Studiile de iconografie răsăriteană au intrat în atenţia cercetătorilor odată cu apariţia primului manual de iconografie publicat de învăţaţii francezi M. Didron şi P. Durând, în anul 1845 la Paris, cu titlul: Manuel d'Iconographie chretienne greque et latine... XLVIII plus 483 pag. Vizitînd Athosul pe la 1838, cei doi cercetători au cunoscut manu¬scrisul unei Erminii a zugraviler care servea drept călăuză călugărilor de aici, în pictarea bisericilor. Obţinînd copia unui asemenea manuscris ei 1-au tradus şi, însoţindu-1 de un studiu introductiv şi note explicative, 1-au publicat, făcînd cunoscut pentru prima dată textul grecesc al manuscri¬sului atonit (1845). O a doua ediţie franceză, cu acelaşi titlu, a publicat peste trei ani abatele Crosnier (Paris 1848). Ceva mai tîrziu apare şi ediţia germană, făcută de G. Schäfer, după copia împrumutată de la cei doi francezi, însoţită de traducere germană şi de notele lui Didron, la care traducătorul a adăugat si însemnările sale. O traducere rusească, după un manuscris de provenienţă ierusalimiteană, făcută de învăţatul arhimandrit rus, Profirie Uspensckii, apare nu după mult timp, în revista teologică a Academiei duhovniceşti din Kiev din 1866 şi apoi în ediţie separată în 1868. Între timp (la 1853) apăruse la Atena şi prima ediţie grecească a Ma¬nualului zugravilor tipărită de un oarecare Atanasie G. Zosimâ, după un manuscris pretins din anul 1458, plastografiat de vestitul şarlatan grec C. Simonides. O a doua ediţie grecească, cu acelaşi titlu, tipăreşte la Atena în 1785 A. Constantinidis. La 1909, învăţatul grec A. Papadopulos Kerameus a ti¬părit la Sankt Petersburg o nouă ediţie grecească, după un manuscris din sec. XVIII, cu anexe cuprinzînd fragmente din manuscrise publicate mai înainte în traducere rusă a lui P. Uspenskii, pe care am menţionat-o mai îna¬inte. Ce sînt Erminiile zugravilor? Erminiile zugravilor numite şi manuale de pictură sînt scrieri care cuprind regulor privitoare la meşteşugul picturii bisericeşti. Acest meşteşug s-a transmis la început, de la pictor la pictor, pe ca¬lea tradiţiei orale şi a practicii. Cu timpul unii călugări mai cărturari din răsărit, care pictau în stilul artei bizantine, au început să-şi noteze re¬guli mai de seamă ale meşteşugului lor. Aceste însemnări au constituit nucleul primelor manuale de pictură bisericească. Începînd din sec. al XVII-lea, ele au circulat în manuscrise greceşti, în mai multe redactări sau variante şi au fost folosite de călugări zugravi din diferite părţi ale creştinătăţii ortodoxe, mai ales la Athos, unde se mutase centrul mişcării culturale şi artistice bizantine, după căderea Constantinopolului sub turci, în 1453. Manuscrise şi tipărituri ale Erminiilor. Un prim manuscris a fost descoperit în 1674 în mănăstirea Sf. Sava, de lîngă Ierusalim şi era intitulat: „Carte despre arta zugrăvirii”. Manuscri¬sul a fost retranscris de călugărul Macarie, şi adus la Athos, în 1697. Ma¬nuscrisul cuprindea îndrumări privitoare la felul cum să fie înfăţişate „Sărbătorile Domneşti, ale Născătoarei de Dumnezeu, numele profeţilor, proorocirile lor, etatea, fizionomia Apostolilor şi ai altor sfinţi... şi alte amă¬nunte folositoare pentru zugravi”. În 1832 (deci cu mult înaintea lui Didron şi Durând), un învăţat ger¬man L. Scorn, publicase cîteva fragmente dintr-un manuscris similar de care se folosise pictorul grec Eftimie Dimitri din Paleopatra Moreei, la zugrăvirea capelei greceşti din München, la 1823. Cele mai multe din manuscrise se păstrează acum în bibliotecile mănăstirilor Iviron şi Pantelimon din Athos; altele se află în biblioteci mînăstireşti şi publice, din alte părţi ale răsăritului Ortodox. La biblioteca Academiei Române sunt trei manuscrise de Erminii, dintre care unul din 1775, altul din 1814, iar al treilea nedatat. O ediţie critică a textului grecesc al Errniniei zugravilor, care să colaţioneze toate variantele şi de amănunt, din manuscrisele existente şi cunoscute, nu s-a tipărit însă pînă acum . Titlul cel mai obişnuit al Erminiilor, este „Carte numită Manual al ştiinţei picturii: Foarte folositoare şi de trebuinţă fiecărui zugrav care se ocupă de această sfântă ştiinţă... etc. Cîteodată întîlnim şi alte titluri: „Ustavul” sau „Erminia zugrăviei”. În sec. XVIII şi XIX meşteri anonimi redactează tot mai multe ase¬menea manuscrise de Erminii care consemnează şi transmit o veche tra¬diţie de artă, practicată din cea mai adîncă vechime a artei bizantine. Începutul consemnărilor Erminiilor se crede că datează din sec. XVI cînd au trăit şi au lucrat ultimii mari maeştri atoniţi ai picturii bizantine: Manuel Panselinos, considerat ca ultim reprezentant al Şcolii macedo¬nene în pictura bizantină, Teofan de Creta, reprezentant al şcolii de pic¬tură numită Cretană şi Frangos Catellanos. Erminiile lor nu s-au păstrat. Cea mai veche dintre acestea poartă numele lui Frangos Catellanos din Teba Beoţiei, pictor athonit vestit şi discipol direct al lui Panselin şi Teofan, care a pictat în 1560 paraclisul Sf. Nicolae, din Lavra de la Athos şi mănăstirea Varlaam din Meteores, în 1566. O singură redactare (variantă) a Erminiei zugravilor poartă numele sigur al alcătuitorului ei: aceea a Ieromonahului Dionisie din Fuma, care e totodată şi cea mai completă, mai sistematică şi mai mult editată şi cu¬noscută, dintre toate redactările Erminiei. Acest Dionisie, supranumit şi Agrafiotul (pentru că satul său de origine, Furna, se află în ţinutul Agrafo din Grecia de mijloc) a fost el însuşi zugrav vestit, care a trăit şi a lucrat în sec. XVIII, tot la Athos, unde a construit şi a zugrăvit el însuşi, la 1701, biserica Sf. Ioan Botezătorul, de lîngă Karyes, unde şi-a avut chilia. Deşi a trăit cu vreo două sute de ani în urma celebrului Panselin, to¬tuşi Dionisie a fost ucenic indirect (îndepărtat) al acestuia şi continuator al tradiţiei lui artistice, pe care Dionisie afirmă clar că o şi transmite în Manualul redactat (compilat) de el. El a fost de altfel ucenic al zugravului David, de origine din Avionul Albaniei, mort la 1715, care fusese principa¬lul reprezentant al picturii athonite, de stil Panselin, în sec. al XVII-lea. La rîndul său, Dionisie din Furna a avut şi el ca ucenic şi urmaş al meşte¬şugului său pe Damaschin. Un urmaş al acestuia, Veniamin zugravul, a copiat în miniatură între 1806-1816, toate picturile atribuite de tradiţie lui Panselin, din bisericile mănăstirilor Protaton, Pantelimon (Rosikon) şi Hilandar, şi o icoană din Vatoped; pe care le-a predat zugravului Macarie, trăitor pe la sfîrşitul secolului trecut, păstrîndu-se astfel necurmat firul tradiţiilor artistice, care porneşte de la Manuil Panselin şi pe care călugării zugravi athoniţi o păstrează pînă astăzi. La alcătuirea Manualului sau de pictură, Dionisie din Furna a avut colaborator pe ucenicul său Chirii din Hios, amintit în precuvîntarea căr¬ţii. Totuşi, redactarea lui Dionisie - deşi ultima şi cea mai completă din¬tre toate variantele Erminiei - nu e deloc o operă originală, ci o compi¬laţie după diverse redactări mai vechi. Cuprinsul Erminiilor. Erminiile cele mai complete cuprind de obicei două părţi: una ico¬nografică şi alta tehnică. Redactarea cea mai completă şi sistematică, datorită lui Dionisie de Furna, publicată în mai toate ediţiile şi traducerile de pînă aici pe care o dăm şi noi aici ca prototip al acestei scrieri - începe printr-o rugăciune către Maica Domnului, care provine dintr-o redactare mai veche şi pe care o rosteau de regulă toţi zugravii bisericeşti înainte de a se apuca de lucru. Urmează o precuvîntare a re¬dactorului respectiv (aici Dionisie de Furna şi ucenjcul său Chirii din Hios). Continuă apoi cu îndrumări adresate celor ce vor să înveţe meşteşu¬gul sacru al zugrăvirii şi cu indicarea rugăciunilor pe care aceştia sînt datori să le citească. Abia după aceasta vine Cuprinsul propriu-zis al cărţii, care se împar¬te în mai multe părţi. Prima parte are caracter tehnic, cuprinzînd instrucţiunile necesare pentru pregătirea uneltelor şi a materialelor folosite în pictură (culori, uleiuri, vernichiuri, aur, pensule etc.), pentru tehnica picturii icoanelor pe lemn, pe pînză, a picturii murale, cum se pregăteşte zidul, cum se pregăteşte peretele, pînza sau lemnul pentru icoane, ipsosirea icoanelor şi catapetesmelor, tehnica zugrăvirii şi poleirii. În unele se arată - tot în această parte - măsurile şi proporţiile trupului omenesc, ori modul cum se zugrăvesc părţile mai grele ale chipurilor: faţa, mâinile, părul, barba ş.a.). Unele reţete sînt atribuite aici lui Panselin. A doua parte, care alcătuieşte cuprinsul în mai toate Erminiile, şi totodată partea lor cea mai de valoare - este cea iconografică, în care se arată zugravilor cum trebuie zugrăvite diferitele subiecte sau scene iconografice şi chipuri sfinte, pe icoane sau pe pereţii bisericilor. Seria aceasta începe cu cele din Vechiul Testament, avînd titlul general: Cum se zugrăvesc minunile Vechii Scripturi. Se arată aici cum se zugrăvesc cele nouă cete îngereşti, patriarhii, proorocii şi drepţii Legii Vechi, pre¬cum şi principalele episoade sau momente şi întîmplări din istoria biblică a Vechiului Testament, înfăţişate în pictura bisericii, ca de ex.: crearea primilor oameni, potopul, turnul lui Babei, momente din viaţa lui Avraain şi a celorlalţi patriarhi, scene din viaţa lui Moise, izbăvirea Evreilor din robia Egiptului, isprăvile lui Samson, fapte din viaţa lui David, Iov, proo¬rocii (îndeosebi Ilie, Elisei, Daniel şi Iona, s.a.). Aici intră şi detaliile privitoare la marea reprezentare iconografică a filozofilor păgîni si a Ar¬borelui genealogic al lui Iisus (Rădăcina lui Iesei), zugrăvită pe suprafaţa exterioară a peretelui de sud din bisericile bucovinene din sec. XVI. E de remarcat că lipseşte de aici descrierea reprezentărilor iconografice ale facerii lumii. Seria descrierilor continuă cu scenele şi figurile sfinte din Noul Tes¬tament, cu titlul general: Cum se zugrăvesc stăpînestile sărbători şi mi¬nunile lui Hristos, duprecum cuprinde Sfînta Evanghelie. Acestea sînt descrise în ordinea în care se găsesc înşirate în Evanghelia de la Matei şi cu intercalarea episoadelor aflate în plus la ceilalţi Evanghelişti. Începe cu Buna Vestire şi continuă cu cele mai însemnate întîmplări din viaţa Mîtuitorului (Naşterea, Întîmpinarea Domnului, omorîrea pruncilor de către Irod, Botezul, ispitirea Domnului de către diavol, chemarea apostolilor, minunea din Cana Galileii, convorbirea cu Samarineanca, potolirea minunată a furtunii pe mare, Schimbarea la faţă, etc.); apoi descrie sumar felul cum trebuie zugrăvite minunile şi patimile Mîntuitorului, cu titlul special: Cele ale lui Hristos patimi, pildele sau parabolele, cu titlul deo¬sebit şi întîmplările de după înviere şi înălţarea la cer a Domnului, pînă la Pogorîrea Sf. Duh. Aici sînt integrate şi scene inspirate din Li¬turghie, imnografie şi dogmatică, Dumnezeiasca Liturghie, împărtăşirea Apostolilor, Toată suflarea, A doua venire si Judecata din urmă, ca şi ilustrarea viziunilor din Apocalipsa Sf. Ioan Teologul. Urmează apoi, sub titlul Praznicile Maicii lui Dumnezeu, descrierea scenelor şi a icoanelor în legătură cu iconografia Maicii Domnului, şi a diferitelor categorii de sfinţi (Apostoli, ierarhi, diaconi, martiri, cuvioşi şi pustnici, etc.), arătîndu-se cum trebuie zugrăvit chipul individual al fiecăruia şi cu inscripţiile respective de pe rulouri. Aici se adaugă cele pri¬vitoare la cîteva scene din istoria creştină, ca înălţarea Sfintei Cruci, cele şapte sinoade ecumenice, înălţarea (reabilitarea) Sfintelor icoane sub îm¬părăteasa Teodora (an 842-843) ş.a. Continuă apoi cu capitolul Cum se zugrăvesc minunile sfinţilor celor numiţi, adică descrierea înfăţişării pic¬turale a minunilor unora dintre sfinţii cei mai mult cinstiţi, pietatea orto¬doxă (Arh. Mihail, Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Apostol Petru, Sf. Apostol Pavel, Sf. Nicolae, Spiridon, Gheorghe, Dimitrie, Ecaterina şi Antonie). Ur¬mează capitolul Cum se zugrăvesc muceniile fieştecărei luni, adică Sinaxarul sau lista completă a numelor de sfinţi sărbătoriţi sau pomeniţi în toate zilele anului bisericesc ortodox, începînd cu luna septembrie şi ară¬tîndu-se pe scurt cum să se zugrăvească chipul fiecăruia (cei de pe sep¬tembrie mai pe larg, iar cei din lunile următoare mai pe scurt), aşa cum se zugrăvesc de obicei în pronaosul bisericilor noastre vechi. La sfîrşitul capitolului cu Sinaxarul sînt adăugate şi unele teme mai rare si deose¬bite, ca: viaţa adevăratului călugăr, Scara lui Ioan Scărarul, moartea dreptului şi cea a păcătosului, lumea aceasta pieritoare etc. Partea iconografică a Erminiei lui Dionisie din Furna se încheie cu capitolul Cum se zugrăvesc biserici, în care se indică scenele sfinte ce trebuie zugrăvite în fiecare parte a bisericii (programul sau tipicul ico¬nografic), avîndu-se în vedere diferitele tipuri de biserici: bisericile cu şi fără turlă, bisericile cu bolţi încrucişate, sau cu o singură boltă etc. Se indică în acest capitol şi modul de zugrăvire a baptisteriilor şi a tra¬pezelor de pe lîngă mînăstiri. Lipsesc indicaţii asupra zugrăvirii suprafe¬ţelor exterioare ale pereţilor bisericii, findcă la greci, unde s-au scris originalele acestor manuscrise, nu s-a obişnuit să se zugrăvească bise¬ricile pe dinafară. Erminia lui Dionisie se încheie cu o motivare sau justificare a zugră¬virii şi a cinstirii sfintelor icoane (îndreptată împotriva iconoclaştilor), care ar fi fost mai logic plasată la începutul părţii iconografice, apoi se ara¬tă numirile şi inscripţiile ce se pun la diferite icoane si reprezentări ico¬nografice ale Mîntuitorului, ale Sfintei Fecioare, ale sfinţilor îngeri şi la praznice. Într-o altă redactare, mai veche şi mai scurtă, a manualului zugravi¬lor ordinea cuprinsului este exact cea inversă faţă de cea din redac¬tarea lui Dionisie. După o scurtă precuvântare (anonimă), în prima parte se arată ce anume reprezintă şi cum se pictează în fiecare parte a bisericii (începînd de la turla mare, continuînd cu boitele, absidele si pereţii) - se înşiră apoi diferitele preînchipuiri sau simboale din Vechiul Testament ale faptelor din Noul Testament (împotriva iudeilor), precum şi profeţiile cele mai necesare pictorilor (aci se dau şi profeţiile filozofilor elini sau păgîni despre venirea Mîntuitorului), apoi se dau inscripţiile şi numele ce trebuie scrise la diferitele reprezentări din iconografia Mîntuitoru¬lui, a Maicii Domnului, a Sf. Ioan Botezătorul etc. Partea a treia o formează Sinaxarul celor 12 luni ale anului care se reduce aproape numai la înşirarea numelor de sfinţi din fiecare zi a anu¬lui. Abia acum urmează partea tehnică, cu instrucţiunile asupra chipului omenesc, asupra pregătirii penelelor, a cleiului, a ipsosului, a icoanelor de zugrăvit pe lemn şi pînză, reţete de culori şi vernichiuri, aurul de scris şi zugrăvit, etc., cu care se încheie Erminia. Aceasta constituie de altfel partea cea mai importantă a acestei Erminii, pentru că partea iconogra¬fică este foarte redusă, constînd aproape numai într-un inventar de for¬mule, inspiraţii, citate biblice şi nume de sfinţi, ca un ghid mnemo-tehnic pentru pictori. Scenele şi portretele sfinte care trebuie zugrăvite în biserici sînt doar înşirate, cu titlurile şi inscripţiile lor, pe cînd lămuri¬rile despre cum să fie reprezentate sînt foarte puţine, rare şi sărace. Cărţi de pictură în Apus, la ruşi şi la români. Asemenea călăuze sau îndrumătoare pentru pictori s-au scris nu nu¬mai la Greci, ci şi la alte popoare, atît în Răsărit cît şi în Apus. a) Astfel, la catolici, un oarecare Theoshilul Presbyter a scris, pe la începutul sec. al XII, un mic tratat despre diferite arte, iar italianul Cennino Cennini a scris, pe la începutul sec. XV, un „Trattato dela pittura”, în care sînt consemnate tradiţiile şi principiile iconografice ale pictorilor italieni din epoca prerenaşterii. Marele Leonardo da Vinci ne-a lăsat şi el un „Trattato della pittura”, tradus şi în greceşte la 1724, de pictorul grec Panaghiotis Dorraras, care a alcătuit el însuşi un tratat despre pictură, compilat după cele apusene. Manualele apusene de pictură se deosebesc de cele răsăritene prin aceea că ele cuprind nu¬mai îndrumări privitoare la partea tehnică a picturii: culori, amestecul, prepararea şi întrebuinţarea lor. b) La ruşi, se întâlnesc de asemenea cărţi similare Erminiilor greceţi scrise prin sec. XVII-XVIII şi numite „Podlinniki” (adică originale, modele de imitat sau tipuri iconografice). Ca şi cele greceşti ele au circulat în redactări diferite, atît ca cuprins şi utilizare, dintre care unele mai vechi şi altele mai noi, unele mai concise, altele mai dezvoltate. Caracteristic acestor „Podlinniki” este ordinea alfabetică în înşiruirea numelor de sfinţi şi a reprezentărilor descrise care nu se întâlneşte la cele greceşti - pre¬cum şi atenţia mai mare acordată exemplificărilor prin desene şi minia¬turi (unele din ele alcătuite aproape exclusiv din ilustraţii); toate dau lămuriri asupra culorilor în care trebuie zugrăvite diferite părţi ale chipurilor şi scenelor, ca de ex., la Botezul Domnului: haina de deasupra a lui Ioan, întunecată, cea de dedesubt, albastru-închis, îngerii stau în picioare: cel dinîii are haina purpurie, cea dede¬subt albastră-închis; cel de-al doilea are haina albastră-verzuie (ca apa mării), al treilea roşie; dealul, stacojiu cu alb. în Sinaxarul sfinţilor din „Podlinniki” au fost adăugaţi şi sfinţi locali (ruşi), ca de ex. Marele cneaz Vladimir, cărunt, haina de deasupra de damasc purpuriu, cea de dede¬subt de damasc albăstrui. Nu s-au găsit scrieri similare la slavii de sud (sîrbi si bulgari). c) În schimb la români au circulat şi au fost folosite atît Erminiile greceşti cît şi cele ruseşti, cum reiese nu numai din manuscrisele păs¬trate, ci şi din aplicarea regulilor din Erminii la programul iconografic al vechilor biserici româneşti, şi din inscripţiile greceşti şi slave ce însoţesc aceste picturi, în Biblioteca Academiei Române sînt trei manuscrise cu textul gre¬cesc al Erminiei. Au fost identificate opt manuscrise româneşti cu traduceri ale Er¬miniilor greceşti şi toate de dată relativ recentă (sec. XIX, sau cel mult ultima jumătate a sec. XVIII). Ele reprezintă atît redactarea mai veche şi mai scurtă a Erminiei, cît şi pe cea mai nouă şi mai completă a lui Dionisie din Furna. Se pare că au existat trei traduceri româneşti diferite, după originale greceşti. Dintre cei trei traducători unul singur îşi spune numele, arhimandritul Macarie, călugăr învăţat şi harnic, pe la sfîrşitul sec. XVIII şi începutul sec. XIX - fost la mitropolia Bucureşti şi apoi la mănăstirea Căldăruşani, unde el şi-a lucrat traducerea între 15 ianuarie - 22 octombrie 1805, după redactarea greacă a lui Dionisie din Furna. Traducerea lui Macarie nu e atît de izbutită. Avem şi manuscrise cu compilaţii din mai multe erminii, ca cea al¬cătuită de zugravul popa Manolache Halepliu şi păstrate în manuscrisul nr. 1759, din Biblioteca Academiei Române, copiat între 1833-1835 (compilat din trei erminii). Pînă în 1940 existau două ediţii tipărite ale versiunilor române ale Erminiei Zugravilor. Cea dintîi a fost tipărită de episcopul Ghenadie Enăceanu, la Bucureşti, 1891, cu titlul „Iconografia. Arta de a zugrăvi tem¬plele şi icoanele bisericeşti”, Bucureşti 1891, după un manuscris copiat la 1841, de zugravul vîlcean Gheorghe, călugărit spre bătrîneţe, cu numele de Gherontie shimonahul, în mînăstirea Cozia. Cea de a doua ediţie, o ediţie critică, cu caracter ştiinţific a fost pu¬blicată de prof. V. Grecu cu titlul „Cărţi de pictură a bisericii bizantine. Introducere şi ediţie critică a versiunilor româneşti atît după redactiunea lui Dionisie din Furna, tradusă la 1805 de arhimandritul Macarie, cit şi după alte redactări mai vechi traduceri anonime, cu şase planşe afară din text”, Cernăuţi, 1936. În afară de traducerile manuscriselor cu text ale Erminiilor, au cir¬culat la români şi Erminii sau călăuze ale zugravilor în general unele din Podlinnicile ruseşti, adică un fel de caiete numai cu schiţe desene şi mi¬niaturi în culori, sau cu modele de pictat pe icoane şi în biserici, repro¬duse după monumente sau originale mai vechi. Sînt cunoscute pînă acum două dintre acestea. Prima este o Carte de pictură bisericească a mitro¬politului Antim Ivireanul, manuscris din anul 1709, care se află în fostul muzeu al Acad. Duhovniceşti din Kiev şi cuprinde chipurile protopărinţilor după trup ai Mîntuitorului (toată genealogia biblică de la Adam pînă la Hristos), făcută de Antim, care era şi pictor şi care se pare că a avut ca model un prototip bizantin al vreunei Cărţi de pictură de acest fel. O a doua carte în manuscris, de pictură ilustrată, este cea păstrată azi în manuscrisele din Bibi. Acad. Rom. cu nr. 4602 (într-o stare destul de rea), şi nr. 5307, ambele din sec. XVIII-XIX, datorite în principal zugra¬vului Dascălul Radu Sin Mihai, cel care a refăcut pictura bisericii Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş, în jurul anului 1750. Ambele ma¬nuscrise conţin numai desene, unele în culori, cu foarte puţin text expli¬cativ. În manuscrisul lui Radu Zugravul cele mai multe din chipurile şi scenele ilus¬trate sînt copiate după vechile fresce din sec. XIV, ale bisericii schitului Bunea (Dîmboviţa), care, la data aceea erau încă neacoperite de tencu¬ială şi de culori şi pe care Radu Sin Mihai i le-a copiat în caietul său de schiţe, înainte de a le reface şi zurgăvi din nou. La desenele lui Radu Zugravul din aceste manuscrise se adaugă în aceleaşi manuscrise desene făcute de Mihai Zugravu, tatăl lui Radu, şi de Niţă sin Logofăt din Tîrgovişte precum şi Erminia zugravului Avram din Tîrgoviste cu desene din anii 1883-1862. Importanţa Erminiilor. Valoarea Erminiilor a fost apreciată foarte diferit. Primite la început de către orientaliştii şi bizantinologii apuseni, ca o descoperire senzaţională şi de mare valoare, ele au fost considerate mai tîrziu de unii istorici de artă, atît dn Apus, cît şi din Răsărit, - ca lipsite de orice valoare şi avînd un rol negativ, dacă nu de-a dreptul nefast, în evoluţia şi progresul ico¬nografiei bisericeşti răsăritene. Mult timp, Erminia a fost socotită, greşit, ca un breviar oficial, ale cărui formule, consacrate de tradiţie şi impuse de Biserică, alcătuiau un fel de „canon” artistic inflexibil, care ar fi înlăn¬ţuit pe pictori în nişte reguli intangibile, de unde s-a conchis cu uşurinţă la imobilitatea „hieratică” a artei bizantine. După unii, Erminiile sînt colecţii de copii şi pastişuri, de scheme şi modele copiate după capodoperele trecutului, tratate mnemotehnice, cuprinzînd reţete de atelier, care, fiind întemeiate pe rutină, exclud practica artistică liberă, inspiraţia şi studiul naturii; ele ar fi dat o grea lovitură personalităţii şi creaţiei originale a artiştilor. Progresul iconografiei - zic aceştia - se întemeiază pe cugetare şi inspiraţie, ca şi pe cunoştinţele adîncite ale teologiei, iar nu pe reţete, procedee sau programe tip, invaria¬bile. De fapt, această critică a Erminiilor este prea aspră şi nu în totul justificată. Este adevărat că alcătuirea unor asemenea tratate este simpto¬matică şi îngrijorătoare: ea atestă că, după o ultimă şi strălucită perioa¬dă de înflorire a creaţiei originale (începutul sec. XV - mijlocul sec. XVI), pictura bisericească bizantină, începînd de la sfîrşitul sec. XVI înainte, se bazează exclusiv pe efortul uriaş al perioadei anterioare, căzînd pentru totdeauna în rutină şi secarea izvoarelor ei de inspiraţie şi de creaţie originală. Totuşi Erminiile nu sînt lipsite de orice interes pentru istoria artei şi nu trebuie să le refuzăm orice merit sau valoare. Mai întîi ele au avut o valoare practică, alcătuind multă vreme singu¬rele îndreptare sau călăuze pentru zugravii de biserici atît la noi, cît şi în alte regiuni ale Ortodoxiei. Comparând pictura marilor monumente ale artei bizantine din sec. XIV înainte (ca cele din mănăstirile Sf. Munte pre¬cum şi ale bisericilor româneşti din aceeaşi vreme), constatăm un perfect paralelism între programul iconografic al acestor biserici si regulile din Erminii. Utilizarea acestor Erminii într-o mare măsură în zugrăveala bi¬sericilor se vede şi din prevederile numeroaselor contracte de zugrăvire care ne-au rămas de la meşterii zugravi din trecut si care arată că ele respectă destul de fidel învăţăturile cuprinse în Erminii, mai ales în ceea ce priveşte proporţiile iconografice, adică distribuirea scenelor în diferitele compartimente ale interiorului bisericii. În plus, Erminiile au meritul de a ne fi transmis nu numai tipuri şi principii iconografice străvechi, ci şi reţete tehnice de o vechime consi¬derabilă. Un pictor german din secolul trecut, Ernst Berger, făcînd în¬cercări practice de aplicare a reţetelor din Erminie a ajuns la concluzia că ele cuprind o tradiţie bizantină străveche, oare aminteşte chiar de teh¬nica antică descrisă de Vitruvius şi de Pliniu cel Bătrîn şi că cele simi¬lare din tratatul italian de pictură al lui Cennino Cennini din sec. XV sînt foarte noi faţă de cele din Erminiile greceşti. Cărţile de pictură sînt, de altfel, destul de importante, măcar ca documente pentru studiul şi cu¬noaşterea iconografiei ortodoxe. Am putea spune că ele sînt, de fapt, cele dintîi şi mai vechi tratate sistematice de iconografie creştină 27. Au pus începutul literaturii iconografice în sec. XVII şi XVIII, căreia apoi i-au dat un puternic impuls de dezvoltare, prin publicarea lor, pentru prima dată, la mijlocul secolului trecut. După cum am văzut, editarea lor con¬stituie semnalul şi începutul unei mari mişcări apusene de interes faţă de arta iconografică bizantină, de cercetare şi preţuire a meritelor şi va¬lorii ei, mişcare care se continuă şi astăzi, cu atîtea utile si frumoase roade, în plus, regulile înscrise în Erminii au contribuit la crearea şi men¬ţinerea unităţii artistice în iconografia Răsăritului Ortodox, unică în isto¬ria artei din lumea întreagă. Într-o vreme, cînd conducerea Bisericii nu era încă preocupată de a formula reguli şi norme oficiale pentru călăuzirea pictorilor bisericeşti, modeştii autori şi copişti anonimi ai manuscriselor de Erminii umpleau această lipsă prin Erminiile lor, care puneau ordine în domeniul picturii bisericeşti, prevenind abaterile de la tradiţie, bunul plac şi excesele fanteziei pictorilor ori ale gusturilor şi voinţei ctitorilor de biserici, mai ales în ceea ce priveşte programul iconografic, adică ordinea (rînduiala), distribuirea picturii, în interesul Bisericii. Menţinerea acestei unităţi de tradiţie artistică a avut reflexele ei de necontestat asupra unităţii de credinţă în cuprinsul Ortodoxiei fărîmiţată administrativ în Biserici naţionale cu regim de autocefalie, icoanele fiind astfel şi locul de întîlnire al unui bun artistic, creat de rase şi naţiuni diferite care aparţin Ortodoxiei.
