O nouă traducere a Patericului nu are nevoie de justificare. Limba traducerii vechi e fără îndoială „limba veche şi-nţeleaptă" şi pe alocuri am încercat să-i păstrăm parfumul – traducerea însăşi e greu de citit. Nu era cu putinţă să „diortosim" textul vechi, adică să-l corectăm. Acul care intră în pânza destrămată mai mult o rupe. Nu era cu putinţă, cum au propus unii, să adăugăm un glosar final: nimeni nu s-ar gândi să caute în dicţionar cuvinte anodine ca:
Cuvântul Sensul vechi Ticălos sărman Sila autoritate Copil bastard A dori a-i fi dor Izbândă răzbunare Muncă chinuri Ticăloşie suferinţă, mizerie Iar a explica arhaismele în note de subsol încarcă prea mult pagina. Cititorul Patericului îl citeşte contemplativ, pentru zidire duhovnicească, şi prea multe note întrerup şi lectura, şi concentrarea spirituală. Iar limba de azi nu e cea de ieri, numeroase cuvinte sau expresii au ieşit din uz şi nu mai au înţeles azi. Nu i se poate cere creştinului ortodox de azi să fie un filolog de marcă pentru ca să poată citi Patericul. Traducerea veche, a lui Pafnutie Dascălul şi verificată de mitropolitul Grigorie Dascălul, din 1820, învinge numeroase obstacole lexicale. Am preluat unele din soluţiile lor, care s-au şi încetăţenit, dacă nu în limbă, cel puţin în vocabularul mănăstiresc. În schimb, traducerea lor e una literală. Ei traduc adesea cuvânt cu cuvânt, servil, în literă, nu în duh. Mai toate întorsăturile de frază ce par a veni din „limba veche şi-nţeleaptă" sunt calcuri lingvistice după greacă! Limba greacă preferă să pună verbul principal la gerunziu şi pe cel subordonat la un mod predicativ, tocmai invers faţă de limbile moderne. Pe de altă parte, creşterea fervorii religioase din ultimii ani a adus acestei cărţi un public mai larg decât cel mănăstiresc, unul de studenţi şi intelectuali, destul de pretenţios. Am încercat o traducere într-o română medie, nici veche, nici nouă, ci atemporală. Nu am evitat uneori neologismul strident dacă aderenţa lui la sensul original era mai bună decât a sinonimelor sale. O traducere nu e un exerciţiu stilistic, şi exigenţa preciziei e la fel de importantă ca cea de frumuseţe. Pe de altă parte, şi în traducerea veche se găsesc neologisme: club, imediat, a atrage – şi altele. Am suprimat fără şovăială nenumăraţii „a zis/au zis" din text. Patericul a fost scris într-o epocă în care cuvintele se scriau unele după altele, fără pauze între ele, fără punct, fără virgulă, fără semnul întrebării şi mai ales fără liniuţă de dialog. Aceşti „a zis bătrânul/a întrebat fratele" erau necesari atunci, dar acum nu fac decât să îngreuieze lectura. Acolo unde era imposibil (Macarie 33, de pildă) am păstrat alternanţa dintre vorbirea la persoana I şi cea la persoana III, povestirea directă şi indirectă. Orarul monastic Durata orelor antice variază în funcţie de răsăritul şi apusul soarelui, fiind uneori mai lungi, alteori mai scurte. Divizarea antică a zilei s-a păstrat cel mai bine în orarul mănăstiresc oriental, care a fost preluat apoi şi de către călugării occidentali. Dăm mai jos câteva repere orientative:
Ore moderne Orient Occident16
Aproximativ 7 Ceasul dintâi Prima 9 Ceasul al treilea Tertia 12 Ceasul al şaselea Sexta 14–15 Ceasul al nouălea Nona 16 Ceasul al doisprezecelea Completa
Textul Patericului
Prin repetata copiere în mănăstiri, unele texte au fost sărite la copiere; pietatea călugărilor a introdus alte texte care copiştilor li se părea că se potrivesc în context. Am suprimat fără ezitare textele care, pe baza evidenţei interne şi a principiilor filologice acceptate, sunt interpolate (Despre avva Pavel cel prost, de exemplu). Antonie 2 din ediţia veche este o interpolare târzie, „literară". Antonie 3 se găseşte doar în câteva variante ale Patericului şi este probabil adăugat. Daniel 9, din ediţia veche, este o dezvoltare literară preluată din apoftegmele unui alt părinte; Daniel 10–15 din ediţia veche, prin lungimea lor, se dovedesc a proveni din alt corpus, chiar dacă unele din ele sunt autentice. Au fost respectate următoarele criterii: – Literaritatea: atunci când textul prezintă trăsături literare, exprimare emfatică, repetiţii, el e neautentic. – Localizarea: dacă textul nu e localizat geografic, poate fi neautentic. – Repetiţia: dacă repetă alt text, mai simplu, e neautentic. Unele apoftegme se repetă, fiind spuse despre un avvă şi altul: am semnalat în note asemănarea, în asemenea cazuri. Atunci când textul din ediţia sistematică era mai limpede decât cel din cea alfabetică, l-am preluat fără ezitare, semnalând deosebirea în note.
Punctuaţia
Semnele de exclamaţie nu existau în secolele V–VI când a fost alcătuit Patericul, iar adăugirea lor este târzie, exterioară, subiectivă. Le-am suprimat fără ezitare acolo unde prezenţa lor nu era imperioasă.
Numele proprii
Am aplicat următoarea regulă: pentru numele încetăţenite în limba română, ca Paisie, Sisoe, Pimen, Veniamin, şi altele, am folosit-o pe cea încetăţenită. În cazul celor rare, am recurs la transliterare. Am indicat, acolo unde accentul în original este diferit de cel din română, locul accentului, fiindcă el există şi în traducerea din 1820, scrisă cu litere chirilice. Oricum, Beirut se zice Beirut, nu Virit, şi Felix se zice Felix, nu Fillic. Abigail, nu Avigheea, (Pimen 71) fiindcă acest nume este prezent în traducerea sinodală ortodoxă a Bibliei. Nici traducerea veche nu e consecventă cu redarea numelor; de regulă, se suprimă terminaţia -os a numelor, dar din Romanos face Romano, excepţie surprinzătoare şi inacceptabilă. Motie şi Matoe ar putea fi unul şi acelaşi personaj. Tithoe şi Sisoe ar putea fi unul şi acelaşi nume (sunt mai mulţi Sisoe cu acelaşi nume). Avva Ioan Colobós, nu Colov. Desigur, regula e ca în română terminaţia -os să dispară (Longin din Longinos); în acest caz însă e vorba de -ós accentuat, adjectival, nu -os neaccentuat, substantival. Nici în română politikós, taktikós din greacă n-au fost preluate altfel decât ca politicos, tacticos. Am folosit Sketis, nu Schit, pentru a sublinia că numele propriu este cel originar, dar Schitului la dativ şi genitiv, fiindcă *Sketis-ului ar fi sunat rău în româneşte. De asemenea, Petra, şi nu Piatră, fiindcă toponimele nu se traduc. „Chilii" este singurul toponim pe care l-am tradus, aşa cum este şi în traducerea veche, deşi aceasta păcătuieşte notându-l inconsecvent cu majusculă şi cu minusculă, aşa cum face, de altfel, şi cu Piatra, lucru ce derutează cititorii.
Citatele biblice
Citatele biblice sunt numeroase în Pateric. Din cauza citării libere, din memorie, şi a traducerii diferite, sensul lor este uneori modificat. Atunci când modificarea era minimală, am transcris citatul după traducerea sinodală. Când sensul era de-a dreptul diferit, modificat în apoftegmă, am semnalat în subsol deosebirea faţă de sensul biblic. Am îndreptat numerele capitolelor şi versetelor greşite în ediţia veche; acolo unde trimiterile erau evident aiurea, le-am suprimat.
Limba Patericului
Lexicul Thelo „vreau" în greaca veche are aici un sens slab „a fi de părere că…" (Pimen 45, etc.) Mallon „mai degrabă" în greaca clasică, este în greaca Patericului un simplu instrument adversativ, „ci, însă". Ofeleô, „a folosi" în greaca curentă, este folosit în Pateric cu sensul de „a lămuri, a dumiri, a edifica spiritual". Hesyhia „linişte" în limba greacă clasică şi în traducerea veche, e mai bine redată de termenul „reculegere", fiind vorba nu de o linişte dinafară, ci de efortul voluntar, activ, de a găsi pacea interioară. Skeuê înseamnă „lucruri, chestii" în general, nu „vase" ca în traducerea veche, deşi sensul de plecare e de „vase". Plêroforia tradus consecvent cu „vestire" în traducerea veche, înseamnă „încredinţare, certitudine" iar verbul corespondent, „a verifica, a se încredinţa, a se asigura". N-am păstrat termenul „vestire", chiar dacă s-o fi bucurând de un anumit prestigiu în jargonul monastic: plêroforeô înseamnă, desigur, şi „a vesti, a anunţa", iar plêroforia, „veste, încunoştinţare" – dar acestea sunt doar câteva sensuri, între mai multe. Toate cele de mai sus sunt, desigur, detalii de bucătărie internă a traducerii, dar e bine ca şi simplul cititor să le cunoască, pentru a cunoaşte modul în care se traduce un anumit cuvânt – şi că pentru fiecare cuvânt se dă o mică bătălie pentru a asigura o inteligibilitate de sută la sută. Timpul este totdeauna exprimat printr-un verb: idou posa etê ehô kai ouk anebên… (Pimen 110) cum se spune româneşte: sunt atâţia ani de când n-am urcat…, dar mai frecvent de atâţia ani n-am urcat…
Pronumele
Exprimarea de tip oral, pe alocurea de-a dreptul neîngrijită, face ca uneori personajele să se încurce. „El i-a zis" poate fi şi „X i-a zis lui Y", şi „Y i-a zis lui X". Am renunţat uneori la pronume, introducând numele personajelor în loc, de dragul limpezimii.
Neologisme
Am introdus pe alocuri neologisme, acolo unde cuvântul neaoş nu exista, sau avea mai multe sensuri, sau unde perifraza ar fi fost prea lungă. Limba greacă are, din naştere, cuvinte pentru toreador, vestiar, antrenor, vană (de baie)1(asaminthos, din fondul pre-grec de cuvinte, ceea ce-i dă termenului respectabila vechime de trei mii cinci sute de ani.) şosea, blindaj, şicană, naţionalizare, filtru, şi altele destule. Am tradus aretê cu „virtute", şi nu „faptă bună" ca în traducerea veche, fiindcă aşa se zice, şi nu altfel. „Faptă bună" înseamnă o faptă bună anume, punctuală, iar virtutea e dispoziţia permanentă de a face fapte bune.
Hendiadele
Uneori limba greacă coordonează două idei acolo unde limba română foloseşte un substantiv şi un adjectiv: kekinêmênen kai ehousan to kentron… (Pimen 103) „(lucrarea) mişcată şi având imbold" în traducere literală, româneşte: râvnă sârguincioasă spre… Această trăsătură lingvistică (Pimen 152) stă la hotarul între lexic, sintaxă şi stilistică, şi trece, mai totdeauna, neobservată în gramaticile limbii greceşti, care n-au şi un capitol de stilistică.
Sintaxa
Structuri duble ca apokritheis eipe – răspunzând a zis anasthas elthe – ridicându-se, s-a dus êrôtese legôn – l-a întrebat, spunând elthe parerhomenos – a mers trecând sunt specifice limbii greceşti aflată sub influenţă orientală, şi le-am suprimat acolo unde erau de prisos înţelegerii textului, ca simple efecte de stil. Nici idiomatisme româneşti ca „pe mine mă cheamă Petre" nu se traduc în alte limbi cu repetarea pronumelui personal în acuzativ, numai pentru pretextul că aşa sună originalul. Din cauza stilului oral, conjuncţia „şi" abundă, îngrozitor. Ne-am străduit s-o eliminăm, pe cât am putut. În limba greacă (de pildă, Pimen 78 şi passim) primul verb se pune la participiu, al doilea la un mod predicativ; în limba română e tocmai dimpotrivă. A fost nevoie să restabilim situaţia normală; în traducerea veche e calchiată slugarnic sintaxa greacă: Kai exelthontes aphêkan. „şi ieşind, l-au lăsat". Atunci au plecat, părăsindu-l ar fi trebuit, şi formal (topica românească cere ca predicatul să preceadă) şi ca sens.
Cuvintele înstrăinării
Ataraxia, akedia, xeniteia sunt trei termeni înrudiţi, şi totuşi nu se pot înlocui unii cu alţii. Acedia, lehamitea, este indiferenţa deprimată a călugărului faţă de călugărie. Ataraxia e indiferenţa dobândită cu greu faţă de grijile perisabile ale oamenilor, faţă de zgomotul de fond pe care îl fac ei certându-se. Ataraxia e lipsa de griji, anapausis, odihna, care se instalează prin xeniteia, înstrăinare. Călugărul se înstrăinează nu prin anahoresis, pribegie sau retragere, ci mental, spunând: „nu mă priveşte" pentru a se concentra mai bine înlăuntrul său.
Gând şi suflet
Pentru aceşti doi termeni, greaca Patericului are mai mulţi, care acoperă toată distanţa dintre suflet şi gând. Sufletul se numeşte psyhê, mai apoi nous, cuget, syneidêsis, conştiinţă, dialogul interior al minţii, apoi dianoia sau gândire. În general gândul, logismos, apare doar ca „venit din afară", spontan, necontrolat, autonom. El este de obicei luat în sens peiorativ: tot ceea ce scapă controlului conştiinţei este virtual primejdios, călugărul trebuie să-şi controleze gândurile. Lui i se opune diakrisis, discernământul, „dreapta socoteală" sau „duhul deosebirii", în primul rând capacitate de a vedea de unde vin gândurile. Enthymêsis e şi el folosit ca sinonim al lui logismos.
Vocabular războinic
Din termenii războiului au fost împrumutaţi mulţi în vocabularul ascetic. Polemos, lupta, askêsis, exerciţiul, agôn şi agonistês, luptă şi luptător.
Mic dicţionar de termeni cu sens specific
Agapê = iubirea aproapelui. În Pateric aproape numai cu sensul de milostenie, pomană. Akedia = lehamite, plictis, melancolie, urât, sentimentul vidului sau inutilităţii. E marele pericol care-l pândeşte pe călugăr, gândul că inactivitatea lui contemplativă e o formă de lene sterilă şi inutilă. Aktemosynê = neavere, sărăcie voluntară, opusă termenului pênia, sărăcie involuntară, obişnuită. Askesis = exerciţiu gimnastic sau orice preocupare, în greaca clasică, în cea creştină desemnează nevoinţa călugărească. Diakrisis = discernământ, duhul deosebirii dintre bine şi rău. În Pateric are sensul unei intuiţii inspirate, bazată şi pe experienţa spirituală. E una din formele de manifestare ale înţelepciunii. „Dreaptă socoteală" în traducerea veche, termen la care am renunţat, fiindcă nu redă ideea de deosebire, de alegere din termenul grec. Dianoia = gând, cuget. Energeia = imbold, impuls venit din exterior, instinct, înrudit cu patima. Este echivalentul activ al lui logismos. În traducerea veche „mişcare". Enthymêsis = gând. Hesyhia = reculegere, pace interioară, nu în sensul pasiv de inactivitate, ci în sensul de împăcare dobândită prin efortul de a goni din minte gândurile deşarte. Katanyxis = străpungerea sufletului, părere de rău, remuşcare. Logismos = gând – care vine spontan, necontrolat, asociaţie de idei, flux ideatic pe care călugărul trebuie să-l stăpânească, să-l controleze. De cele mai multe ori desemnează gândul venit din afară. În câteva cazuri cu sensul de cuget, minte. Metanoia = căinţă, pocăinţă. Cel mai adesea în locuţiunea „metanoian ballein" – a-şi cere iertare, a se căi pentru ceva. Nêsteia = post; în Pateric, după tradiţia orientală, pe care o respectă şi azi evreii şi musulmanii, abţinere totală de la mâncare. Nous = cuget, spiritul raţional, minte. Oikonomia = plan, în general al lui Dumnezeu, privind mântuirea oamenilor; folosit şi în sensul comun, a gospodări, a chivernisi, a căuta de grijă. Parrhesia = familiaritate, intimitate; în Pateric are două sensuri opuse, unul negativ, de intimitate cu ceilalţi oameni, călugării, autorităţile religioase şi administrative, care nu se potrivesc singurătăţii monahale. Al doilea, pozitiv, e familiaritatea cu bătrânul, cu maestrul spiritual, izvorâtă din sinceritate. Al treilea sens, şi ultimul, parrhesia sufletului monahului în faţa Înfricoşatei Judecăţi, poate fi tradus cu „îndrăzneală" ca în traducerea veche, sau cu „încredere". Penthos = doliu, jale, întristare. În Pateric înseamnă căinţa pe care trebuie s-o aibă călugărul pentru păcatele sale. Perispasmos = distracţie, risipirea atenţiei, lipsă de concentrare. Călugărului îi este proprie luciditatea permanentă; el este cel care ştie în orice moment unde e, cine e, ce face. Călugărul este cel permanent responsabil de ceea ce face. Psyhê = suflet Syneidêsis = conştiinţă, cuget, for interior. Thymos = sufletul ca sediu al pornirilor, al imboldurilor, dorinţelor şi instinctelor. Xeniteia = înstrăinare, detaşarea călugărului de oameni şi grijile lumeşti, detaşare în primul rând mentală, nu neapărat spaţială.
