucrurilor pune în pericol însãsi conceptia crestina despre viatã.
Din pãcate metoda teologicã folositã de fundamentalisti este în esentã aceeasi cu cea folositã de adversarii lor. Ei nu au putut rezista atacurilor rationaliste ale liberalilor pentru cã semintele liberalismului se gãseau în însãsi metoda lor. Atât încercãrile liberalilor de a demonstra cã Scripturile nu condamnã de fapt comportamentul homosexual, cât si cele ale fundamentalistilor de a demonstra cã vinul pe care Iisus l-a bãut nu a fost tocmai fermentat, divulgã aceleasi metode de rationalizare si cazuisticã.
În mod asemãnãtor, liberalii au încercat sã împace crestinismul cu teoria evolutionistã prin interpretãri contrafãcute, evolutioniste ale Genezei. Fundamentalistii le rãspund transformând Scripturile într-un text stiintific, identificând veridicitatea crestinismului însusi cu veridicitatea mãrturiei 'stiintifice' a Bibliei. Liberalii rãstãlmãcesc Scriptura adaptând-o propriilor lor vederi. Fundamentalistii o rãstãlmãcesc raportându-se la textul biblic nu pentru cã este mãrturia scrisã a revelatiei lui Dumnezeu omului, ci ca la o enciclopedie de cunoastere stiintificã si istoricã - un 'sistem de adevãr' exhaustiv.8
În cele din urmã fundamentalistii au adus propriile lor noutãti si inovatii. Istoricul Justo Gonzalez observã aceastã ironie: "în vreme ce fundamentalismul se declarase apãrãtorul ortodoxiei traditionale avea sã dea nastere la noi interpretãri ale Bibliei".9 Bizarele sisteme religioase ale fundamentalistilor sunt de o seamã cu inovatiile crestinismului liberal.
De ce a esuat Fundamentalismul
Fundamentalismul a esuat sã opreascã dezintegrarea Protestantismului american nu atât datoritã obsurantismului celor care-l adoptã, cât mai cu seamã datoritã metodei teologice Protestante pe care o folosesc atât fundamentalistii cât si liberalii. Ortodoxia se deosebeste de Protestantism – liberal sau conservator - nu atât în ceea ce priveste concluziile la care ajunge, cât în întrebãrile pe care le adreseazã. Cu alte cuvinte Ortodoxia presupune o abordare radical diferitã a naturii crestinismului.
Pentru un Ortodox crestinismul nu este un sistem teologic rezumat din textul Bibliei, ci viata în Hristos, adicã în comuniune cu Trupul viu al lui Hristos, care este Biserica. Biblia este mãrturia revelatiei lui Dumnezeu. Biserica este experienta vie a prezentei Sale.
De aceea Scripturile nu pot fi tratate ca un text din care pot fi izolate ‘adevãruri si principii eterne’. Biblia poate fi cu adevãrat înteleasã numai în contextul vietii sacramentale a Bisericii, care, de bunã seamã, nu este nimic altceva decât viata divino-umanã a lui Hristos dãruitã omului. Fãrã Bisericã – iar Biserica a existat temporal si logic încã dinainte de textul Scripturii -, Biblia rãmâne un text obscur.
1 Ian S. Rennie. "Fundamentalism and the Varieties of North Atlantic Evangelism" ["Fundamentalismul şi gama de Evanghelism nord atlantic”], Evangelicalism: Comparative Studies of Popular Protestantism in North America, the British Isles, insulele and Beyond 1700-1990 [Evanghelism: Studii comparate de Protestantism popular în America de Nord, insulele britanice şi restul lumii], ed. By Noll, Bebbington, and Rawlyk (New York: Oxford University Press, 1994. Pp. 333-350.
2 Justo L. Gonzalez. The Story of Christianity [Povestea creştinismului]; vol. 2. The Reformation to the Present Day [De la Reformă ână în zilele noastre] (San Francisco: Harper & Row Publishers. 1984), p. 257.
3 Martin Marty, Pilgrims in Their Own Land: 500 Years of Religion in America [Pelerini în ţara lor: 500 de ani de religie în America] (New York: Penguin Books. 1985), p. 379.
4 Cf. Harold Bloom. The American Religion: The Emergence of the Post-Christian Nation Religia americană: Naşterea naţiunii post-creştine (New York: Simon and Schuster, 1992).
5 Metoda scolastică Reformată este continuată astăzi de scriitori ca Norman Geisler.
6 Cf. William Bouwsma. John Calvin: A Sixteenth Century Portrait [Jean Calvin: Un portret de sexol XVI] (New York: Oxford University Press. 1988), p. 120ff
7 Am dezvoltat această teza în detaliu în The Way: What Every Protestant Should Know About the Orthodox Church [Calea: Ce trebuie să ştie fiecare Protestant despre Biserica Ortodoxă] (Salisbury. MA: Regina Orthodox Press, 1997).
8 Cf. A.A. Hodge. The Confession of Faith: A Handbook of Christian Doctrine Expounding the Westminster Confesion [Mărturisirea credinţei: Un manual al doctrinei creştine ce respinge crezul de la Westminster] (Edinburgh: Banner of Truth Trust. 1958 [1869], p. 37.
