Sfânta Liturghie este un organism spiritual viu, în continua evolutie,
si nu o relicva a istoriei
Multi crestini ortodocsi cred ca Sfânta Liturghie a fost de
la început asa cum o cunosc ei astazi. Dar, cu toate ca în ultimele secole Liturghia
nu a cunoscut schimbari semnificative, aceasta nu înseamna ca forma ei de azi
este fixa si neschimbabila. Sfânta Liturghie este un organism spiritual viu,
în continua evolutie si nu o relicva a istoriei. În decursul veacurilor ea a
evoluat de la simplitatea originara la bogatia de azi. Dar aceasta evolutie
nu a însemnat o îndepartare de la adevar, asa cum încearca sa argumenteze unii
eterodocsi, ci o crestere fireasca, expresie a lucrarii Duhului Sfânt în Biserica,
o dezvoltare a elementelor esentiale pe care le gasim de la început în structura
Liturghiei.
Sfânta Liturghie a fost întemeiata de Mântuitorul Iisus Hristos
la Cina cea de Taina
Sfânta Liturghie a fost întemeiata de Mântuitorul Iisus Hristos
la Cina cea de Taina când "a luat pâinea si, binecuvântând, a frânt si
a dat ucenicilor sai zicând: Luati mâncati acesta este trupul Meu. Si luând
paharul si multumind le-a dat zicând: Beti dintru acesta toti, Ca acesta este
Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor"
(Mt. 26, 26-28). Sfintii Evanghelisti Marcu si Luca precum si Sfântul Pavel
precizeaza ca Mântuitorul a lasat Bisericii porunca expresa de a oficia Sfânta
Liturghie: "Sa faceti aceasta întru pomenirea Mea" (Mc. 14, 22-24;
Lc. 22, 19-20, I Cor. 11, 22-25).
Liturghia apostolica era mult mai simpla, însa cuprindea elementele
esentiale care se vor pastra pâna astazi
Dupa pogorârea Duhului Sfânt, primii crestini, urmând porunca
Mântuitorului, "staruiau în învatatura apostolilor si în împartasire, în
frângerea pâinii si în rugaciuni" (FA 2,42) adica în slujirea Sfintei Liturghii
care, înca de la început, a fost centrul vietii Bisericii, Taina actualizarii lucrarii
mântuitoare a lui Hristos si a unirii depline cu El.
Desi în Noul Testament nu avem o descriere amanuntita a Liturghiei pe
care o savârseau Sfintii Apostoli si urmasii lor, putem totusi ca, în lumina
informatiilor patristice ulterioare, pornind de la citatul de mai sus (FA II,42) si de la
alte texte nou-testamentare, sa reconstituim structura acesteia. Remarcam faptul ca slujba
era mult mai simpla însa cuprindea elementele esentiale care se vor pastra pâna azi si
anume:
- adunarea în Biserica – ( vezi I Cor XI,18)
- "învatatura apostolilor"- lecturi si predici (vezi
si I Tes V,27; Col IV,16; FA XX,7,11; I Tim IV,13; I Cor XVI,26) având în centru
împartasirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt. Aceasta parte se va dezvolta în
Liturghia Cuvântului sau a catehumenilor.
- "frângerea pâinii si rugaciuni" – este ceea ce
se va numi, mai târziu, Liturghia Euharistica sau a credinciosilor.
Se faceau rugaciuni pentru diferite categorii de credinciosi (I
Tim II,1).
Probabil crestinii îsi dadeau si sarutarea pacii daca
"sarutarea sfânta" pomenita de Sfântul Pavel (Rom 16,16; I Cor 16,20; II Cor
13,12; I Tes 5,26) este o aluzie la acest act liturgic.
Frângerea pâinii era înteleasa ca o actualizare, prin lucrarea
Duhului Sfânt, a Cinei celei de Taina. Ca urmare se împlineau actele principale facute
de Hristos la aceasta Cina:
- "a luat" – aducerea darurilor de pâine si vin ( I
Cor. XI,23 –26);
- "a binecuvântat" – rugaciunile de multumire si
sfintire a darurilor (I Cor. XIV,16) rostite cu voce tare de întâistatatorul adunarii
euharistice la care credinciosii raspund cu Amin exprimându-si astfel adeziunea;
- "a frânt" – frângerea propriu-zisa a pâinii
prefacuta în Trupul lui Hristos;
- "a dat" – împartasirea generala cu Trupul
si Sângele Domnului .
Prima descriere a Liturghiei Bisericii primare dateaza de la jumatatea
sec. al II-lea d.H.
O suta de ani mai târziu, la mijlocul sec. II dupa Hristos, Sfântul
Iustin Martirul si Filozoful ne da cea mai amanuntita descriere a Liturghiei din primele
trei secole:
"În asa-zisa zi a soarelui (duminica n.n.), se face adunarea
tuturor celor ce traiesc la orase sau la sate si se citesc memoriile apostolilor
(Evangheliile n.n.) sau scrierile profetilor (Vechiul Testament n.n.), câta vreme
îngaduie timpul. Apoi, dupa ce cititorul înceteaza, întâistatatorul (episcopul sau
preotul n.n.) tine un cuvânt prin care sfatuieste si îndeamna la imitarea acestor
frumoase învataturi. Apoi, ne ridicam în picioare toti laolalta si înaltam rugaciuni;
dupa care, încetând noi rugaciunea, [ne îmbratisam unii pe altii cu sarutarea pacii –
vezi cap. 65 – si] se aduce pâine si vin si apa, iar întâistatatorul înalta
deopotriva rugaciuni si multumiri, cât poate mai multe, la care poporul raspunde într-un
singur glas, rostind Amin. Si se da fiecaruia sa se împartaseasca din cele ce au fost
consfintite prin euharistie, iar celor care nu sunt de fata li se trimite euharistia
acasa, prin diaconi."
Structura Liturghiei Bisericii primare, sugerata doar de textele
nou-testamentare, este expusa acum cu claritate si anume:
- Adunarea în Biserica;
- Liturghia Cuvântului (catehumenilor)
-1) Lecturi din Noul si Vechiul Testament
-2) Omilia (explicarea textelor citite)
- Liturghia euharistica (credinciosilor)
-3) Rugaciunea generala pentru Biserica si lume
-4) Sarutarea pacii
-5) aducerea darurilor de pâine si vin ("a
luat")
-6) rugaciunea de sfintire – anaforaua ("a
binecuvântat") rostita cu voce tare de întâistatator la care credinciosii raspund
cu Amin exprimându-si adeziunea
-7) frângerea pâinii ("a frânt")
-8) împartasirea tuturor ("a dat").
Dezvoltarea Liturghiei a dus la aparitia diverselor traditii liturgice
Aceasta forma originara a Liturghiei se va dezvolta treptat
deoarece, în cadrul schemei de mai sus, liturghisitorii aveau o mare libertate
de improvizatie în ceea ce priveste formularea rugaciunilor, stabilirea lecturilor
biblice, introducerea unor imne religioase etc. Cu timpul s-au precizat anumite
idei principale care trebuiau abordate, într-o anumita ordine, în cadrul rugaciunilor,
s-au generalizat anumite anaforale liturgice (rugaciunea centrala a Sfintei
Liturghii) alcatuite de personalitati marcante ale vietii bisericesti si, mai
apoi, în diverse regiuni, s-au stabilit chiar formule fixe ale slujbei individualizându-se
traditii liturgice. Între acestea s-au impus cele specifice principalelor centre
crestine: Ierusalim, Antiohia, Cezareea Capadociei, Alexandria, Roma.
În sec. IV-V Sfintii Ioan Gura de Aur si Vasile cel Mare alcatuiesc,
pe baza traditiilor vechi, Liturghiile care le poarta numele, folosite pâna
azi de Biserica Ortodoxa
Anul 313 marcheaza încetarea persecutiilor împotriva crestinilor si
începutul unei epoci de mare înflorire în istoria Bisericii. În aceasta perioada are
loc o unificare a ritualurilor liturgice marcata de alcatuirea, pe baza traditiilor vechi,
de catre Sfintii Ioan Gura de Aur si Vasile cel Mare a Liturghiilor care le poarta numele,
folosite pâna azi de Biserica Ortodoxa.
În sec. IV-V, sunt alcatuite Liturghiile bizantine ale Sfântului
Vasile cel Mare si Sfântului Ioan Gura de Aur. Dupa aceasta perioada evolutia
Liturghiilor bizantine consta în principal în dezvoltarea punctelor carora, în schema
primara, le corespund "actiuni fara cuvinte", si anume:
- intrarea în biserica;
- sarutarea pacii;
- frângerea si împartasirea.
Sfântul Ioan Gura de Aur, arhiepiscop al Constantinopolului, originar
din Antiohia, redacteaza la sfârsitul sec. IV – începutul sec. V o Liturghie în
traditia antiohiana care îi va purta numele. Lipsa unor marturii la contemporanii,
istoricii, biografii si panegeristii acestui Sfânt Parinte cu privire la alcatuirea
Liturghiei a facut ca autenticitatea acesteia sa fie contestata. Dar s-a demonstrat ca
rugaciunile sacerdotale ale Liturghiei si, în primul rând, anaforaua liturgica apartin
Sfântului Ioan Gura de Aur care, preluând o traditie mai veche, le reformuleaza cu
propriile sale cuvinte.
Liturghia Sfântului Ioan Gura de Aur s-a dezvoltat în continuare în
ceea ce priveste acele "actiuni fara cuvinte" mentionate mai sus pâna în sec.
XIV când patriarhul Filotei prin Diataxa sa fixeaza oarecum rânduiala Liturghiei. Totusi
anumite modificari vor avea loc si dupa aceea.
Liturghia Cuvântului ( a catehumenilor)
În vremea Sfântului Ioan Gura de Aur Liturghia începea dupa intrarea
episcopului cu citirile din Sfânta Scriptura (se citea din Vechiul Testament din
Apostol si Evanghelie) intercalate de cântarea de psalmi responsoriali (prokimenon) si
aliluia. Începând cu sec. X-XI se cadea la cântarea Aliluia, înainte de Evanghelie.
Din Vechiul Testament se citeau în special texte profetice. Din sec. VII aceste texte
dispar. Rugaciunea de dinainte de Evanghelie nu apartine textului vechi al Liturghiei
începând sa fir rostita, cu voce tare, din sec. XI. Dupa lecturi urma omilia.
Partea de început al Liturghiei numita enarxa cuprinzând:
binecuvântarea mare, ectenia mare, cele 3 antifoane, ecteniile mici si rugaciunile
corespunzatoare sunt un si adaos ulterior.
- Binecuvântarea mare apare pentru prima data în sec. XI;
- Ectenia Mare. În sec. IV-V se afla dupa lecturile biblice
si plecarea catehumenilor "respectând prioritatea actiunii divine în
ordinea slujirii: numai dupa ce Dumnezeu ne vorbeste Cuvântul Sau putem raspunde
în psalmodie si rugaciuni". În sec. IX-X este mutata dupa intrarea mica
si înainte de trisaghion, iar din sec. XII o întâlnim la locul de azi.
- Antifoanele si rugaciunile lor dateaza din sec. VII-VIII.
Sunt o reminescenta a vechilor litanii din Constantinopol unde, în anumite
sarbatori, Liturghia se savârsea numai în anumite biserici.În procesiunile
spre acea biserica se cântau psalmi însotiti, ca refrene, de anumite imne
liturgice si se rosteau rugaciuni.
Pâna în sec. XIV se utilizau ca antifoane asa-numitii psalmi
antifonici (91,92 si 94). Acestia erau precedati de rugaciunile corespunzatoare fiecaruia
rostite cu voce tare si încheiate cu ecfonise. Ca refren al celui de-al doilea psalm
antifonic întâlnim, din sec. VI, imnul "Unule-Nascut" atribuiti de unii
împaratului Iustinian sau lui Sever de Antiohia. Mai recent s-a emis parerea ca acesta ar
fi de fapt troparul Pastilor de la Ierusalim introdus de Iustinian în anul 535-536 în
slujba Sfintei Liturghii la Constantinopol.
Din sec. XIV, în duminici si sarbatori, psalmii antifonici
au fost înlocuiti de psalmii tipici (102, 145) si de Fericiri cântari proprii
slujbei Obednitei sau Tipicei.
Intrarea mica are la origine actul aducerii de catre diacon
a Evangheliei din schevofilachion, act care a capatat un sens simbolic – venirea
lui Hristos Cuvântul în mijlocul Bisericii Sale. Rugaciunea intrarii se rostea
initial la intrarea în Biserica. Cele mai vechi manuscrise italo-grecesti (sec.
VIII-X) cuprind o rugaciune speciala a Liturghiei Sfântului Ioan Gura de Aur
diferita de cea de azi care a fost preluata de la Liturghia Sfântului Vasile
cel Mare.
- Trisaghionul si rugaciunea lui
Trisaghionul se cânta la intrarea procesiunii în biserica unde
urma sa se savârseasca Sfânta Liturghie. Era precedat de rugaciunea trisaghionului
rostita cu voce tare si de ecfonis. Ca si în cazul rugaciunii intrarii manuscrisele
vechi (sec. VIII-X) cuprind o rugaciune speciala a Liturghiei Sfântului Ioan
Gura de Aur înlocuita mai târziu cu cea din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.
Trisaghinonul este introdus în Liturghie la jumatatea sec. V fiind, potrivit
legendei, revelat unui copil în timpul patriarhului Proclu al Constantinopolului
(434-446) .Nicolae Cabasila îl considera o creatie a Bisericii prin combinarea
imnului heruvimic "Sfânt, Sfânt, Sfânt …" (Is. 6,1-5, Apoc. 4, 8)
cu Ps 41, 2.
- Ectenia întreita este o rugaciune de origine mai noua deoarece,
în perioada primara, rugaciunile credinciosilor începeau numai dupa trimiterea
catehumenilor, care, nefiind botezati, nu aveau dreptul sa se roage cu credinciosii.
La origine ectenia întreita apartinea litaniilor de unde a fost preluata prin
sec. VII-VIII si în Sfânta Liturghie.
- Ectenia pentru catehumeni si trimiterea lor este veche,
reprezentând rugaciunea pe care credinciosii o faceau pentru catehumeni dupa
care acestia erau trimisi afara.
Liturghia euharistica
- Rugaciunile pentru credinciosi. Vechimea lor este confirmata
de canonul 19 Laodiceea (364-373) si de prezenta unei rugaciuni similare în
Liturghia clementina.
- Heruvicul – a fost introdus în sec. VI (574 )înlocuind
Ps. 23,7-10 care era cântat mai înainte în timpul aducerii darurilor .
- Rugaciunea heruvicului – este o rugaciune de pregatire
a preotului pe care o gasim, cu textul de azi, în manuscrisele vechi la Liturghia
Sfântului Vasile cel Mare.
- Intrarea Mare – la origine consta în transferarea darurilor
de catre diaconi din schevofilachion în altar. Dezvoltarea acestui ritual
începe în sec.V atribuindu-i-se tot mai mult o încarcatura simbolica.
- Rugaciunea punerii înainte – apare în cele mai vechi manuscrise
(sec.VIII-IX) fiind o pregatire pentru aducerea jertfei.
- Sarutarea pacii – Este un ritual foarte vechi. În semn
de împaciuire si iubire credinciosii îsi dadeau sarutarea pacii (barbatii
cu barbatii, femeile cu femeile, clericii cu clericii). Initial acest ritual
încheia Liturghia Cuvântului, ulterior fiind transferat înainte de anaforaua
liturgica. Din sec. XI este restrâns la clericii din altar.
- Crezul – Folosit la început în slujba Botezului a fost
introdus în Liturghie potrivit traditiei în timpul crizei monofizite, mai
întâi de patriarhul (monofizit) Petru Fulo la Antiohia în anul 471 si apoi
de patriarhul Timotei (512-518) la Constantinopol.
- Anaforaua liturgica – Este centrul Liturghiei Euharistice,
o rugaciune lunga, rostita în Biserica primara de protos, neîntrerupt în auzul
credinciosilor care se asociau la sfârsit prin raspunsul "Amin".
Anaforaua este principala deosebire între cele doua Liturghii bizantine si,
dupa cum am aratat mai sus, s-a demonstrat ca ea apartine cu adevarat Sfântului
Ioan Gura de Aur.
Introducerea unor imne cântate de credinciosi în timpul anaforalei
si dorinta de scurtare a Liturghiei printr-o rostire mai grabita a rugaciunilor
a facut ca, începând cu sec. V-VI sa se generalizeze rostirea în taina a anaforalei
ramânând doar ca anumite pasaje sa fie rostite cu voce tare pentru a orienta
cântarea credinciosilor.
- Axionul îsi are originea în diferite imne care însoteau
pomenirea nominala a Sfintei Fecioare, mai ales dupa erezia lui Nestorie,
ca o manifestare a sentimentului de evlavie fata de Nascatoarea de Dumnezeu.
Axionul obisnuit de astazi este, în ceea ce priveste a doua sa parte (Ceea
ce esti mai cinstita…) irmosul cântarii a noua din Canonul de la denia din
Joia Mare alcatuit de Cosma de Maiuma în sec. VIII. Dupa sec. X s-a adaugat
partea de început (Cuvine-se cu adevarat) provenind din Muntele Athos).
- Ectenia cererilor si rugaciunea - Prima parte a ecteniei
si rugaciunea corespund descrierii Liturghiei pe care Teodor de Mopsuestia
o face în sec. IV. Partea a doua (începând cu cererea "Ziua toata")
este un adaos ulterior.
- Tatal nostru – Rostirea rugaciunii în acest loc ca pregatire
pentru împartasanie este mentionata pentru prima data de Sfântul Chiril al
Ierusalimului la jumatatea sec. IV. Sfântul Ioan Gura de Aur confirma prezenta
acestei rugaciuni în Liturghia pe care o savârsea el la Constantinopol.
- Rugaciunea înaltarii ("Ia aminte…") - este adaugata
mai târziu dar exclamatia "Sfintele Sfintilor" o întâlnim
înca din Constitutiile apostolice (VIII, 13, 10).
- Caldura – Folosirea ei este strict simbolica si o întâlnim
cel putin din sec.VI.
- Împartasania – În timpul Sfântului Ioan Gura de Aur, dupa
împartasirea clericilor, episcopul sau preotul dadea credinciosilor în mâna
Sfântul Trup al Domnului, iar diaconul le dadea sa bea Sfântul Sânge. Datorita
abuzurilor si profanarilor la care se putea ajunge în acest fel, din sec.
VII se introduce împartasirea cu lingurita. Tot din aceasta perioada dateaza
practica amestecarii Sfântului Trup cu Sfântul Sânge în potir.
- Chinonicul – În timpul împartasaniei preotului si credinciosilor
se cânta la început un psalm întreg având ca refrene Aliluia. În decursul
timpului ritualul s-a dezvoltat pâna la forma de azi.
- Rugaciunea amvonului – A fost la origine rugaciunea de
binecuvântare finala a Liturghiei, rostita de protos în mijlocul bisericii
în timp ce binecuvânta pe credinciosii care, plecându-si capetele, treceau
pe sub mâna lui si ieseau din biserica.
Toata rânduiala care urmeaza reprezinta adaosuri posterioare
intrate în uzul liturghiei dupa sec. VII-VIII.