Biserica din Rãsãrit (prin care înteleg Biserica Ortodoxã) si cea din Apus (Biserica Catolicã si confesiunile protestante si neoprotestante) au întelegeri diferite cu privire la mântuire. Pe scurt, Occidentul are o conceptie juridicã în timp ce Rãsãritul are o conceptie ontologicã. Atunci când vorbesc despre mântuire, crestinii apuseni opereazã cu termeni cum ar fi vinã, pedeapsã si justificare, în timp ce crestinii ortodocsi folosesc termeni cum ar fi moarte, viatã si îndumnezeire. Acest articol încearcã sã explice diferentele dintre aceste conceptii, cât si consecintele acestor diferente.
O perspectivã istoricã
În secolul XI, teologul scolastic Anselm (1034-1109) a prezentat o conceptie a mântuirii care pãrea foarte atrãgãtoare prin simplitatea si logica ei. Aceastã conceptie poate fi rezumatã în urmãtoarele puncte:
Omul – o fiintã finitã – a adus o ofensã infinitã unui Dumnezeu infinit.
Ofensa fiind infinitã, ea nu poate fi înlãturatã prin mijloacele finite ale omului, de aceea are drept consecintã o pedeapsã infinitã a unui iad vesnic.
Dumnezeu îi iubeste pe oameni, dar Justitia nu îngãduia un simplu act de iertare. Cumva Dumnezeu trebuia sã reconcilieze dragostea lui cu aceastã Justitie.
Solutia a fost moartea pe cruce a lui Hristos. Fiind Dumnezeu, jertfa lui Hristos are a valoare infinitã, de care El însusi nu are nevoie, fiind cu totul drept si lipsit de pãcat. Mânia lui Dumnezeu este satisfãcutã de aceastã pedeapsã.
Printr-un act de transfer, Dumnezeu le recunoaste credinciosilor acest exces de neprihãnire câstigat de Hristos. Ei sunt astfel absolviti de vina pãcatului lor, pentru cã plata infinitã pãcatului a fost efectuatã de Hristos.
Aceastã conceptie a fost o culminare a unei evolutii de mai multe veacuri în Biserica apuseanã, ruptã de Biserica din Rãsãrit. Ea a început cu Jerome, care traducând Biblia în limba latinã a împrumutat un termen folosit în tribunalele romane, acela de justificatio, pentru a reda termenul grecesc dikaiosune. Semnificatia termenului justificatio este aceea de a declara liberã o persoanã condamnatã de lege. Crestinii din Rãsãrit, care au continuat sã citeascã Noul Testament în limba greacã, au pãstrat semnificatia originalã a termenului, aceea de dreptate sau îndreptare. Un om drept, în greceste dikaios, este drept prin bunãtatea si corectitudinea lui proprie, nu în urma unei declaratii legale. Termenul dikaios, drept, este o continuare directã a termenului evreiesc din Vechiul Testament tadic, care implicã de asemenea ideea de om drept, adicã bun, fãrã nici o conotatie juridicã.
Latinii au continuat sã vadã dreptatea în termenii juridici ai unui tribunal roman. Augustin, pe care unii îl numesc proto-protestant, a folosit acest cadru juridic pentru a întelege mântuirea. Contemporanii lui din Rãsãrit, Vasile cel Mare, Grigore de Nissa si Grigore de Niazanz au continuat si dezvoltat o teologie bazatã pe întelegerea textelor originale grecesti în contextul lumii grecesti si iudaice în care s-a transmis original învãtãtura crestinã.
Dar lumea latinã a fost tulburatã si de alte tendinte, care se continuã în Apus pânã în zilele noastre, cum ar fi rationalismul si umanismul.
Umanismul a însemnat exaltarea omului, vãzut ca o culme a creatiei spre care se îndreaptã întreaga admiratie si slavã. Umanismul a cãpãtat un nou impuls prin redescoperirea artei si gândirii antice. Artistii crestini au încercat sã reînvie tratarea omului ca centru al artei religioase. Arta traditionalã a portretului sau icoanei pãrea prea restrictivã si în consecintã artistii au început sã înlãture unul câte unul toate tabu-urile precedente. Portretele sfintilor sau ale lui Hristos nu au mai avut ca tintã revelarea dumnezeirii în lumea fizicã, ci revelarea frumusetii si armoniei trupului omenesc. În timp ce vechile icoane înfãtisau oameni pãtrunsi de lumina divinã, noile picturi înfãtisau oameni cu un trup real, cu picioarele pe pãmânt si însufletiti de pasiuni omenesti. Obiectul artei s-a mutat din cer pe pãmânt.
Rationalismul a încercat sã înlãture latura misticã a realitãtii si sã gãseascã explicatii logice, în termeni rationali si comuni. Ca un exemplu, teologii catolici de la începutul celui de al doilea mileniu, cum ar fi Toma d'Aquino si Anselm s-au strãduit sã gãseascã noi dovezi ale existentei lui Dumnezeu, un efort care ar fi fost considerat inutil înainte. Aceste dovezi nu aveau ca scop sã convingã pe cineva într-o dezbatere, ci sã înfãtiseze o realitate rationalã, în care toate lucrurile îsi au un sens care poate fi pãtruns de mintea umanã. Pentru ei Dumnezeu existã nu simplu ca un fapt, ci ca o necesitate logicã. Vechi concepte teologice ca mântuirea si tainele au început sã fie explicate nu în lumina Scripturii si a Traditiei Bisericii, ci în lumina ratiunii.
În timp ce problema umanismului a fost alungarea lui Dumnezeu din artã si literaturã, problema rationalismului a fost reducerea realitãtilor tainice, care nu puteau fi întelese decât într-un mod spiritual si prin lumina Duhului Sfânt, la niste realitãti care sã poatã fi întelese prin puterea mintii si a logicii umane. Reductionismul a fost întotdeauna sâmburele ereziilor. Într-adevãr, conceptia monofizitã a Islamului este mult mai logicã si usor de înteles decât dogma crestinã a celor douã naturi ale lui Hristos. Modalismul, care afirma cã Tatãl, Fiul si Duhul Sfânt sunt trei modalitãti de manifestare ale unei singure persoane, era mult mai „logic” si usor de înteles decât dogma crestinã a celor Trei Persoane într-o singurã Fiintã. Arianismul rezolva în mod simplu conceptia despre întrupare, pretinzînd cã Hristos a fost o creatie si nu Dumnezeu vesnic.
În ce priveste mântuirea, tendinta rationalistã a Bisericii apusene a dus în cele din urmã la o conceptie pur juridicã a mântuirii. În aceastã nouã conceptie, întregul univers este o mare salã de judecatã în care sunt testati oamenii. Ei pot încheia un fel de contract cu Dumnezeu, primind absolvirea pãcatelor; pot refuza si uneori pot cãlca acest contract, ceea ce rezultã în mod mecanic în pierderea mântuirii. Întreaga dramã a mântuirii este astfel explicatã în termeni juridici, usor de înteles de oameni. O serie de alte metafore si explicatii ale mântuirii în Scripturã si în Traditie au fost abandonate. Adâncimea Scripturii si învãtãturile adunate si exprimate de o mie de ani de Sfintii Pãrinti ai Bisericii Rãsãriteane au fost înlocuite cu o nouã conceptie seducãtoare prin logica ei. Dificultãti ale învãtãturii catolice
Conceptia juridicã a mântuirii, exprimatã atât de logic de Anselm, a dus cu timpul la o serie de dificultãti, unele dintre acestea având consecinte foarte grave. Aceste false probleme nu au existat în teologia ortodoxã. Pãcatul originar
Dacã botezul oferã o anulare a vinovãtiei pânã la un moment în timp, care ar fi în conceptia catolicã rostul botezului pruncilor, dat fiind cã acestia sunt lipsiti de responsabilitatea cu privire la cãlcarea legii? Pruncii au fost botezati din totdeauna în istoria bisericii si în primele sute de ani de crestinism nu a existat nici o controversã cu privire la acest subiect. Solutia problemei a fost doctrina pãcatului originar, potrivit cãreia copii se nasc deja cu un deficit în ce priveste starea juridicã înaintea lui Dumnezeu. Prin aceastã doctrinã botezul cãpãta o explicatie, fiind o spãlare a vinei pãcatului originar. Starea crestinului dupã botez
Dacã botezul era o anulare juridicã a vinovãtiei existente pânã la un anumit punct, ce se întâmplã dupã acest act? Practica de zi cu zi ne aratã cã oamenii continuã sã pãcãtuiascã. Ce sens are deci un act care ne absolvã de pedeapsã pânã la un anumit punct, dupã care ne abandoneazã aceleiasi stãri de vinovãtie? Solutia Bisericii Catolice a fost practica penitentei, care era un mod de a absolvi pe om de pãcatele de dupã botez. Pãcatele nemãrturisit
Pãcatele noastre sunt atât de multe încât, în ciuda intentiei oamenilor de a le înlãtura prin penitente, unele rãmân nemãrturisite. Ce se întâmplã cu aceste pãcate pentru care uitãm sã plãtim aici pe pãmânt? Ca rãspuns la aceastã întrebare, a apãrut învãtãtura cu privire la Purgatoriu, ca o stare suspendatã între Rai si Iad, un loc în care cei care au trecut din viata aceasta suferã anumite chinuri prin care plãtesc pentru pãcatele nemãrturisite. Criteriul judecãtii
Fiind absolviti de pãcatul originar prin botez si de alte pãcate (prin spovedanie si penitentã), starea juridicã a omului rãmâne totusi neclarã. Pe de altã parte, nimeni nu doreste sã petreacã prea mult timp în Purgatoriu. Solutia constã în facerea de fapte bune. Acestea au capacitatea de a compensa unele pãcate, iar un Judecãtor drept nu va uita sã le cântãreascã ca pe o contra-greutate la multele pãcate nerezolvate.
Sã observãm cã aceste probleme nu au existat în Biserica Ortodoxã. Într-adevãr, aceasta nu are o doctrinã a pãcatului originar (decât ca tendintã spre pãcat a omului), nu practicã penitenta (disciplina aplicatã de preot sau episcop nu este tot una cu penitenta). În teologia ortodoxã nu existã o doctrinã a Purgatoriului si, în ciuda a ceea ce protestantii cred despre Ortodoxie, meritele nu sunt o compensare juridicã a pãcatelor. Dar aceste aspecte vor fi tratate aici mai târziu. Consecinte tragice
Dificultãtile pe care le-am însirat si solutiile lor au dus în cele din urmã la anumite practici absurde, care erau de fapt consecinte logice ale acestei conceptii cu privire la mântuire. De exemplu, anumiti clerici catolici au descoperit un mijloc foarte lucrativ de a oferi credinciosilor oportunitãti pentru fapte bune. De ce nu ar fi „faptele bune” mãsurate precis si chiar vândute sub forma indulgentelor? Practica indulgentelor a reprezentat nu numai dorinta de îmbogãtire a Bisericii Catolice, ci si un triumf al rationalismului, al dorintei umane de a întelege si a mãsura mântuirea. A început astfel un trafic de indulgente care sugea banii din buzunarele credinciosilor de rând si îi aduna în trezoreria Bisericii Catolice.
Cu timpul, aceste practici au îndepãrtat complet pe credinciosi de învãtãtura mântuirii prin har. În timp ce crestinii de rând erau lãsati nesiguri cu privire la soarta lor vesnicã, papalitatea acumula averi care se transformau în palate si catedrale imense, împodobite de cei mai mari artisti umanisti ai lumii. Aceastã stare de coruptie cerea o corectare urgentã, care a venit în cele din urmã prin Martin Luther si miscarea protestantã. Din pãcate si în mod tragic, cei care s-au revoltat împotriva coruptiei bisericii au uitat sã priveascã spre Biserica Ortodoxã, care a fost prin harul lui Dumnezeu feritã de aceste aberatii si care a pãstrat cu credinciosie învãtãtura apostolilor. Protestantismul
Înnoirea bisericii din Apus prin înlãturarea coruptiei si a unor învãtãturi gresite a fost binevenitã. Reforma a pornit pe acest drum, dar a alunecat imediat în directii gresite, introducând învãtãturi care erau cu totul noi în crestinism.
Una din problemele Reformei a fost faptul cã ea a pãstrat cadrul juridic în care era înteleasã mântuirea. Solutiile dezvoltate de Reformã au fost diferite de cele ale Bisericii Catolice, dar au pãstrat aceeasi conceptie. Cu alte cuvinte, punctul de plecare a rãmas acelasi.
Ca rãspuns la sistemul meritelor, Reforma a revenit la învãtãtura biblicã a mântuirii prin har. Dintr-o singurã trãsãturã de condei, Luther si Calvin au rezolvat multe din dilemele si dificultãtile teologiei catolice. Pentru protestanti, iertarea pãcatelor a fost câstigatã o singurã datã de Hristos. Penitentele, Purgatoriul si faptele bune devin astfel lipsite de sens. Mântuirea este însusitã de individ prin credintã, iar orice altfel de practici sunt inutile. Credinciosul nu mai trebuie nici sa se spovedeascã, nici sa agoniseascã fapte bune. El trebuie doar sã creadã în mântuirea adusã de Hristos. Asentimentul mintal, acordul personal sunt singurele necesare pentru însusirea mântuirii.
De la început, Luther a trebuit sã se lupte cu o serie de texte ale Scripturii care infirmau conceptia lui simplificatoare. În traducerea germanã a Bibliei, el a fãcut o modificare, introducând fraza „numai prin credintã”, cu toate cã „numai” nu exista în textul original. Anumiti învãtati i-au atras atentia asupra acestei greseli intentionate, dar, cu siguranta care-l caracteriza, Luther a refuzat sã o corecteze. Ulterior aceastã falsificare a Scripturii a fost îndepãrtatã, dar era prea târziu. Între timp, sola fide (numai prin credintã) a devenit unul din strigãtele Protestantismului. Luther a pledat de asemenea pentru scoaterea Epistolei lui Iacov si a Apocalipsei din canonul Noului Testament. Într-adevãr, Iacov declarã într-un mod explicit, fãrã sã lase nici o îndoialã cu privire la acest subiect:
"Vedeti dar cã din fapte este îndreptat omul, nu numai din credintã." (Iacov 2:24)
Este uimitor cã cel care a sustinea Scriptura ca singura sursã de autoritate a ales sã calce în picioare o învãtãtura a Scripturii si chiar sã cearã mutilarea ei.
Asa cum am arãtat, Luther si Calvin au mentinut cadrul juridic al mântuirii, preluându-l de la Biserica Catolicã. Toate doctrinele lor ulterioare au fost dezvoltate în acest cadru. Neoprotestantii moderni
Neoprotestantii au dus mai departe revolutia începutã de Luther. Ideile lor au devenit tot mai radicale. Miscarea neoprotestantã a dezvoltat un iconoclasm si o aversiune fatã de tainele Bisericii care nu era întâlnitã la primii reformatori. Rând pe rând, neoprotestantii au înlãturat o serie de practici traditionale ale bisericii, cum ar fi ierarhia, botezul copiilor sau tainele. Într-un anumit sens, ei au fost consecventi. Într-adevãr, aceastã dezvoltare a fost o consecintã logicã a presupozitiilor fundamentale cu privire la autoritate (Sola Scriptura) si la mântuire (Sola Fide). Neoprotestantii au introdus o serie de noutãti, învãtãturi neîntâlnite pânã atunci, uitând cã noutatea este prima manifestare a oricãrei erezii. Dar curând ei au fost confruntati cu anumite dificultãti care au izvorât din aceste presupozitii. Unitatea bisericii
Mentionez aceastã problemã doar în treacãt, ea nefiind legatã în mod direct de tema acestui articol.
Sola Scriptura însemna cã fiecare individ este liber si chiar încurajat sã înteleagã singur, pentru el însusi Scriptura. Dacã pentru catolici singura interpretare autoritativã provenea de la Papã, pentru neoprotestanti fiecare credincios devenea un mic Papã, hotãrând pentru el însusi propria lui interpretare. Aceasta a dus în mod natural la o veritabilã explozie a numãrului confesiunilor protestante. Solutia? Doctrina bisericii invizibile! Dupã ce timp de 2000 de ani împãrãtia lui Dumnezeu s-a manifestat într-un popor vizibil – Israelul – si timp de 1500 de ani prin ceea ce Apostolul Pavel numeste Adevãratul Israel, Biserica, dintr-o datã împãrãtia devine invizibilã, ascunsã doar în inimile si mintile credinciosilor. Partea vizibilã este doar o institutie pur omeneascã, fãrã consecinte spirituale. Mântuirea copiilor
În cadrul juridic al conceptiei protestante despre mântuire, „contractul” care duce la însusirea mântuirii trebuie „semnat” de o persoanã responsabilã din punct de vedere juridic. Aceasta este explicatia refuzului de a boteza copii. Dar ce se întâmplã deci cu acei copii care au murit înainte de vârsta responsabilitãtii? Ei nu au încheiat un astfel de „contract”. Unii neoprotestanti cred cã acesti copii sunt automat mântuiti. Alti teologi neoprotestanti sustin cã acestia sunt pierduti. Nevoia „convertirii”
Dat fiind cã partea omului în mântuire are aspectul juridic al consensului, al acceptãrii, al asentimentului mintal, acest asentiment trebuie dat în mod clar, altfel omul nu este sigur dacã a fost mântuit. În felul acesta, copiii credinciosilor sunt presati sã aibã o artificialã „întoarcere la Dumnezeu” sau „crizã”, altfel acest acord nu este în mod clar „semnat”. Momentul mântuirii
Un acord juridic presupune un moment precis în timp în care devine valabil. Una din douã: un individ fie a „semnat”, fie „nu a semnat”. În orice moment din viatã, omul este sau mântuit, sau pierdut. Mai mult decât atât, se presupune cã fiecare trebuie sã stie pentru el însusi starea în care se aflã. Problema este cã multi dintre cei care au „semnat” printr-un acord mintal sincer se dovedesc a fi departe de Dumnezeu. Care este explicatia? Sunt acestia cu adevãrat mântuiti? Unii protestanti rãspund în mod rãspicat „Da, pentru cã singura conditie a mântuirii este credinta în jertfa Domnului Iisus”. În felul acesta apare un fel de mântuire care nu atinge natura umanã, o mântuire conditionatã doar de acordul mintal.
Alti neoprotestanti folosesc un mic subterfugiu logic. Ei spun cã cei care se dovedesc nevrednici de Hristos, nici mãcar nu au fost mântuiti. Sunt mântuiti doar aceia care au crezut (singura conditie) si a cãror viatã dovedeste mântuirea. Aceasta duce în cele din urmã la acceptarea implicitã a necesitãtii faptelor bune. Siguranta mântuirii
Dacã mântuirea este asociatã cu un moment precis în timp, atunci mântuirea este „posedatã” de credincios, care o are sau nu o are. Într-un fel, mântuirea este ca o stampilã pe pasaport. Dacã am stampila, pot intra în Cer. Dacã nu o am, accesul este blocat. Hristos este „biletul de intrare în cer”. Dar poate un credincios mântuit pierde aceastã vizã de intrare? Diferiti neoprotestanti au diferite rãspunsuri la aceastã întrebare. Unii afirmã cã mântuirea poate fi câstigatã si pierdutã. Dar aceasta creeazã o situatie paradoxalã, în care ieri am fost mântuit, astãzi nu sunt mântuit iar mâine pot din nou sã fiu mântuit. Altii afirmã cã odatã câstigatã, mântuirea nu se mai poate pierde. Dar înseamnã aceasta cã nu existã apostazie? Experienta umanã confirmã posibilitatea apostaziei. Este absurd sã credem cã cel care se dezice în mod constient de Hristos poate mosteni împãrãtia cerurilor. Semnificatia faptelor
Cei mai multi neoprotestanti nu neagã importanta faptelor bune, dar ei afirmã cã ele sunt doar o consecintã a primirii mântuirii. Cu alte cuvinte, cel care a crezut si a fost mântuit produce în mod natural fapte bune. Problema este cã existã atât de multi crestini „mântuiti” care fãptuiesc mult mai putin bine decât necrestinii. Unii cred (o învãtãturã sustinutã de neoprotestantul chinez Watchman Lee) cã omul nu trebuie sã se strãduiascã deloc a face fapte bune, pentru cã Duhul Sfânt le produce automat în el. Mai mult, orice strãduintã în acest sens este chiar dãunãtoare, pentru cã nu dã loc lucrãrii Duhului Sfânt. Multi crestini au fost sedusi de aceastã învãtãturã, dar au rãmas complet dezamãgiti deoarece nu au descoperit nici o lucrare a Duhului Sfânt în ei separatã de propriile lor eforturi. Scopul vietii
Odatã mântuiti, cu biletul cãtre cer în mânã, de ce ne mai lasã Dumnezeu sã asteptãm? Lumea acesta va trece oricum si astfel viata aici nu mai are nici o valoare. Una din putinele explicatii este cã Dumnezeu ne lasã în viatã pentru a-i aduce si pe altii la El. Aceasta explicã de ce în lumea neoprotestantã se pune un accent mult mai mare pe evanghelizare iar nu pe cãutarea sfinteniei si a unirii mistice cu Hristos. În timp ce eroii Ortodoxiei sunt sfintii în care Hristos a luat chip în mod desãvârsit, eroii neoprotestantilor sunt cei care au adus cât mai multe suflete la Hristos. Dar ce putem spune despre milioanele de credinciosi care nu au adus pe nimeni la Domnul? Este viata lor dupã mântuire complet ratatã? Conceptia ortodoxã a mântuirii
Mântuirea implicã taine care sunt mai presus de o întelegere simplistã. Pentru a o întelege, noi oamenii folosim o serie de metafore, care uneori sunt mai elocvente decât expunerile sistematice. Însusi Hristos a folosit astfel de metafore în pilda fiului risipitor sau în pilda celor zece fecioare. Aceste metafore ne ajutã sã ne formãm anumite modele mintale, fãrã ca nici unul dintre ele sã epuizeze realitatea divinã. Problema este dacã alegem acele metafore care ne apropie de adevãr sau dacã recurgem la scheme reductioniste care ne duc la conceptii gresite.
Dupã cum am vãzut, atât catolicii cât si protestantii folosesc metafora Judecãtorului care tine socoteala vinovãtiei si aplicã iertarea în urma consimtãmântului constient al individului, prin „transferul” de neprihãnire din contul lui Hristos în contul lui. Dar Scriptura si Biserica ne prezintã alte metafore, mai profunde si mai apropiate de adevãr.
Conceptia ortodoxã a mântuirii este în mod esential ontologicã (ontos – fiintã, existentã). Conflictul nu este atât între vinovãtie si justificare, cât între moarte si viatã. În conceptia juridicã, Dumnezeu apare ca un Suveran care se supãrã pentru cã niste fiinte create de El I-au cãlcat legea. În conceptia ontologicã, Dumnezeu este sursa vietii si pãrãsirea Lui înseamnã în mod implicit moartea, vãzutã nu ca o pedeapsã, ci ca o lipsã a vietii. De ce avem nevoie de mântuire?
Mântuirea implicã ideea de a fi salvati de la ceva. Care este nenorocirea, nãpasta de care trebuie sã fim salvati? Protestantii si catolicii rãspund: suntem salvati de pedeapsa lui Dumenzeu. Ortodocsii rãspund: suntem salvati de la moarte, de la tirania pasiunilor pãcãtoase, de la pierderea tintei noastre de a ne asemãna cu Dumnezeu.
Baza acestei conceptii ortodoxe apare clar in primele capitole ale Genezei. Într-adevãr, Dumnezeu le spune primilor oameni, „Dacã veti mânca din pomul acesta veti muri!” Conceptia juridicã interpreteazã în mod fortat aceastã declaratie a lui Dumnezeu, ca si cum Dumnezeu ar fi spus, „Dacã veti mânca, vã voi omorî!” Dar Dumnezeul iubitor de oameni nu spune asa ceva. El afirmã doar un lucru evident, anume cã dacã omul întoarce spatele sursei vietii, atunci implicit se îndreaptã cãtre moarte. Moartea este o consecintã naturalã a pãcatului, nu un decret de pedeapsã de la Dumnezeu. Apostolul Pavel ne învatã cã plata pãcatului este moartea. Legãtura dintre pãcat si moarte este directã, nu consecinta unui decret al unui Dumnezeu care Se supãrã si Se simte jignit.
Pãcatul afecteazã natura umanã, o corupe si o murdãreste. Ca urmare omul îsi rateazã scopul pentru care a fost creat, acela de a se uni cu Dumnezeu si de a avea chipul si asemãnarea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel scrie, „Toti au pãcãtuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu.” Observati cã el nu scrie, „Toti au pãcãtuit si acum Dumnezeu îi va ucide.” Cuvintele lui Pavel ne aratã care este de fapt problema noastrã: pãcatul ne-a afectat fiinta, natura si ne-a schimbat din purtãtori ai vietii si slavei divine în purtãtori ai mortii.
Prin urmare starea de care trebuie sã fim mântuiti este nu atât mânia unui Dumnezeu supãrat cât întunecarea si murdãria naturii noastre lipsitã de sursa vietii si pãtrunsã de moarte. Am pierdut prin pãcat asemãnarea cu Dumnezeu si suntem incapabili sã mai avem legãturã cu El, sursa vietii. Problema tine nu de socoteala pãcatelor, ci de starea fiintei noastre. Suntem nu respinsi de Dumnezeu, ci incapabili de a ne mai apropia de El din cauza stãrii noastre corupte. De aceea, în Ortodoxie mântuirea nu are un aspect juridic, ci unul terapeutic. Suntem cu totii bolnavi de pãcat si de moarte si avem nevoie de vindecare. Numai prin har
Dar aceastã vindecare de pãcat si de moarte nu poate avea loc prin eforturile omului. Orice efort individual de schimbare a naturii noastre este sortit esecului. Toate faptele noastre bune nu au capacitatea de a ne mântui. Un om poate fi perfect din punct de vedere moral, se poate abtine de la orice pãcat, dar despãrtit de Dumnezeu tot rãmâne pierdut. Numai initiativa si interventia lui Dumnezeu poate schimba omul si îl poate reaseza pe drumul care duce la unirea cu Dumnezeu. Dar aceasta cere cooperarea omului, nu doar ca o declaratie de credintã, nu doar ca o semnãturã care sã-l treacã de partea cealaltã, ci ca o strãduintã continuã de a fi transformat prin puterea Duhului Sfânt. Semnificatia lucrãrii lui Hristos
În întelegerea juridicã a mântuirii, singurul fapt cu adevãrat semnificativ a fost jertfa de pe cruce a lui Hristos, care a „satisfãcut mânia lui Dumnezeu”. Întrebat cum a fost mântuit, de obicei un neoprotestant rãspunde: „Prin sângele lui Hristos”. Fãrã a nega în nici un fel importanta crucii si a jertfei lui Hristos, ortodocsii vãd lucrarea de mântuire într-un cadru mult mai vast. Pentru ortodocsi, Întruparea, Crucea, Învierea si Sederea la dreapta Tatãlui sunt aspecte la fel de importante în lucrarea de mântuire. Crezul nicean le mentioneazã pe toate patru. Întruparea
Pentru neoprotestanti, Întruparea este un mijloc, o verigã necesarã pentru a se ajunge la Cruce. Aceasta ne lasã cu întrebarea, de ce a fost necesar ca Logosul sã devinã om? De ce nu ar fi putut Dumnezeu aduce jertfa mântuitoare în cer, fãrã sã fi devenit om? Rãspunsul ortodox este cã Întruparea nu a fost doar un mijloc (cum a fost de exemplu intrarea în Ierusalim înainte de condamnarea la moarte), ci un aspect esential al mântuirii. Prin Întrupare, Logosul a luat natura noastrã pentru ca mai apoi noi sã putem lua natura Lui. Întrupare reprezintã împlinirea unuia din scopurile creatiei, Dumnezeu iubind lumea, dorind sã se uneascã si sã se identifice cu creatia Lui. Dumnezeu a luat o naturã umanã pentru a putea transforma si îndumnezei aceastã naturã.
"...Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o stirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a desertat pe Sine, chip de rob luând, fãcându-Se asemenea oamenilor si la înfãtisare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultãtor fãcându-Se pânã la moarte, si încã moarte pe cruce. Pentru aceea, si Dumnezeu L-a preaînãltat si I-a dãruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul sã se plece, al celor ceresti si al celor pãmântesti si al celor de dedesubt. Si sã mãrturiseascã toatã limba cã Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatãl." (Filipeni 2:6-11)
Dumnezeu S-a „golit” de Sine si a luat o naturã umanã pentru ca prin aceasta sã opereze o schimbare în natura umanã. Omul se poate acum goli de sine (de pãcat, moarte si egoism) si poate lua o naturã dumnezeiascã. Unul din Pãrintii Bisericii a spus, „Hristos a luat natura umanã pentru ca noi sã putem lua natura divinã”. Dacã aceastã golire a lui Hristos (termenul grecesc folosit de teologi este acela de kenosis) a continuat în cursul întregii Lui vieti, culminând la cruce, golirea noastrã de natura umanã pãcãtoasã are si ea loc în cursul întregii vieti, printr-un proces continuu de îndumnezeire, de theosis. Jertfa de pe Cruce
Hristos a purtat pãcatele noastre în trupul sãu pe cruce. Dar jertfa Lui nu a fost fãcutã doar cãtre Dumnezeu ci si cãtre natura umanã. Jertfa Lui reprezintã cea mai înaltã expresie a dragostei, un act în care în mod suprem natura umanã este golitã de orice egoism si dãruitã în mod total lui Dumnezeu. El a murit pentru pãcat, si unindu-ne cu El ne unim cu moartea Lui. Atunci când omul este în Hristos si Hristos este în om, omul participã într-un mod tainic dar real la aceastã moarte. Pãcatul a fost spãlat si omul poate participa la o naturã nouã, dedicatã cu totul lui Dumnezeu. Aceastã îmbrãcare cu Hristos are loc prin participarea la tainele Bisericii, cum ar fi botezul.
"Au nu stiti cã toti câti în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat?" (Romani 6:3)
Fiind în mod mistic dar real în Hristos (nu doar ca metaforã), suntem spãlati de pãcate. Învierea
În timp ce pentru protestanti Învierea este doar o confirmare a dumnezeirii lui Hristos si un semn al acceptãrii jertfei Lui de cãtre Dumnezeu-Tatãl, pentru ortodocsi ea înseamnã mult mai mult. Lucrarea lui Hristos nu s-a încheiat pe cruce, ci a continuat în Hades. Dupã moartea sa pe cruce, Hristos s-a coborât în Hades, urmând drumul parcurs de toti oamenii. Dar Hadesul nu L-a putut retine pe Fiul lui Dumnezeu, care a rupt legãturile mortii nu numai pentru El, ci si pentru cei toti care se unesc cu El. Prin urmare, moartea a fost biruitã si nu-i mai poate tine în bratele ei pe cei care sunt al lui Hristos.
"Dar acum Hristos a înviat din morti, fiind începãturã (a învierii) celor adormiti." (1 Corinteni 15:20)
În lucrarea lui de mântuire, Hristos a biruit moartea si portile Hadesului. Si aceasta este o parte si un aspect al mântuirii noastre. Sederea la dreapta Tatãlui
Dar lucrarea de mântuire a lui Hristos se continuã si prin aceea cã El se aflã la dreapta Tatãlui, unde mijloceste pentru noi.
Hristos este Cãpetenia mântuirii noastre, cel care a deschis prin natura lui umanã un nou drum, pe care îl putem urma si noi fiind în mod mistic uniti cu El, parte din Trupul Lui.
Am trecut foarte repede peste aceastã prezentare incompletã (si cine ar putea sã o descrie în întregime?) a lucrãrii de mântuire a lui Hristos. Este important de observat cã mântuirea apare astfel nu ca o lucrare într-un tribunal cosmic în care jignirea lui Dumnezeu trebuie satisfãcutã, ci ca o lucrare care afecteazã bazele cele mai adânci ale creatiei si ale fiintei umane. Cu alte cuvinte, chiar dacã acceptãm anumite elemente juridice, în mod esential mântuirea are un caracter ontologic, unul care afecteazã natura lucrurilor, nu doar dosarul greselilor noastre. Aceastã viziune ortodoxã este mult mai amplã si mai cuprinzãtoare si se bazeazã pe o multitudine de texte, nu doar pe o selectie care are de-a face cu vinovãtia si pedeapsa.
În aceastã viziune, Dumnezeu nu apare ca un suveran jignit, ci ca un iubitor de oameni. Ca în pilda fiului risipitor, Tatãl este Unul care iubeste si iartã, oricând gata sã-Si primeascã fiul înapoi. Este necesar doar ca fiul sã se întoarcã acasã. În aceastã pildã fundamentalã nu se mentioneazã nici idea substitutiei legale, nici ideea satisfacerii mâniei divine.
Ne putem întreba ce se întâmplã atunci când un tatã uman descoperã pãcat sau stricãciune în fiul sãu. Este oare preocuparea principalã a tatãlui aceea de a-si satisface mânia si a restabili justitia prin pedepsirea fiului? Nu este el mai degrabã interesat sã schimbe natura fiului sãu? Nu vrea el mai degrabã sã-l facã drept asa cum el, tatãl, este drept? Dar aceastã scoatere a fiului din starea decãzutã nu se face fãrã sacrificiu. Tatãl fiului risipitor a trebuit sã-l astepte, sã-l curete si sã-l spele de murdãria lumii.
Conceptia juridicã a mântuirii creeazã o altã problemã. Într-adevãr, lucrarea de mântuire a lui Hristos apare ca o rezolvare a unui conflict în interiorul Dumnezeirii, conflictul dintre justitie si dragoste. Pastorul baptist Iosif Ton descrie acest presupus conflict în cartea sa Sã ne cunoastem crezul:
Asadar, problema lui Dumnezeu este aceasta: pe de-o parte, dreptatea Lui Îl obligã sã ne ucidã si, pe de altã parte, Dumnezeu fiind dragoste, dragostea lui Îi spune: „Gãseste o cale prin care sã poti îndreptãti pe oameni, o solutie prin care sã-i poti justifica.”
Acest fel de a vedea lucrurile ne duce usor cãtre o erezie în care am considera Justitia lui Dumnezeu ca o realitate de sine-stãtãtoare, ca o necesitate impusã din afarã sau de deasupra lui Dumnezeu. Este ca si cum am recunoaste o realitate supra-Dumnezeiascã, o lege supremã cãreia Însusi Dumnezeu trebuie sã i se supunã. În Biserica Ortodoxã o astfel de idee a unei Justitii universale nu este acceptatã. Dreptatea lui Dumnezeu se referã la bunãtatea lui Dumnezeu, iar între dreptatea si dragostea Lui nu existã nici un conflict. Dumnezeu este drept pentru cã din El izvorãsc doar acte de bunãtate si dragoste. Fatã de om Justitia poate exista ca ceva exterior si deasupra naturii umane. Dar atunci când vorbim de dreptatea lui Dumnezeu vorbim de fapt despre actele Lui drepte si bune, care izvorãsc din natura Lui. Dreptatea nu este nici componentã a Dumnezeirii, nici necesitate universalã.
Conceptia juridicã duce chiar la o distorsionare a învãtãturii despre Sfânta Treime. Într-adevãr, dupã aceastã conceptie, Tatãl este mâniat pe noi pânã la jertfa Fiului, iar Duhul Sfânt lucreazã în credinciosi numai dupã ce aceastã jertfã este sãvârsitã de Hristos si însusitã de individ. Este ca si cum Cele Trei Persoane ar avea scopuri sau directii diferite. Dar în întreaga istorie a mântuirii vedem pe Cele Trei Persoane împreunã active în lucrarea de mântuire.
În timp ce în conceptia juridicã Hristos rezolvã un conflictul dintre justitie si dragoste, în viziunea ortodoxã Hristos rezolvã conflictul dintre moarte si viatã. Pentru ortodocsi Dumnezeu este întotdeauna drept si întotdeauna iubitor de oameni, iar Hristos a venit sã-i scape pe oameni nu de mânia unui suveran jignit, cãruia necesitatea Justitiei îi cere sã ne pedepseascã, ci de moartea pe care singuri si-au ales-o si din care nu pot iesi singuri. El a creat o nouã realitate cosmicã, aceea a Omului desãvârsit, plãcut Tatãlui si pãtruns de energiile Duhului Sfânt. În mod mistic noi ne unim cu El si suntem transformati devenind si noi, în cuvintele Apostolului Petru, pãrtasi la natura divinã.
Tinta credinciosului nu este deci obtinerea stampilei de intrare în cer prin acceptarea mintalã a jertfei lui Hristos, ci participarea la natura divinã, participare care a fost fãcutã posibilã de cãtre Hristos. Tinta este „eu în Hristos si Hristos în mine”. Asa cum declarã Apostolul Pavel în Galateni 2:20,
"M-am rãstignit împreunã cu Hristos; si nu eu mai trãiesc, ci Hristos trãieste în mine. Si viata de acum, în trup, o trãiesc în credinta în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit si S-a dat pe Sine însusi pentru mine. "
Tot asa si Apostolul Petru descrie tinta noastrã nu ca o scãpare de iad, ci ca o pãrtãsie la natura divinã:
"Dumnezeiasca Lui putere ne-a dãruit toate cele ce sunt spre viatã si spre bunã cucernicie, fãcându-ne sã cunoastem pe Cel ce ne-a chemat prin slava Sa si prin puterea Sa, prin care El ne-a hãrãzit mari si pretioase fãgãduinte, ca prin ele sã vã faceti pãrtasi dumnezeiestii firi, scãpând de stricãciunea poftei celei din lume." (2 Petru 1:3,4) Cum suntem mântuiti?
Rãspunsul pe care îl dau protestantii sau neoprotestantii la aceastã întrebare este o continuare a conceptiei lor juridice cu privire la mântuire. Dacã jertfa lui Hristos a avut caracterul unei tranzactii de naturã juridicã, în care s-a plãtit pentru o anumitã vinovãtie prin executarea unei pedepse, atunci primirea acestei mântuiri este tot o tranzactie juridicã, în care omul trebuie sã semneze printr-un act bine stabilit în timp. Acest act este descris prin diferite expresii, cum ar fi „si-a predat viata lui Dumnezeu”, „L-a primit pe Hristos în inima lui” sau „L-a primit pe Hristos ca mântuitor personal”. Înainte de acest act, omul era pierdut. Dupã acest act, omul este mântuit.
Iatã cum descrie Iosif Ton în cartea sa Sã ne cunoastem crezul o experientã tipicã de acest gen, în cazul lui Dumitru Cornilescu:
"Traducând Epistola cãtre Romani, a înteles într-o clipitã calea mântuirii. El a priceput cã, desi era preot-cãlugãr, el nu era mântuit pentru cã niciodatã nu-L primise pe Isus ca Mântuitor personal. Atunci s-a aplecat pe genunchi, s-a predat Domnului, L-a primit ca Mântuitor si o mare bucurie a pus stãpânire pe inima lui. Apoi a început sã spunã si altora despre calea mântuirii. Fratele Cornilescu s-a pocãit, apoi a fost dat afarã din Biserica Ortodoxã. "
Acest scurt pasaj are anumite implicatii cu caracter polemic, încercând sã dovedeascã faptul cã (1) un preot sau cãlugãr nu este mântuit decât dacã are o experientã tipic neoprotestantã si (2) cã Biserica Ortodoxã nu suferã în interiorul ei oameni cu adevãrat pocãiti. Lãsând la o parte continutul polemic, observãm caracterul clar juridic al acestei experiente în care omul îsi depune semnãtura pe actul mântuirii.
Dar aceastã descriere a „experientei mântuirii” ridicã o serie de întrebãri. Dacã un cãlugãr renuntã la lume si din dragoste jertfitoare pentru Dumnezeu îsi dedicã întreaga viatã rugãciunii si slujirii Lui, este oare posibil ca el sã nu fie mântuit pentru cã nu a avut un moment în care „L-a invitat pe Hristos în inima lui”? Ce se poate spune despre milioanele de credinciosi care de-a lungul veacurilor L-au iubit pe Dumnezeu, dar nu au cunoscut practica neoprotestantã a rugãciunii de predare? A fost oare Biserica lui Hristos un esec total timp de 1600 de ani pentru cã nu a cunoscut aceastã practicã neoprotestantã? Se aflã oare în iad martirii din timpul persecutiei lui Diocletian pentru cã au fost botezati ca prunci si au crezut toatã viata, fãrã a avea o experientã de convertire?
Atât Scriptura cât si traditia milenarã a Bisericii ne prezintã o conceptie mult mai bogatã cu privire la primirea mântuirii. Conceptia neoprotestantã este seducãtoare prin logica ei, dar sãrãceste si forteazã învãtãtura Scripturii. Neoprotestantii pun un semn de identitate între convertire si mântuire. Dar convertirea este un asentiment mintal, un eveniment necesar în viata celor care nu L-au cunoscut niciodatã pe Hristos. Ea reprezintã doar un început de drum. Multe din experientele descrise în Faptele Apostolilor sunt experiente de convertire pentru cã acolo este vorba de o lume care nu stia nimic despre Hristos. Convertirea era necesarã pentru cei care fuseserã farisei sau pãgâni. Era normal ca la un anumit moment acestia sã-si schimbe conceptiile, sã fie convertiti.
De ce avem nevoie de mântuire? Pentru cã în mod natural ne aflãm în pãcat si în moarte si suntem despãrtiti de Dumnezeu. Mântuirea înseamnã întoarcere cãtre viatã, unire cu Hristos si transformare a naturii noastre, transformare care se face numai prin puterea lui Dumnezeu, dar cu acordul si colaborarea omului. Aceastã transformare a devenit posibilã prin lucrarea de mântuire a lui Hristos. Îndreptãtire si sfintire
Protestantii si neoprotestantii vãd o deosebire esentialã între îndreptãtire (justificare) si sfintire. Pentru ei, îndreptãtirea este un act exterior fãcut de Dumnezeu de la distantã, în care omul este declarat drept. Fiind declarat drept, omul este mântuit. În aceastã conceptie, îndreptãtirea este pur exterioarã si nu afecteazã natura omului. În ultimã instantã, omul este mântuit printr-un acord dat la lucrarea lui Hristos.
Dar si în protestantism se recunoaste nevoia ca natura omului sã fie schimbatã. Protestantii vãd aceastã schimbare în lucrarea de sfintire. Sfintirea opereazã, spun protestantii, în cei care au fost deja justificati sau mântuiti.
Scriptura nu separã însã îndreptãtirea de sfintire. Cele douã apar împreunã ca o singurã lucrare care afecteazã fiinta omului. De multe ori confuzia apare dintr-o citire gresitã a Epistolei cãtre Romani, în care Apostolul Pavel foloseste în mod repetat termenul de îndreptãtire. Pavel foloseste acest termen deoarece el se afla într-o controversã cu iudeii timpului sãu, care vedeau si ei mântuirea în termeni juridici, dar bazatã pe faptele legii. Iudeilor care declarau cã sunt drepti prin tinerea legii, Pavel le rãspunde cã îndreptãtirea noastrã se dobândeste nu prin faptele legii ci prin credinta în Hristos. Ca si ei, Pavel vorbeste despre îndreptãtire, dar le rãstoarnã argumentul. Dar nici pentru Pavel îndreptãtirea nu este un act exterior, ci o realitate dinamicã ce se primeste prin credinta care implicã o participare a omului. Îndreptãtirea este un proces care se dezvoltã în om prin puterea Duhului Sfânt care ne uneste cu Hristos si prin deplina cooperare a omului.
În Romani 1:5, Apostolul Pavel ne spune cã el cheamã neamurile nu doar la credintã, ca o adeziune la o doctrinã, ci la ascultarea credintei. Aceastã ascultare implicã un efort personal. În Romani 6:12, Pavel ne îndeamnã, „Deci sã nu împãrãteascã pãcatul în trupul vostru cel muritor, ca sã vã supuneti poftelor lui.” Din nou, este vorba de o ascultare care cere efort personal, nu doar o adeziune sau o invitatie a lui Hristos în viata noastrã. În Romani 8:17, Pavel introduce o conditie a mântuirii care transcende acordul mintal. „Si dacã suntem fii, suntem si mostenitori - mostenitori ai lui Dumnezeu si împreunã-mostenitori cu Hristos, dacã pãtimim împreunã cu El, ca împreunã cu El sã ne si preamãrim.” În 1 Corinteni 1:30, Pavel uneste sfintirea si justificarea si ne aratã cã le primim prin unirea cu Hristos: „Din El, dar, sunteti voi în Hristos Iisus, Care pentru noi S-a fãcut întelepciune de la Dumnezeu si dreptate si sfintire si rãscumpãrare.” Îndreptãtirea si sfintirea sunt alãturate si în 1 Corinteni 6:11: „Dar v-ati spãlat, dar v-ati sfintit, dar v-ati îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos si în Duhul Dumnezeului nostru.” Sfintirea si îndreptarea nu apar ca fiind esential diferite. În Galateni 5:5, Pavel foloseste termenul de îndreptãtire într-un sens dinamic, diferit de sensul static dupã care am fi declarati drepti în urma unei tranzactii legale. El scrie, „Cãci noi asteptãm în Duh nãdejdea dreptãtii din credintã.” Aceasta înseamnã cã îndreptãtirea este ceva care se dezvoltã în noi prin prefacerea firii noastre si participarea la firea divinã, prin Duhul Sfânt. În Filipeni 2:12, Pavel ne îndeamnã, „cu fricã si cu cutremur lucrati mântuirea voastrã”. Aceasta exclude conceptual protestant dupã care am fost mântuiti odatã pentru totdeauna prin actul precis al invitãrii lui Hristos în viata noastrã.
Pentru Apostolul Pavel, sfintirea si îndreptãtirea sunt parte a aceluiasi proces dinamic. El nu vorbeste niciodatã de cei care au fost justificati ca fiind o categorie separatã de a celor care au fost sfintiti. El nu vorbeste despre o mântuire care se capãtã prin justificarea declaratã de Dumnezeu în urma acordului nostru mintal. Îndreptãtirea apare ca un proces dinamic, într-o mântuire la care se lucreazã în tot cursul vietii.
Fiind posibilã numai în urma lucrãrii lui Hristos si prin puterea Duhului Sfânt, mântuirea este un proces care cere nu numai acordul, dar si efortul omului. Scriptura contine nenumãrate texte care vorbesc despre acest efort.
În Predica de pe Munte, Hristos vorbeste despre schimbarea firii umane si nu despre un acord mintal. Toate fericirile se referã la o schimbare a naturii, nu la acordul mintal. Hristos promite binecuvântarea divinã pentru cei care manifestã o schimbare în natura lor. Acestia sunt cei umili, blânzi, milostivi si cu inima curatã. În ce priveste acordul mintal, Hristos declarã, „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împãrãtia cerurilor, ci cel ce face voia Tatãlui Meu Celui din ceruri.” Conditia nu este nici mãcar sinceritatea, ci conformarea la voia Tatãlui. Cu alte cuvinte, recunoasterea mintalã a lui Hristos ca Domn nu este suficientã. Hristos ne învatã de asemenea cã mântuirea cere un efort personal. „Din zilele lui Ioan Botezãtorul pânã acum împãrãtia cerurilor se ia prin strãduintã si cei ce se silesc pun mâna pe ea.” Matei 11:12. Apostolul Petru ne îndeamnã în 2 Petru 1:5-11 sã ne dãm toatã silinta ... pentru a primi din belsug intrare în împãrãtia lui Dumnezeu. Si aici mântuirea apare ca un proces a cãrui rezultat final este intrarea din belsug în împãrãtia lui Dumnezeu.
Episcopul ortodox englez Kalistros Ware descrie mântuirea în felul urmãtor:
... mântuirea este mai mult decât o schimbare externã a statutului nostru juridic, si mai mult decât o „imitare a lui Hristos” prin comportarea noastrã moralã. Mântuirea este nu mai putin decât o transformare atotcuprinzãtoare a umanitãtii noastre. A fi mântuit înseamnã a participa cu toatã natura noastrã la puterea, bucuria si slava lui Dumnezeu. Înseamnã a afirma clar si într-un mod realist, „Viata Lui este a mea.”
Mântuirea nu se împlineste deci printr-un act unic de „primire a lui Hristos în inimã”, ci este un proces de o viatã, care cere cooperarea si efortul omului. Credinta si faptele
Mântuirea se primeste prin credintã. Dar distinctia pe care protestantii si neoprotestantii o fac între fapte si credintã este pentru ortodocsi lipsitã de sens. Într-adevãr, ne întrebãm, asemenea lui Iacov în Epistola sa, ce înseamnã credintã fãrã fapte? Este un nonsens. Toate exemplele de credintã pe care le gãsim în Scripturã sunt exprimate prin fapte. Credinta adevãratã este întotdeauna credinta faptelor. Dar nici faptele fãcute în afara credintei nu au nici o valoare înaintea lui Dumnezeu. Credinta si faptele nu sunt separate, nici nu decurg una din alta într-o legãturã de cauzã si efect, ci sunt concomitente. Ele se aflã, dupã cum spun teologii ortodocsi, într-o relatie de sinergie. Una nu poate avea loc fãrã cealaltã. Asa cum natura umanã si cea divinã a lui Hristos se aflã într-o relatie de sinergie, tot asa si faptele si credinta. A fi mântuit prin credintã nu înseamnã a fi mântuit în urma unui proces mintal, prin acceptarea chiar sincerã a unei afirmatii, ci în urma credintei care se manifestã prin fapte.
În acelasi timp, Ortodoxia respinge ideea cã faptele bune ne-ar crea merite prin care sã fim mântuiti. Conceptul de „merit” are o bazã juridicã, legalã, pe care am vãzut cã Ortodoxia o respinge. Orice idee cã omul si-ar putea reduce vina prin meritele faptelor bune este strãinã de gândirea ortodoxã. Si totusi faptele sunt importante, dar nu pentru „meritele” lor, ci pentru puterea pe care o au de a ne transforma. Efortul credinciosului de a face fapte bune duce în el însusi la îndumnezeirea omului, la împãrtãsirea naturii divine. Faptele sunt importante în mântuirea noastrã nu prin meritele pe care le-ar câstiga pentru noi, ci prin transformarea interioarã pe care o produc în noi.
Sf. Serafim din Sarov dã o explicatie foarte frumoasã a importantei faptelor. El spune, folosind un limbaj metaforic, cã prin faptele noastre bune noi „cumpãrãm Duh Sfânt”. Asemenea unui negustor care vinde lucrurile de care nu are nevoie si cumpãrã altele mai de pret, tot asa si noi ne golim de noi însine, ne debarasãm de egoismul nostru si primim mai deplin Duhul Sfânt în viata noastrã. Golirea noastrã de natura pãcãtoasã prin practicarea faptelor bune are ca urmare umplerea de natura divinã. Faptele noastre bune nu au ca scop acumularea de merite, ci transformarea fiintei noastre si implicit progresul pe cale mântuirii. Nu este vorba de o stare juridicã, ci de una ontologicã, care tine de fiinta si natura noastrã. Conceptia maximalã privitoare la mântuire
Dacã mântuirea ar fi salvare de iad si bilet de intrare în cer, atunci ar fi natural sã ne întrebãm „Care sunt conditiile minime pentru a fi mântuiti?” De cele mai multe ori, protestantii sau neoprotestantii rãspund exact la aceastã întrebare atunci când descriu mântuirea, spunând, „Singura conditie a mântuirii este credinta în Iisus Hristos”. Ei insistã asupra învãtãturii lor cã faptele bune, Biserica, tainele, liturghia si icoanele nu sunt necesare mântuirii, sau sunt chiar dãunãtoare, pentru cã abat pe om de la „puritatea” credintei simple în Domnul Iisus.
Dar dacã mântuirea este unirea cu Hristos si îndumnezeirea omului, atunci întrebarea este alta, „Care sunt toate lucrurile care îmi ajutã sã fiu mântuit?” Scriptura si Traditia ortodoxã oferã un rãspuns amplu la aceastã întrebare. Acest rãspuns cuprinde toate acele aspecte pe care protestantii le resping. Pentru ortodocsi nu numai credinta, dar si faptele bune, Biserica, liturghia, preotii, icoanele, rugãciunile, posturile si asceza, toate au un rol în mântuirea omului.
Protestantii întrebã, „Ce nevoie aveti de icoane?” sau „Ce nevoie aveti de preoti sau de liturghie?” Ortodocsii rãspund, „Toate acestea sunt date pentru mântuirea noastrã pentru cã ne ajutã sã ne unim cu Hristos, sã ne curãtim inimile, sã ne transformãm si sã primim natura divinã.”
Cineva a spus odatã, „Preocupare excesivã pentru salvarea de iad este o urâciune.” Ortodoxia ne învatã nu atât sã scãpãm de iad, cât sã ne unim cu Hristos.
Dar ce se întâmplã cu cel care nu participã sau nu poate participa la toate aceste taine, simboluri sau lucrãri ale Bisericii? Rãspunsul este cã ceea ce este obligatoriu pentru oameni nu este obligatoriu pentru Dumnezeu. Cu alte cuvinte eu trebuie sã le fac pe toate, dar Dumnezeu mã poate mântui chiar dacã nu le-am fãcut. Tâlharul de pe cruce a fost mântuit fãrã botez, cu toate cã pentru noi botezul este obligatoriu. Dumnezeu poate mântui fãrã liturghie, fãrã icoane sau chiar fãrã taina botezului sau a euharistiei. Dar dacã doresc mântuirea trebuie sã le caut si sã le practic pe toate acestea. A face mai putin decât atât înseamnã sã cad în pãcatul prezumtiei, asemenea celui care îsi amânã pocãinta, fãrã sã stie ce-l asteaptã în ziua de mâine.
În conceptia ortodoxã, omul se uneste cu Hristos printr-o credintã care lucreazã, si aceastã unire aduce în fiinta omului îndreptãtire si sfintire. Asa cum declarã Apostolul Petru, scãpând de stricãciunea poftei din lume, ne facem pãrtasi firii dumnezeiesti. Tainele Bisericii si participarea activã la viata Trupului lui Hristos contribuie tocmai la aceastã unire misticã între credinciosi si Hristos. Botezul este identificarea – nu doar simbolicã, ci misticã si realã – cu moartea si învierea lui Hristos, iar euharistia este identificarea - nu doar simbolicã, ci misticã si realã - cu trupul lui Hristos. Tainele ne afecteazã nu doar mintea, ci întreaga noastrã naturã, care se pãtrunde de natura dumnezeiascã.
Este posibil ca cineva sã fie mântuit în afara Bisericii Ortodoxe? Da, este posibil. Este ca si cum cineva ar întreba, „Poate fi cineva vindecat fãrã doctor?” Da, este posibil, dar este mai dificil si mai riscant. Sf. Ignatiu, un discipol direct al Apostolului Ioan, a scris cã trupul si sângele lui Hristos pe care îl luãm în euharistie este „medicamentul nemuririi”. Poate unii care cred doar în simboluri dar nu în realitãti se pot vindeca si fãrã acest medicament. Între neoprotestanti existã multi credinciosi sinceri, care Îl iubesc cu adevãrat pe Hristos. Multi dintre acestia nu au cunoscut niciodatã Ortodoxia sau au auzit doar lucruri false despre ea, si Dumnezeu îi va judeca dupã ce au cunoscut, nu dupã ce nu au cunoscut. Noi nu suntem judecãtori ai inimii oamenilor, pe care doar Dumnezeu le cunoaste. Concluzie
În confesiunile neoprotestante se propagã o conceptie truncatã si uneori falsã cu privire la mântuire. În aceastã conceptie, mântuirea este o scãpare de iad prin declaratia de neprihãnire fãcutã din exterior de Dumnezeu. Aceastã declaratie de justificare este posibilã pentru cã Hristos a suportat mânia lui Dumnezeu în jertfa Sa pe cruce. Primirea mântuirii este un act bine definit în timp, în care omul acceptã aceastã jertfã. Mântuirea are un aspect juridic.
Biserica Ortodoxã a pãstrat în traditia si în practicile ei o conceptie completã a mântuirii, ca o împlinire a chemãrii omului de a se transforma dupã chipul si asemãnarea lui Dumnezeu, de a se îndumnezei prin har. Pentru ortodocsi, mântuirea nu înseamnã o schimbare a statutului juridic, ci o schimbare tainicã dar si vizibilã a naturii umane prin unirea ei cu Hristos. Aceastã schimbare a fost fãcutã posibilã de Hristos prin Întruparea, Rãstignirea, Învierea si Sederea Lui la dreapta Tatãlui. Ea este operatã de Duhul Sfânt prin har în cel care crede, cu deplina participare a omului. Toate aspectele vietii Bisericii contribuie si sunt instrumente ale acestei mântuiri: tainele, închinarea, viata de ascezã, rugãciunea, faptele bune. Mântuirea nu este un act, ci un proces care se continuã în tot cursul vietii credinciosului. Mântuirea nu are un aspect juridic, ci unul terapeutic.
Biserica Ortodoxã, vãzutã nu doar ca o institutie umanã, ci ca o manifestare a Trupului lui Hristos, ca Bisericã apostolicã si soborniceascã (completã, întreagã), posedã cadrul cel mai potrivit pentru mântuire, prin tainele, traditiile si învãtãturile ei.
Omul care îsi cautã într-adevãr mântuirea nu trebuie sã se bazeze doar pe conditiile minime ale mântuirii, cum ar fi credinta, ci trebuie sã caute oportunitãtile maxime, pe care le poate gãsi în aceastã Bisericã.
