Arhiva ortodoxa

"Scoate-ti încãltãmintele, cãci pãmântul pe care pãsesti este sfânt!”

Probabil dacã un crestin ortodox din zilele noastre ar fi spus aceste cuvinte, prietenul lui protestant ar fi obiectat: "Nu existã pãmânt sfânt! Aceasta este o conceptie pãgânã, care a fost introdusã în Biserica Ortodoxã dupã ce biserica a fost coruptã în vremea împãratului Constantin.” Si totusi, aceste cuvinte au fost spuse nu de un ortodox din zilele noastre, nici de unul din veacurile trecute, ci de însusi Dumnezeu, atunci când i-a vorbit lui Moise în pustie.

Avem aici de-a face cu o deosebire fundamentalã între credinta ortodoxã si cea protestantã. Credinta protestantã are o nuantã moral-juridicã. Ea este interesatã în termeni cum ar fi decizie, legãmânt, dedicare, credintã (acord intelectual), moralitate, evanghelizare. Ea vede lumea de acum ca o clãdire în flãcãri, care nu mai are valoare în sine si din care trebuie sã salvãm suflete de la pierzare. Scopul bisericii este acela de a lucra la mântuirea cât mai multor oameni, de a-i ajuta sã ducã o viatã vrednicã de numele de crestin si de a-i instrui cum sã scoatã si pe altii din foc.

Tot ce trece peste acest cadru definit în termeni morali-religiosi, este privit în cazul cel mai bun ca inutil si în cazul cel mai rãu ca idolatrie sau pãgânism.  "Ce nevoie avem de…” este o întrebare pe care o auzim adesea de la prietenii nostri neoprotestanti. Ce nevoie avem de preoti? Ce nevoie avem de vesminte preotesti? Ce nevoie avem de icoane? Ce nevoie avem de tãmâie? Lista poate fi continuatã. Toate obiectele de cult, toate obiceiurile, sãrbãtorile si posturile ortodoxe sunt privite ca niste adãugiri pãgâne, periculoase prin aceea cã ar îndrepta privirea credinciosilor în altã parte decât spre Dumnezeu.

Materia este privitã adesea de neoprotestanti în contrast cu spiritul, lumea materialã în contrast cu cea spiritualã. Materia ne coboarã, spiritul ne înaltã. Crestinismul este în conceptia lor depãsirea oricãrei ceremonii, oricãrei reprezentãri în materie, o reducere a religiei la continutul ei pur moral si intelectual. Dar în aceastã "transcendere” a materiei, o transcendere periculos de apropiatã de gnosticism, neoprotestantii pierd una din dimensiunile fundamentale ale credintei crestine mostenite de la apostoli: dimensiunea sacrului. Aceastã dimensiune nu este o adãugire introdusã de mult-blamata traditie ortodoxã, ci este prezentã pe paginile Scripturii.

Termenul sacru, de origine latinã, este înrudit cu acela de mistic (de origine greacã) sau cu acela de tainic. El redã o anumitã conceptie, dupã care Dumnezeu este prezent în lumea materialã si se manifestã prin ea. Întreaga Creatie este o manifestare divinã, o exprimare a energiilor dumnezeiesti, o dezvãluire, o epifanie (arãtare) a lui Dumnezeu. Dar aceastã arãtare se face în grade diferite si este experimentatã diferit de diferiti oameni. Aceste gradatii diferite se datoreazã pe de o parte faptului cã Dumnezeu alege sã Se arate în timpul si în locul pe care El îl alege, pe de altã parte faptului cã oamenii si-au pierdut capacitatea de a-L vedea pe Dumnezeu, chiar atunci si acolo unde El se manifestã. Sutasul roman a vãzut aceastã atingere a lui Dumnezeu cu lumea, atunci când privind la Hristos pe cruce a exclamat, "Cu adevãrat acesta este Fiul lui Dumnezeu!” Dar privind la Acelasi Hristos, fariseii nu vedeau decât un dusman pe care credeau cã au reusit sã-L biruiascã.

Cum Dumnezeu a creat lumea ca sã o iubeascã si sã se uneascã cu ea, este clar cã El doreste sã se manifeste în realitãtile acestei lumi. În centrul creatiei, El l-a pus pe om, ca preot, ca mijlocitor între Dumnezeu si lume, si de aceea modul cel mai perfect de manifestare a lui Dumnezeu în lume este prin oameni. Omul care se sfinteste, care se îndumnezeieste, devine "transparent”, în sensul cã Dumnezeu se vede clar în el. Omul pãcãtos este "opac” pentru cã Îl ascunde, Îl acoperã sau îl "stinge” pe Dumnezeu. Cei care au atins cel mai înalt grad al acestei transparente au fost sfintii. Într-un sens foarte real, sfintii L-au manifestat pe Hristos, nu numai printr-o asemãnare moralã ci prin întreaga lor fiintã. Sufletul lor a fost îndumnezeit, dar si trupul lor. Cine i-a întâlnit pe sfinti L-a întâlnit pe Hristos.

Nu numai omul, ci si alte realitãti ale creatiei au capacitatea de a deveni "transparente”, de a-L descoperi, arãta sau manifesta pe Dumnezeu. Evangheliile ne istorisesc cum la Botezul Domnului Iisus, s-a auzit glasul Tatãlui si cum Duhul Sfânt S-a pogorât în formã de porumbel. Ne putem pune întrebarea, este oare vorba de un porumbel real, sau de o iluzie, de o fantasmã. Dar Dumnezeu, Cel care a creat pãsãrile cerului, nu avea nevoie de o iluzie pentru a se arãta. Porumbelul pe care l-au vãzut oamenii era în mod desãvârsit porumbel, dar era în acelasi timp o manifestare a Duhului Sfânt. Materia din care era fãcut acel porumbel era pãtrunsã de Dumnezeire. La fel era pãtruns de dumnezeire norul sau stâlpul de  foc care îi însotea pe israeliti în pustia Sinaiului. La fel era sfânt pãmântul pe care cãlca Moise, atunci când Dumnezeu I-a cerut sã-si scoatã încãltãmintea.

Pãtrunderea si manifestarea lui Dumnezeu în creatie s-a manifestat de nenumãrate ori în istoria lui Israel si a Bisericii. Elisei a fost pãtruns de Dumnezeire în asa fel încât chiar dupã moarte lui un om a înviat atunci când i-a atins osemintele. Templul de la Ierusalim era pãtruns de slava lui Dumnezeu. Chivotul legãmântului purta în el puterea lui Dumnezeu. Toate acestea au fost "transparente”, ferestre deschise cãtre Dumnezeul ascuns.

Aceastã "nãvãlire” a lui Dumnezeu în lumea materialã se vede mai bine în Noul Testament.  Iisus Hristos este Dumnezeu deplin si om deplin, si în El se manifestã întreaga slavã si putere a Dumnezeirii. Cea care L-a nãscut, a nãscut pe Dumnezeu, si cei care L-au atins, au atins pe Dumnezeu. Dimensiunea si manifestarea fizicã a realitãtii Dumnezeiesti nu poate fi subapreciatã. Femeia cu scurgere de sânge a fost vindecatã atunci când L-a atins pe Hristos. Aceasta nu înseamnã cã El nu ar fi putut-o vindeca si în alt mod, ci doar cã harul necreat a lui Dumnezeu se manifestã uneori si dupã voia Lui prin intermediul materiei, a atingerii fizice.

Evangheliile ne povestesc cum un slãbãnog a fost vindecat de Hristos la fântâna Siloamului. Acolo exista un bazin a cãrui apã era uneori tulburatã de un înger. Cel care intra primul în acea apã era vindecat de bolile lui. Evangheliile ne redau acest fapt ca veridic, nu ca o simplã superstitie. Hristos Însusi nu a vorbit împotriva a ceea ce se petrecea acolo. Apa putea cu adevãrat sã vindece, nu prin însusirile ei intrinseci, ci prin manifestarea imanentã a puterilor Dumnezeiesti.

Faptele Apostolilor ne relateazã despre puterea de a vindeca pe care au primit-o Apostolii. Dar aceastã putere s-a manifestat uneori prin intermediul unor realitãti fizice. Umbra sau vesmintele lui Petru erau uneori capabilã sã-I vindece pe oameni. 

În euharistie Hristos a lãsat Bisericii cea mai puternicã manifestare a lui Dumnezeu în materie. În toate pasajele biblice care vorbesc despre aceasta, ni se spune cã pâinea si vinul SUNT trupul si sângele Mântuitorului, nu doar simple simboluri. Simbolurile sunt arbitrare si obiectele care reprezintã pot fi usor schimbate dacã se convine ca ele sã reprezinte acelasi înteles. Dacã pâinea si vinul de la masa Domnului ar fi menite doar sã ne aducã aminte si sã simbolizeze, atunci am putea folosi alte mijloace care sã împlineascã acelasi scop. Am putea sã vedem un film despre viata lui Iisus sau am putea citi un pasaj din Evanghelii.

În acelasi fel, botezul nu este doar o mãrturie în sensul moral-juridic. Asa cum Sfânta Treime S-a manifestat la Botezul Domnului, puterea lui Dumnezeiascã se manifestã în botezul fiecãrui crestin.  Hristos le-a poruncit Apostolilor sã practice actul FIZIC al botezului, nu doar componentul lui moral. Aceasta ne spune cã ceva se întâmplã atunci când cineva este botezat. În apa botezului si actul cufundãrii se aratã prezenta si puterea transformatoare a lui Dumnezeu. Botezul este mai mult decât un act simbolic, este o epifanie, o arãtare divinã, chiar dacã aceasta este tainicã si ascunsã ochilor nostri.

Crestinii neoprotestanti afirmã cã, spre deosebire de ortodocsii care au sapte taine, ei au doar douã simboluri.  Existã aici o deosebire în termeni si o deosebire în numãr. Asa cum am arãtat mai sus, protestantii vãd în Cina Domnului si în Botez niste acte pur simbolice care au rolul de a aduce aminte sau de a declara. Dar ortodocsii vãd în ele taine, adicã manifestãri tainice ale lui Dumnezeu, în care prezenta Lui este REALÃ si CONCRETÃ, chiar dacã este ascunsã. Ce se poate spune despre numãrul acestor taine sau simboluri? Adevãrul este cã multi teologi ortodocsi vãd numãrul de sapte doar ca unul pedagogic, ca un mod de a preciza si a celebra unele din multele taine care ne înconjoarã. De fapt, viata bisericii implicã mult mai multe taine. Asa cum spovedania este o tainã prin manifestarea puterii de iertare si curãtire pe care Hristos o face în viata celui care se pocãieste,  tot asa si faptele noastre bune, pornite din dragoste Dumnezeiascã, sunt si ele manifestãri tainice ale dragostei lui Dumnezeu.

La fel este liturghia o manifestare a lucrurilor divine si ceresti. Liturghia ortodoxã are ca model slujba cereascã ce ne este descrisã în cartea Apocalipsei. Dar slujba din bisericã nu are doar rolul de a ne aminti  de cele ceresti, cu toate cã ea înfãptuieste si aceasta. Ea nu are doar rolul sã ne zideascã sufleteste, cu toate cã are acest rezultat. Ea este mai întâi de toate o PARTICIPARE la slujba cereascã. În mod tainic, credinciosii se unesc cu îngerii si sfintii în cântarea de laudã si multumire adresatã lui Dumnezeu. Asa cum femeia cu scurgere de sânge atingând vesmintele Domnului a atins puterea Dumnezeiascã, la fel si participantii la liturghie, ascultând troparele si litaniile, uitându-se la icoane si mirosind tãmâia, ating cu adevãrat lucrurile ceresti. Liturghia se desfãsoarã nu numai în timpul real cronologic, ci si într-o dimensiune eternã. Acesta este motivul pentru care în troparele ortodoxe, evenimentele sãrbãtorite au un aspect prezent, nu unul trecut. Hristos se naste, se jertfeste si învie astãzi, pentru cã noi participãm în energiile si în realitatea acestor evenimente. "ASTÃZI S-a nãscut, Cel fãrã-nceput…” spune faimoasa colindã ortodoxã.

Aspectul manifestãrii Dumnezeirii în materie este atât de important, încât Apostolul Ioan îl accentueazã într-un mod care nu poate fi trecut cu vederea. El ne vorbeste despre  " … ce am auzit, ce am vãzut cu ochii nostri, ce am privit si ce am pipãit cu mâinile noastre cu privire la Cuvântul vietii”.  Faptul cã Dumnezeul ascuns si de necuprins este acum accesibil simturilor noastre este esential pentru Ap. Ioan. Exact acesta este motivul pentru care Biserica Ortodoxã pretuieste icoanele. Fiecare icoanã este o mãrturie a Întrupãrii. Hristos este o oglindire (icoanã) a Tatãlui, iar icoana din bisericã este o oglindire a lui Hristos.  Materia este din nou folositã ca sã exprime si sã manifeste Dumnezeirea. Dumnezeul Întrupat devine din nou accesibil simturilor noastre.

Cinstirea moastelor apare pentru neoprotestanti ca un act pãgân, fãrã sens, periculos. Dar dacã un om a fost îndumnezeit, dacã a devenit o "transparentã” a lui Hristos, atunci puterea dumnezeiascã s-a manifestat si în trupul lui. Asa cum osemintele lui Elisei au purtat aceastã manifestare divinã, la fel osemintele sfintilor o poartã si o manifestã. Pot oare aceste moaste sã vindece pe oricine? Absolut nu! Nici osemintele lui Elisei nu au înviat, dupã câte stim, decât un singur om. Mai mult, din miile de oameni care se îmbulzeau în jurul lui Hristos, s-a vindecat doar o femeie sãrmanã. Dar manifestarea divinã era prezentã, chiar dacã suveranitatea lui Dumnezeu sau necredinta oamenilor a fãcut-o mai putin vizibilã.

Este posibil cã uneori credinciosii exagereazã rolul icoanelor sau moastelor. Nu este vorba aici de o teologie gresitã, ci de o problemã de echilibru. O viatã crestinã care are ca singurã preocupare moastele sau icoanele, este o viatã dezechilibratã. Dar aceleasi exagerãri se pot face si în alte directii. Dacã unii ortodocsi exagereazã în atentia lor exclusivã cãtre moaste, existã neoprotestanti care exagereazã într-o preocupare pentru „câstigarea de suflete” sau pentru manifestãri miraculoase. Exemplele cele mai bune sunt celebrii tele-evanghelisti americani a cãror lucrãri s-au prãbusit în scandaluri. Problema nu a fost evanghelizarea sau minunile, ci vietile lipsite de echilibru spiritual. Într-un spirit critic, neoprotestantii resping exagerãrile care se fac uneori, dar împreunã cu aceste exagerãri resping întreaga dimensiune sacramentalã a credintei. 

Dimensiunea sacrului lipseste în credinta neoprotestantã. Pentru neoprotestanti universul credintei este mult mai sãrac. Pentru ei nu existã taine, nu existã rugul aprins, nu existã trupul si sângele Mântuitorului. Viziunea lor este una moralistã si rationalistã. Uneori ei simt aceastã sãrãcire a continutului credintei. Miscarea harismaticã ce a apãrut la începutul secolului douãzeci tocmai ca o încercare dureroasã de întoarcere cãtre plinãtatea prezentei Duhului Sfânt. Ceea ce harismaticii au încercat sã introducã prin manifestãri zgomotoase si spectaculoase, ortodocsii au avut din totdeauna în linistea bisericii si în manifestarea prezentei Duhului Sfânt în euharistie.