"Sã stii cã noi trebuie sã slujim lui Dumnezeu, nu timpului"
(Sf. Atanasie cel Mare, Epistolã cãtre Dracontie)
Astãzi se vorbeste din ce în ce mai mult despre ecumenism, reuniuni ecumenice, teologie ecumenicã, rugãciuni si slujire ecumenicã; discutiile antreneazã pasiuni dintre cele mai aprinse, pozitii pro sau contra ale celor douã pãrti cvasiconstant prezente în sãlile de conferinte teologice: sustinãtorii care afirmã cu tãrie misiunea ortodoxã fãcutã în rândul neortodocsilor prin adunãrile ecumenice si adversarii acestei miscãri.
Voi mentiona doar câteva aspecte privind miscarea ecumenicã, scopurile acesteia si concretizarea lor în viata Bisericii Ortodoxe.
Întâi trebuie amintit cã ecumenismul, ca idee a apãrut la mijlocul sec. XIX în Anglia si America, propunându-si sã uneascã diferitele confesiuni crestine ce se autointituleazã gresit "biserici”. Mai târziu în 1948 la Adunarea de la Amsterdam s-a hotãrât fondarea asa-numitului "Consiliu Mondial al Bisericilor” cu sediul la Geneva. Termenul de "ecumenism” a fost introdus la Congresul de Edinburgh (Scotia) în 1910, Congres al organizatiei Y.M.C.A. condusã de cunoscutul lider francmason John Mott (1865-1955) care a si prezidat lucrãrile acestui congres. Semnificativ este faptul cã John Mott nu a ales pentru denumirea miscãrii sale termenul de "universalism” (de la latinescul universum-univers) ci analogul grecesc, "oecumenicos” care apartine exclusiv Bisericii Ortodoxe. Scopul vãdit al acestei substituiri a fost cel de a masca intentiile acestei miscãri sub un termen clasic pentru Ortodoxie – acela al ecumenicitãtii, universalitãtii Sfintei Biserici Ortodoxe – existând pericolul de a identifica cândva Sinoadele Ecumenice cu "Consiliul Mondial al Bisericilor”. De altfel chiar una dintre Bisericile Ortodoxe, cea Rusã, s-a exprimat semnificativ în acest sens, trãgând un semnal de alarmã, încã din anii trecuti, dupã lucrãrile Adunãrii a V-a a CMB de la Nairobi: "Un alt pericol care amenintã grav unitatea crestinã si viitorul miscãrii ecumenice […] este iluzia, nutritã de unii participanti la miscarea ecumenicã, precum cã C.M.B. ar putea asigura un asemenea grad al apropierii ecumenice a bisericilor membre ale ei, încât una din viitoarele sale adunãri generale se va transforma în sinod crestin ecumenic”.
Asadar încã dintru început, autodenumirea acestei miscãri drept "ecumenicã” ridicã grave semne de întrebare asupra a ceea ce urmãreste ea. Noi afirmãm cã apartinem de acel ecumenism, vechi si pururi nou, adicã de universalitatea Sfintei Biserici Ortodoxe întemeiatã de Domnul nostru Iisus Hristos în scopul rãspândirii adevãrului divin revelat propovãduit de Hristos si înfãptuirii mântuirii fãgãduite de El.
Între acest ecumenism ortodox si "ecumenismul” promovat de C.M.B. existã contradictii flagrante si deosebiri dogmatice profunde care fac imposibilã apartenenta la Sfânta Bisericã Ortodoxã Universalã si în acelasi timp la miscarea ecumenicã ce îsi impune în ultima vreme conceptiile sale, tot mai insistent si tot mai strãin de duhul Ortodoxiei. Iatã principalele puncte inacceptabile pentru un ortodox:
Miscarea Ecumenicã se bazeazã pe teologia modernistã promovatã în spatiul eterodox în zorii veacului XX si care sustine întâi de toate existenta Sfintelor Taine mântuitoare si sfintitoare si în afara granitelor Bisericii Ortodoxe. Aceastã conceptie care considerã grupãrile eretice si schismatice ca nefiind complet rupte de trupul Bisericii celei una, îi face pe teologii modernisti sã afirme cã în tainele (Botez, Mirungere, Hirotonie, s.a.) sãvârsite de eterodocsi lucreazã acelasi har mântuitor si sfintitor al Sfântului Duh, chiar dacã nu în plinãtatea lui, ca în Biserica Ortodoxã. Mentionãm cã încã din 1982, comisia "Credintã si organizare” de la Lima a adoptat documentul B.E.M. care constituie efectiv baza dogmaticã si liturgicã minimã a unirii crestinilor – Botez, Euharistie, Slujire (preotie). Analiza atentã a continutului acestui document demonstreazã douã aspecte:
Faptul cã în B.E.M. nu sunt mentionate 4 Taine bisericesti: Mirungere, Spovedanie, Cãsãtorie, Sfântul Maslu, denotã cã acest document nu le recunoaste drept Taine.
B.E.M. este alcãtuit dupã criterii pur protestante. În finalul preambulului B.E.M., alcãtuitorii declarã într-un mod strãin de duhul dreptei credinte: "nu trebuie sã ne asteptãm în B.E.M. la o interpretare teologicã deplinã a botezului, euharistiei, preotiei”, aceasta fiind în opinia lor "în cazul dat neadecvatã si nedoritã”.
Teologia modernistã promoveazã asa zisa "teorie a ramificatiilor” potrivit cãreia Biserica lui Hristos este trunchiul comun din care se desprind ramuri care detin si ele - ca bisericã romano-catolicã, protestantã, necalcedonianã, anglicanã, etc. – har mântuitor si sfintitor.
Consecinta imediatã a celor expuse mai sus este posibilitatea rugãciunii în comun cu eterodocsii si chiar a Euharistiei. În ultima vreme, la reuniunile C.M.B. se afirmã cã numai sãvârsirea Euharistiei în comun trebuie respinsã, celelalte slujbe sau rugãciuni fiind acceptate.
De multe ori, autoprezentarea membrilor sau sustinãtorilor miscãrii ecumenice îmbracã forme aberante: sã mentionãm manifestãrile de la Vulcana-Bãi (Târgoviste, august 1998) când în materialul pus la dispozitia participantilor se defineste ecumenismul ca "religia sec. XXI, religia sperantei” afirmându-se cã nu se vrea un parlament al religiilor, ci mai grav, conform cuvântului de deschidere, "un chip sustras dogmelor, un chip viu si convingãtor”, în care functioneazã alte legi decât cele crestine si anume "legea curcubeului”, sau Conferinta Mondialã a Religiilor Lumii pentru Pace, tinutã la Bucuresti în septembrie 1998 când manifestãrile au culminat cu aprinderea unui "foc sacru” si rostirea rugãciunii în comun pentru pace împreunã nu numai cu reprezentantii confesiunilor crestine eterodoxe, dar si cu necrestinii si cei apartinând cultelor pãgâne asiatice.
Acestea fiind datele, vom prezenta pe scurt credinta noastrã legatã de ele:
În privinta harului mântuitor si sfintitor al Sfântului Duh, Sf. Vasile cel Mare afirmã în Epistola I Canonicã: "Începutul separãrii a fost schisma, iar prin aceastã despãrtire ei nu mai au harul Sf. Duh care nu li se mai dã din momentul despãrtirii lor. La începuturi, înainte de despãrtire, acestia aveau harul preotiei si prin punerea mâinilor transmiteau acest har sfintitor, iar dupã schismã au devenit laici, încât nu mai au puterea harului nici pentru a boteza, nici pentru a hirotoni; cei rupti de Bisericã au devenit astfel incapabili sã transmitã si altora harul Sf. Duh." Sf. Irineu de Lyon afirmã: "Unde este Biserica acolo este si Duhul Sfânt, iar unde este Duhul Sfânt acolo este Biserica si tot harul, iar Duhul Sfânt este Adevãrul;" "Cei care se depãrteazã de la Bisericã […] ei se pedepsesc pe ei însisi, tocmai despre ei spune Sf. Apostol Pavel cã dupã prima si a doua mustrare, îndepãrteazã-te de ei." Sf. Ciprian al Cartaginei: "În afara Bisericii nu existã mântuire: casa lui Dumnezeu este una singurã si este imposibil sã se mântuiascã cineva în altã parte decât în Bisericã […] Oricine se depãrteazã de Bisericã devine strãin de testamentul Bisericii. Cel ce stricã pacea si unitatea în Hristos lucreazã împotriva lui Hristos." Fericitul Augustin: "Mântuirea ni se dã prin Bisericã, iar cei ce sunt în afara Bisericii nu vor primi viata vesnicã." Sf. Chiril al Ierusalimului: "Mãrturisirea credintei ne învatã despre una sfântã, soborniceascã si apostoleascã Bisericã pentru ca sã te pãzesti de stricãciunea adunãrilor eretice si sã fii totdeauna în Sfânta Soborniceascã Bisericã." Fericitul Augustin: "Afarã de granitele Bisericii poti avea orice, cu exceptia mântuirii. În afara Bisericii se poate sã ai trepte ierarhice, Taine, "Aliluia" si "Amin", Evanghelie, credintã si sã propovãduiesti pe Dumnezeu în trei ipostasuri, dar mântuire poti sã ai exclusiv în Biserica universalã si dreptmãritoare."
Socotim cã nu numai aceste argumente ale Sf. Pãrinti, cât si întreaga noastrã traditie ne îndreptãtesc sã credem cã:
nici gratia divinã creatã împãrtãsitã credinciosilor romano-catolici prin Sacramentele acestora nu serveste mântuirii si sfintirii primitorilor.
nici simbolistica protestantã privind Euharistia nu ni-L oferã pe Hristosul cel adevãrat.
nici o altã Tainã sãvârsitã în afara Bisericii Ortodoxe Celei Una nu este detinãtoare a harului Sf. Duh.
în afara Bisericii dreptmãritoare, sãvârsirea Tainelor chiar în cele mai mici amãnunte nu se poate întelege decât ca formã exterioarã lipsitã de har. Aceste forme goale însã îsi recapãtã valabilitatea si devin realitãti dupã întoarcerea în Biserica Ortodoxã.
Afirmãm cã Biserica lui Hristos, conform Simbolului nostru de credintã este una, sfântã, soborniceascã si apostolicã. Biserica este trupul mistic al lui Hristos. Hristos nu poate avea mai multe trupuri pentru cã ea (Biserica) este ziditã pe "piatra cea din capul unghiului" care este credinta. Dogma ortodoxã este piatra cea din capul unghiului pe care se zideste si actul liturgic si morala crestin ortodoxã si activitatea misionarã si orice manifestare a crestinului orto2dox în societate. Orice act exterior al credinciosului devine o mãrturisire de credintã de care vom da seama stiind cã vom fi întrebati si "despre orice cuvânt desert".
De aceea noi mãrturisim cã nu pot exista fragmente de mântuire, fragmente de adevãr si nici jumãtãti de credintã, odatã ce "Vestea cea bunã", Evanghelia lui Hristos a fost propovãduitã în lume prin sfintii sãi ucenici si apostoli care au întemeiat Biserica. Aceastã Bisericã detine adevãrul integral despre mântuire si cine pretinde cã, rupându-se de trupul Bisericii celei adevãrate, se poate mântui cu bucãtele de adevãr doar, acela se însealã. Pentru cã un singur mãdular numai, rupt dintr-un trup întreg, nu poate sã aibã viatã prun sine însusi si cu atât mai mult sã fie lucrãtor, decât numai realipit fiind la trupul din care a fost rupt (pilda vitei cele adevãrate "Eu sunt vita cea adevãratã si Tatãl Meu este lucrãtorul. Orice mlãditã care nu aduce roadã El o taie; si orice mlãditã care aduce roadã El o curãteste ca mai multã roadã sã aducã…"; "Eu sunt vita, voi sunteti mlãditele. Cel ce rãmâne întru Mine si Eu în el, acela aduce roadã multã, cãci fãrã Mine nu puteti face nimic. Dacã cineva nu rãmâne în Mine se aruncã afarã ca mlãdita si se usucã; si le adunã si le aruncã în foc si ard.", In. 15, 1-2 si 5-6). Însusi Domnul Iisus Hristos subliniazã necesitatea credintei în cuvintele: "Cine va crede si se va boteza se va mântui, dar cine nu va crede, se va osândi" (Mc. 16, 16) iar în convorbirea cu Nicodim El spune: "Cine nu crede a si fost judecat."
Sfântul Fotie Patriarhul Constantinopolului a explicat foarte bine legãtura dintre credinta dreaptã si faptele plãcute lui Dumnezeu: "Virtutile trebuie sã fie ocrotite de credintã: cu ajutorul ambelor trebuie sã se formeze adevãratul om, cãci dogmele cele drepte fac vrednicã viata, iar faptele curate aratã dumnezeirea credintei." Toti Sf. Pãrinti au pretuit înalt Credinta Ortodoxã ca singura dãtãtoare de har si mântuitoare: "Nu pãcãtui în credintã, ca sã nu se mânie pe tine Creatorul nostru. Cine nu tine credinta cea dreaptã […] sufletul lui nu va avea parte de viata vesnicã; el este un vânzãtor declarat al lui Dumnezeu" (Sf. Antonie cel Mare). Sf. Marcu Eugenicu al Efesului: "Credinta noastrã este dreapta mãrturisire a pãrintilor nostri. Cu ea noi nãdãjduim sã ne înfãtisãm înaintea Domnului si sã primim iertarea pãcatelor; iar fãrã ea nu stiu ce fel de cuviosie ne-ar putea izbãvi de chinul cel vesnic." Cuviosul Marcu Grecul: "A înlocui sau a schimba ceva cât de putin în învãtãtura credintei este o mare crimã si pierderea vietii vesnice." Sf. Paisie Velicicovski: "Sfintenia adevãratilor bãrbati sfinti nu se cunoaste propriu-zis dupã minuni (cãci si pãgânii si ereticii pot face minuni cu ajutorul diavolului) ci dupã adevãrata credintã ortodoxã, dupã felul în care pãzeste cu grijã dogmele dumnezeiesti, urmeazã toate canoanele apostolice si sobornicesti si traditiile Bisericii Ortodoxe si dupã vietuirea cea fãrã prihanã, urmând toate poruncile evanghelice si patristice." Sf. Serafim de Sarov în dialogul sãu cu Motovilov se exprimã astfel: "Cel care are harul Sfântului Duh pentru dreapta credintã întru Hristos, chiar dacã a si murit cu sufletul, din slãbiciune omeneascã, din pricina unui anume pãcat, nu va pieri în veci, ci va fi înviat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, Care iartã pãcatele lumii si dãruieste har peste har […] Pentru Dumnezeu, pretuieste dreapta credintã în El si în Fiul Sãu cel Unul-Nãscut, cãci tocmai pentru aceasta se dã de sus în plinãtate Darul Sf. Duh."
Granitele Bisericii lui Hristos sunt caracterizate prin douã conditii esentiale:
Credinta adevãratã
Unitatea euharisticã
Sf. Maxim Mãrturisitorul vorbeste astfel despre dreapta credintã: "Mântuitorul si-a numit Biserica Sa soborniceascã, dreptmãritoare". Despre unitatea euharisticã, Sf. Ciprian al Cartaginei scrie urmãtoarele: "Trebuie sã stii cã episcopul este în Bisericã si Biserica în episcop, iar cel ce nu este în comuniune euharisticã cu episcopul, acela nici nu este în Bisericã si se însealã cei care nu sunt împãcati cu ierarhia instituitã de Dumnezeu, având nãdejdea sã-si gãseascã unitatea liturgicã pierdutã […] Când de fapt, Biserica este una, soborniceascã si neîmpãrtibilã si peste toate unitã si întãritã prin comuniunea euharisticã a ierarhilor." De aici rezultã clar cã unitatea de credintã si liturgicã a episcopilor formeazã Biserica adevãratã a lui Hristos.
Asadar cei care s-au despãrtit de trupul lui Hristos, Biserica cea una, nu mai sunt Biserici. Cum altfel ar mai putea fi ele Biserici dacã nu mãrturisesc credinta cea adevãratã si dacã au întrerupt comuniunea euharisticã cu Biserica cea una? A spune cã douã corãbii duc la limanul mântuirii - cea Ortodoxã si oricare din cele ale eterodocsilor - înseamnã a spune cã sunt douã adevãruri, douã cãi cãtre cer si nu una singurã pe care a instituit-o Însusi Domnul.
Sf. Ioan Gurã de Aur afirmã: "Biserica adevãratã a lui Hristos este una singurã din care în diferite timpuri s-au despãrtit diverse adunãri eretice si grupãri schismatice." Sf. Ioan Hrisostom îi numeste pe cei desprinsi din trupul Bisericii, ori eretici, ori schismatici. Orice crestin ortodox trebuie sã respingã categoric învãtãtura protestantã a acelor teologi care considerã eretici numai pe cei ce s-au separat de Bisericã în primele IV veacuri. Oare nu si Sinoadele Ecumenice IV, V, VI, VII au înfierat ca eretici pe cei ce se abat de la credinta cea dreaptã ? Nu au fost declarati eretici cei care nu cinstesc icoanele, Sfintele Moaste si nu o cinstesc pe Fecioara Maria ca Nãscãtoare de Dumnezeu ? Si stim cã acestea au fost asa si s-au spus dupã veacul IV. Ori grupãrile protestante, spre exemplu, intrã tocmai în categoria mai sus mentionatã.
Sfintele Canoane opresc rugãciunea în comun cu schismaticii si ereticii (Can. 10, 11, 45, 47, 65 Apostolice; Can. 6, 9, 32, 33, 34 Laodiceea; Can. 9 al Sf. Timotei al Alexandriei). Canonul 45 Apostolic porunceste: "Episcopul sau Preotul sau Diaconul care numai s-ar ruga cu ereticii sã se afuriseascã si dacã l-ar primi sã slujeascã ca preot sã se cateriseascã." La tâlcuirea Can. 47 al Sf. Apostoli, scrie Sf. Nicodim Aghioritul cã "Latinii sunt eretici si nu au nici Botez, nici Preotie si dacã vreun preot nu boteazã pe cei ce se întorc la Ortodoxie, se afuriseste."
Actul rugãciunii este o mãrturisire a adevãrului de credintã, o participare misticã la dumnezeire întrucât cerem împãrtãsirea harului necreat care îndumnezeieste pe adevãratul luptãtor si trãitor în Hristos. Rugãciunea ne apropie la modul cel mai intim si ne face sã împãrtãsim acelasi Duh Sfânt, iar motorul rugãciunii este încredintarea lãuntricã cã Dumnezeu îl ascultã pe credincios, încredintare izvorâtã din credinta lui. Asadar dacã credinta este stricatã, atunci de ce fel de duh de rugãciune comunã se pot împãrtãsi un ortodox si un romano-catolic, spre exemplu, stiind cã romano-catolicii prin baza lor doctrinarã atenteazã la însãsi dogma Sf. Treimi ?
Dacã în traditia Bisericii s-ar fi înteles prin cuvântul eretici numai cei care au cãzut din credintã în primele IV veacuri, atunci Sinoadele Ecumenice ar fi adus precizãri afirmative privind rugãciunea în comun cu cei ce au fost declarati eretici în veacurile urmãtoare (iconoclasti, monofiziti, monoteliti, etc.). Ori toti cei care s-au abãtut numai "cu o iotã sau o cirtã" de la adevãr au fost anatematizati si s-a oprit rugãciunea în comun cu ei.
Noi, ortodocsii spunem oricând "da" rugãciunii pentru cei cãzuti în rãtãcire, faptelor de iubire fatã de acestia, dar respingem orice formã de rugãciune în comun cu ei stiut fiind cã acelasi Duh Sfânt lucreazã si se roagã atât la Sf. Euharistie cât si la orice act religios individual sau colectiv realizat de crestinul ortodox care are o relatie vie si constientã cu Dumnezeu Sfânta Treime.
În legãturã cu aspectele mentionate despre manifestãrile de la Vulcana-Bãi si Bucuresti din aug.-sept. 1998 meritã precizate urmãtoarele: Biserica Ortodoxã ca bisericã misionarã are datoria fundamentalã de a propovãdui adevãrul evanghelic oricând si oricum. Oare cãrui Dumnezeu însã se pot ruga împreunã crestinii ortodocsi si ereticii ori pãgânii, dacã recunoastem cã actul rugãciunii tâsneste dinlãuntrul sufletului care a primit si acceptã o anumitã învãtãturã de credintã ? Pentru cã unul este Dumnezeul crestinilor cel slãvit în Treime, pe când "toti dumnezeii neamurilor sunt draci" (Ps. 95, 5). Actuala structurã a C.M.B. si întreaga sa ideologie aratã cã miscarea ecumenistã este o miscare cu o doctrinã bine conturatã, bazatã pe teoria ramificatiilor si valabilitatea Sf. Taine si în cadrul celorlalte confesiuni crestine. În cadrul acestui C.M.B., situatia de facto constã în aceea cã si cei mai înversunati eretici sunt tratati ca membri cu drepturi egale ai trupului Unul Singur al lui Hristos - Biserica dreptmãritoare. Ei se autointituleazã "biserici" fãrã a fi ca atare si însusi Consiliul de la Geneva actioneazã în calitate de Consiliu Mondial al Bisericilor. Prin însãsi aceastã denumire, Biserica Crestinã este pusã pe aceeasi treaptã cu toate asa-numitele "biserici" care fac parte din C.M.B. Scopul final al unei astfel de nivelãri este de a transforma notiunea de Bisericã într-o notiune ordinarã, obisnuitã, adicã într-o abstractie ce reuneste pe principii egale diferitele "biserici", însemnând stergerea treptatã si completã a sensului dogmatic de Bisericã.
Urmând calea ecumenismului si eterodocsii si ortodocsii sunt pãgubiti de adevãr. Eterodocsii care cautã sincer adevãrul mântuitor si harul înnoitor nu vor fi motivati sã accepte Ortodoxia întrucât se întãresc mai mult în rãtãcirea lor, C.M.B. recunoscându-i drept biserici. Sf. Ciprian al Cartaginei spune cã: "ereticii niciodatã nu se vor întoarce la Bisericã dacã îi întãrim în convingerea lor cã si ei au bisericã si taine." Participarea ortodocsilor la miscarea ecumenicã este inacceptabilã deoarece duce încet la trãdarea crezului ortodox, fãcându-ne sã vedem în comunitãtile eretice "biserici" si sã considerãm Biserica Ortodoxã geografic limitatã, "prea micã" pentru a o numi ecumenicã. Sf. Ioan Cassian spune: "Nu încape nici o îndoialã cã cel care nu mãrturiseste credinta Bisericii se aflã în afara Bisericii."
Astfel temeiurile pe care functioneazã C.M.B. sunt inacceptabile pentru Ortodoxie:
Primul temei, adoptat la Evanston la a 2-a Adunare Generalã a C.M.B. spune: "C.M.B. reprezintã o comunitate a bisericilor care recunosc pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu si Mântuitor." Pentru ortodocsi aceste temei care nici mãcar nu a fost adoptat de membrii C.M.B. în totalitatea lor, este de neacceptat, întrucât nu sunt aduse precizãrile hristologice elaborate de Sinoadele Ecumenice. În el nu se vorbeste despre erorile nestorienilor, eutihienilor, apolinaristilor, etc. care recunosc într-o manierã proprie pe Iisus Hristos ce Dumnezeu si totusi sunt deosebiti radical de ortodoxie.
Al doilea temei adoptat la a 3-a Adunare Generalã a C.M.B. din New Delhi (1961): "C.M.B. este o comunitate a bisericilor care mãrturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu si Mântuitor dupã Scripturi si, ca urmare, cautã sã respecte împreunã mãrturisirea lor comunã întru slava Dumnezeului celui Unul - Tatãl, Fiul si Sf. Duh." Nici acesta nu este cu adevãrat acceptabil întrucât nici aici nu se spune cum trebuie sã crezi în Dumnezeu cel în trei ipostasuri; noul temei nu contestã ereziile antitrinitarilor, nestorienilor, apolinaristilor, subordinationistilor si fiind formulat confuz el poate fi oricând contrasemnat de toti reprezentantii contemporani ai acestor erezii vechi. Biserica Ortodoxã are Crezul sãu ferm si nu poate accepta ideea "minimului dogmatic" proferatã de ecumenisti în favoarea unirii, aceasta însemnând renuntarea la dogmele cinstirii icoanelor, a Maicii Domnului, cultul sfintilor, rugãciunile pentru cei adormiti, etc.
La Vancouver (1983) la a 4-a Adunare Generalã a C.M.B. s-a legalizat "preotia femininã", iar unele voci "îndemnau pe femei sã substituie ideea despre Dumnezeu-Tatãl prin ideea unei zeite-mamã." Protestele si vocile ortodocsilor au devenit în timp din ce în ce mai putin auzite. Iatã câteva pozitii categorice în legãturã cu a 7-a Adunare Generalã de la Canberra (1991): "Se constatã, asa cum am sesizat de mult, tendinte de adâncire a protestantismului si nicidecum de dorinta sfântã spre unitate în Hristos si unire sincerã" (Î.P.S. Mitrop. Bartolomeu de Calcedon); "În curând în C.M.B. nimeni nu se va mai interesa de teologie… Duhul Sfânt pentru "ecumenism" este o temã, nicidecum o persoanã a Sfintei Treimi de aceeasi fiintã cu Tatãl si cu Fiul… Dogma Sf. Treimi este vitalã pentru Bisericã si pentru fiecare crestin în parte." (Î.P.S. Mitrop. Ioannis Zizioulas al Pergamului). Sã notãm pãrerea reputatului teolog român Pr. Prof. D. Stãniloae: "Ecumenismul este pan-erezia veacului XX." Afirmatie semnificativã prin aceea cã însusi pr. Stãniloae a participat la manifestãrile anterioare ecumenice din ultimele decenii însã cu sigurantã nu a putut sã-i scape natura anticrestinã a ecumenismului pe care Pr. Prof. îl recunoaste în acelasi interviu luat în ultimul an al vietii sale drept o miscare afiliatã masoneriei mondiale.
Multi teologi ecumenisti sustin cã fac misiune ortodoxã prin participarea la C.M.B., dar de fapt aceasta înseamnã acordarea deplinã a girului ortodox fatã de confesiunile crestine ce se intituleazã biserici si care pretind cã nici una din bisericile participante la C.M.B. nu detine Adevãrul integral. Dupã a 8-a Adunare Generalã a C.M.B. iatã ce remarca un reprezentant al Bisericii Ortodoxe Ruse, pr. Ilarion Alfeev: "Ortodocsii nu pot influenta activitãtile C.M.B. pentru cã ei reprezintã o minoritate. Ce sã mai spun despre cinstirea Maicii Domnului sau a icoanelor ? Acestea nu pot fi discutate pentru cã "divizeazã". Dar despre limbajul inclusiv sau despre hirotonirea femeilor ? Acestea nu divizeazã ? Ca sã nu mai vorbim si de recentele practici samanice promovate la o sedintã a Adunãrii de la Harare din 1998 la care secretarul general al C.M.B. dr. Konrad Reiser a încheiat ceremonia de deschidere a Decadei Ecumenice de Solidaritate cu femeile cu un act de vindecare din traditia samanicã din Coreea. Iatã în ce luminã trebuie vãzute hotãrârile recente ale Bisericilor Ortodoxe ale Georgiei, Bulgariei, Serbiei de a se retrage complet din miscarea ecumenicã. Aceste biserici locale au înteles cã participarea lor la C.M.B. devine inoportunã si chiar anti-ortodoxã.
Concluzii
Din cele expuse pânã acum reiese cã nu este deloc justificatã participarea ortodocsilor la miscarea ecumenicã. Atitudinea atât de negativã a unor ortodocsi si chiar a unor biserici locale fatã de ecumenism precum si scepticismul actual profund al Bisericii Ruse, a Ierusalimului si a Eladei (inclusiv comunitatea atonitã) asupra miscãrii ecumenice ar putea fi învinuite de urmãtoarele:
cã neparticipând la miscarea ecumenicã, care a cuprins întreaga lume, ei s-ar opune pãcii si solidaritãtii dintre oameni;
cã respectarea adevãrului fãrã "dragoste" nu este justificatã în conditiile situatiei tragice actuale din lume;
cã noi ne-am opune tendintelor de pace ale oamenilor de stat care fac eforturi colosale pentru apropierea de acele aliante politico-militare aparent favorabile.
Trebuie rãspuns la acestea urmãtoarele:
Crestinii ortodocsi niciodatã nu au înteles cã dacã refuzã pe baza hotãrârilor canonice orice contact cultic si sacramental cu eterodocsii, atunci în mod implicit am priva de dragostea noastrã oamenii în general în planul relatiilor social-umane. Pe plan social, Biserica Ortodoxã se roagã conform poruncii scripturistice "pentru pace în lumea întreagã": "sã faceti cereri, rugãciuni, mijlociri, multumiri pentru toti oamenii… ca sã petrecem viatã pasnicã si linistitã întru toatã cuviosia si bunacuviintã (I Tim. 2, 1-2). Misionarismul social, ospitalitatea crestinã, bunacuviintã nu trebuie sã aibã a face cu promovarea "minimului dogmatic" stiut fiind cã "în materie de dogmã nu existã concesie." (Sf. Marcu al Efesului)
Toti Sf. Pãrinti care au fost pentru pacea în lume îndreptau atentia crestinului înainte de toate cãtre cer si cãtre lãuntrul sufletului. Sf. Serafim de Sarov: "Dobândeste duh pasnic si mii de oameni se vor mântui în jurul tãu." Sf. Macarie cel Mare se referã si el întâi de toate la o anume pace: "pacea cereascã, care a nãscut Lumina lumii, pacea pe care au rostit-o proorocii si despre care au vorbit cei cucernici si au binevoit-o îngerii. [Lc.2,14]. Pacea lui Dumnezeu, care a fost cu toti Sf. Pãrinti si i-a ferit de orice ispitã. Aceastã pace fie cu voi în numele Tatãlui, al Fiului si al Sf. Duh. Amin".
Cãlãuzindu-ne dupã aceste gânduri despre pace ale Sf. Pãrinti noi ne temem sã trãdãm pe Domnul nostru Iisus Hristos, Domnul pãcii si Învãtãtorul Iubirii, Cel Unul adevãrat. O astfel de trãdare am sãvârsi dacã în numele unei alte pãci am consimti sã intrãm în comuniune de rugãciune, de doctrinã (pe baza minimului dogmatic în comun acord admis) s.a.m.d. cu eterodocsii conform principiului ecumenic enuntat de unul din sustinãtorii miscãrii ecumenice: "Dai ca sã dau, renunti ca sã accept… este un început".
Puritatea credintei ortodoxe este singura conditie pentru realizarea adevãratei pãci, care nu se poate plini fãrã harul lui Dumnezeu.
