„Biblia nu trebuie fortatã sã dea anumite învãtãturi dupã placul liderilor religiosi ai lumii. Orice conducãtor religios poate sã facã Biblia sã spunã ce vrea el prin trei scamatorii foarte simple:
Scoaterea versetului din context; Adãugarea de cuvinte la Cuvântul lui Dumnezeu; Scoaterea de cuvinte din Cuvântul lui Dumnezeu."
(Dr. Peter S. Ruckman, Presedinte al Institutului Biblic din Pensacola, Florida, S.U.A.)
Autorul acestui studiu doreste ca dvs., citind cele de mai jos, sã tineti seama de citatul de mai sus si sã nu vã blocati gândirea liberã dupã învãtãturile grupãrii religioase din care faceti parte. Cercetati Scriptura (Fapte 17:11) si lãsati Cuvântul lui Dumnezeu sã vã arate care învãtãturi sunt de la oameni si care de la Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu este viu si lucrãtor, mai ascutit decât orice sabie cu douã tãisuri, si pãtrunde pânã la despãrtirea sufletului si a duhului, a încheieturilor si a mãduvei, fiind judecãtor al simtirilor si al cugetelor inimii (Evr. 4:12).
Propovãduirea aparitiei Domnului Iisus Hristos în vãzduh si „rãpirea” Bisericii înainte de Necazul cel Mare (pomenit de Mântuitorul la Mat. 24:21) nu este mai veche de 170 de ani. Timp de aproximativ 1830, mergând înapoi pânã în vremurile apostolice, crestinii au fost învãtati sã fie biruitori, sã îndure cu rãbdare suferintele, prigoanele si necazurile ce vor veni, pânã la venirea Domnului care Îsi va întemeia Împãrãtia aici pe pãmânt.
Originea învãtãturii despre rãpire
Înainte de a privi la informatiile disponibile referitoare la originea acestei învãtãturi, as vrea sã mentionez cã multi sustinãtori dar si adversari ai învãtãturii despre rãpire încearcã sã întemeieze justetea acesteia pe data la care a apãrut si pe autorul ei. În realitate acesta este un aspect minor. Adevãrata problemã este dacã aceastã învãtãturã este conformã cu Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie sã tinem cont de aceasta atunci când îi studiem originea.
Încã de când am început sã scriu acest studiu am descoperit mai multe informatii referitoare la originea teoriei despre rãpire. La început aveam gresita pãrere cã o tânãrã scotiancã pe nume Margaret MacDonald a fost prima care a sustinut aceastã teorie. Multi considerã în ziua de azi cã Margaret a fost prima care a vehiculat aceastã teorie. Existã însã dovezi despre existenta acestei teorii înainte de „descoperirea” avutã de ea în 1830 si de fapt aceastã femeie nu a avut decât un rol foarte mic în rãspândirea ei (dacã a avut vreunul). Sustinãtorii învãtãturii despre rãpire s-au grãbit sã afirme cã au existat „oameni ai lui Dumnezeu” care au scris despre rãpire înainte de presupusa descoperire a lui Margaret MacDonald. Sã aruncãm deci o privire asupra argumentelor lor, ca sursã a acestei învãtãturi.
„Toti sfintii si alesii lui Dumnezeu sunt strânsi laolaltã înainte de necazul cel mare care va sã vinã si sunt luati de Domnul ca sã nu vadã tulburarea care vine peste lume din pricina pãcatelor noastre” (Pseudo-Efrem, aprox. 374-627 d.Hr.).
Afirmatia de mai sus se pare cã a fost scrisã de Efrem Sirul, un preot ortodox foarte cunoscut, care a trãit în a doua jumãtate a secolului patru. Motivul pentru care îi este atribuitã lui Pseudo-Efrem este acela cã nimeni nu a putut sã certifice apartenenta textului. De aceea este denumit cu un pseudonim. Textul reprezintã cea mai veche mentionare a unei rãpiri si a fost datat între 374 si 627 d.H. Trebuie notat cã Efrem Sirul era un preot ortodox. Termenul „ortodox” este oarecum nepotrivit pentru acea perioadã în care Biserica era încã una. (Schisma care a dus efectiv la desprinderea catolicilor de ortodocsi a avut loc în 1054.) În vremea în care a fost scrisã afirmatia de mai sus, Biserica era deja o structurã institutionalizatã. În ziua de azi Efrem Sirul este considerat sfânt în Biserica Ortodoxã. Prin definitie, sfintii nu ieseau din învãtãtura Bisericii lor. Aceasta nu înseamnã cã exista o unitate de opinii perfectã, însã dacã un personaj de frunte al Bisericii venea cu o idee nouã, el o discuta cu ceilalti pentru a se stabili cât este de adevãratã. Deciziile erau luate prin consens. Dacã Efrem Sirul ar fi sustinut o idee contrarã învãtãturii Bisericii, el nu ar mai fi fost astãzi pomenit ca Sfântul Efrem Sirul. Textul nu îi poate apartine deci lui Efrem Sirul.
În 1585, un preot catolic spaniol pe nume Francisco de Ribera a scris un comentariu despre Apocalipsã, pe baza unor note din versiunea Vulgata a Bibliei. Aparent, acest comentariu vorbea de o rãpire înainte de Necaz. În 1838, Samuel Roffey Maitland, bibliotecar si arhivar al manuscriselor de la Lambeth Palace din Londra, unde se afla biblioteca Bisericii Anglicane, a descoperit manuscrisul lui Ribera si l-a publicat de dragul interesului public.
Prima publicatie referitoare la asa-zisa rãpire de dinaintea Necazului o gãsim în 1788. Prin 1740, un tânãr baptist pe nume Morgan Edwards a scris un articol pentru ora de escatologie, continând opiniile sale despre profetiile biblice. Acest articol a fost ulterior publicat la Philadelphia (1788) cu titlul „Douã exercitii academice asupra subiectelor numite Mileniul si Ultimele Zile”. În articol, Edwards fãcea afirmatii care descriau opiniile lui privitoare la o strângere a Bisericii înainte de Necazul cel Mare. Teoriile lui Edwards privind o rãpire înainte de Necaz nu s-au bucurat de apreciere si au fost complet ignorate de lumea religioasã, acestea nereprezentând învãtãturi ale Bisericii.
O altã publicatie referitoare la o rãpire înainte de Necaz a apãrut în Spania în 1812. Aceasta se numea „Venirea lui Hristos cu slavã si mãrire”, scrisã de Emmanuel Lacunza, un preot catolic iezuit din Chile, care a scris sub pseudonimul Rabi Juan Josafat Ben-Ezra, numele unui evreu convertit, dupã cum se pare. Cartea a fost ulterior tradusã în englezã de Edward Irving si publicatã la Londra în 1827.
Edward Irving era fondatorul asa-numitei „Biserici Apostolice Catolice”. Irving si adeptii lui au început sã propovãduiascã rãpirea înainte de Necaz în jurul anului 1839, fãrã îndoialã influentati de cartea lui Lacunza, deoarece foloseau aceleasi trimiteri biblice. Cam tot pe atunci a început sã propovãduiascã aceastã teorie si John Darby, un crestin dupã Evanghelie. Darby pretindea cã a primit descoperire dumnezeiascã despre rãpire în 1827, an care era (absolut întâmplãtor) chiar anul publicãrii traducerii fãcute de Irving în englezã a cãrtii lui Lacunza. Un alt pastor englez care a jucat un rol important în rãspândirea teoriei rãpirii a fost Robert Norton. Acesti trei oameni se cunosteau între ei si împreunã au participat la conferintele despre profetii care au avut loc prin 1830 în Scotia, Anglia si Irlanda. La aceste întruniri ei si-au fãcut publice opiniile. Initial teoriile lor nu au fost bine primite în grupurile religioase si au dus la anumite dezbinãri. În decurs de aproximativ 60 de ani, teoria rãpirii a fost acceptatã în principalele grupuri religioase si a fost fãcutã doctrinã. La începutul secolului 20, la începuturile miscãrii penticostale, penticostalii au preluat aceastã teorie asa cum o învãtaserã în adunãrile din care proveneau. În acelasi fel carismaticii si alte grupãri mai noi au dus mai departe învãtãtura, conform cu bisericile din care proveneau, aceastã transmitere continuând si astãzi.
Am prezentat pe scurt felul în care teoria rãpirii si-a croit drum în lumea religioasã. Dacã ne uitãm la originea acestei învãtãturi, este clar cã nu i s-a acordat prea mare atentie pânã în anii 1830, în ciuda eforturilor sustinãtorilor ei de a o data mult mai devreme. Un aspect amuzant legat de problema originii este cã sustinãtorii acestei teorii, încercând sã prezinte aceastã teorie ca fiind una cu mult mai veche, îi citeazã pe Pseudo-Efrem, Ribera si Lacunza, dar în acelasi timp fac eforturi evidente de a se distanta de acestia din cauza apartenentei lor la Bisericile Ortodoxã sau Catolicã. De ce aceasta? Pentru ei, a prelua o doctrinã cu originea în Biserica Catolicã sau Ortodoxã îi pune într-o situatie dificilã. Adevãrul este cã nici Apostolii si nici Pãrintii Bisericii nu au mentionat vreo venire a Domnului alta decât cea de-a Doua Venire.
A fost interesant sã vedem felul în care teoria despre rãpire a apãrut în lumea religioasã. Sã vedem însã ce spune Scriptura în aceastã privintã.
VENIREA DOMNULUI ªI STRÂNGEREA NOASTRÃ LA EL
Unul din principiile de cãpãtâi ale sustinãtorilor rãpirii este interpretarea literalã consistentã. Ei afirmã cã interpreteazã literal Biblia, însã problema delicatã a teoriei rãpirii este cã ea e foarte subredã în ceea ce priveste baza biblicã, fiind însã plinã de speculatii, asocieri si figuri de stil. 2 Corinteni 13:1 spune: „Mãrturia a doi sau trei oameni este adevãratã” (Mat. 18:16, Deut. 19:15). Cu alte cuvinte, pentru ca o idee sã fie biblicã ea trebuie sustinutã de mai multe versete iar acele versete trebuie folosite în context. Nu se vorbeste nicãieri în Biblie de vreo venire secretã a Domnului. În particular, Iisus nu a vorbit niciodatã si nici nu a dat de înteles cã va veni prin aer sau pe pãmânt înainte de ceea ce cu totii numim a Doua Venire. Pentru a demonstra sau a respinge realitatea biblicã a teoriei rãpirii, trebuie sã cercetãm scripturile pentru a vedea dacã asa stau lucrurile (Fapte 17:11).
Oriunde avem de-a face cu ceva care ar putea fi contrafãcut, îl comparãm cu originalul. De exemplu, agentii de finante sunt învãtati nu cum aratã banii falsi, ci cum aratã cei autentici, astfel ca atunci când vãd o bancnotã falsã sã o poatã recunoaste. În acelasi fel, când lucrãm cu Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie sã cunoastem ce este adevãrat pentru a putea recunoaste falsul. Sã mergem deci la Cuvânt si sã vedem ce ne spune el despre venirea Domnului si despre strângerea credinciosilor la El.
La Matei 24, Iisus dã câteva profetii ca rãspuns la întrebãrile ucenicilor despre „când vor fi aceste lucruri?”, „care va fi semnul venirii Tale si al sfârsitului acestei lumi?”. Rãspunzând la aceste întrebãri, Iisus le-a arãtat ordinea evenimentelor de dinaintea venirii Lui si strângerii sfintilor la El:
El ne vorbeste despre falsi prooroci, rãzboaie, foamete, molime si cutremure (v. 4-8).
Ne vorbeste de durerile si prigoana care va veni asupra sfintilor din cauza mãrturiei lor cãtre neamuri (v. 9-14).
Ne vorbeste despre „urâciunea pustiirii”, când Antihristul se va aseza în templul lui Dumnezeu si se va da drept Dumnezeu (v. 15, Dan. 11:36, 2 Tes. 2:4, Apoc. 13).
Ne vorbeste despre Necazul cel Mare care va veni peste pãmânt (v. 21).
Ne spune cã imediat dupã Necaz soarele se va întuneca, luna nu va mai strãluci, stelele vor cãdea din cer si puterile ceresti se vor clãtina; apoi semnul Fiului Omului va apãrea pe cer si toate semintiile pãmântului se vor jeli (v. 30, Zah. 12:10-12).
Fiul Omului va fi vãzut venind pe norii cerului, trimitându-si îngerii la un sunet de trâmbitã. Acestia îi vor strânge pe cei alesi din cele patru colturi (ale pãmântului), de la un capãt al cerului la celãlalt (v. 29-31, Marcu 13:24-27).
Ceea ce a spus Iisus este cã El nu va veni pe norii cerului, la sunetul trâmbitei, pentru a-i strânge pe sfinti pânã dupã Necazul cel Mare. Toate lucrurile mentionate la 1 Tes. 4:16-17 si 1 Cor. 15:51, versete care reprezintã baza teoriei rãpirii, sustin ceea ce a descris Iisus ca având loc la a doua Sa venire. În aceste versete Pavel a arãtat ce se va întâmpla la revenirea Domnului pe pãmânt. De exemplu, la 1 Tes. 4:17, atunci când spune cã noi toti îl vom întâlni pe Domnul în vãzduh, cuvântul „a întâlni” are un anumit sens. El era folosit cu referire la primirea unei persoane cu o functie înaltã. „Se pare cã ideea acestui cuvânt era aceea de bun-venit adresat unui demnitar nou venit” (Moulton, Gramatica Noului Testament, Vol. I, pag. 14; Vines Expos. Dictionar de cuvinte biblice). Deci, atunci când cei în viatã se vor ridica în vãzduh pentru a-l întâmpina pe Domnul, ei nu vor face aceasta pentru a pleca în ceruri cu El, ci pentru a-L întâmpina si saluta pe Iisus ca pe un demnitar, Rege al Regilor si Domn al Domnilor. Aceasta se va întâmpina la a Doua Venire. În acelasi timp, credinciosii vor fi transformati astfel ca atunci când îl vor vedea, îl vor vedea asa cum este si vor fi ca El (1 Ioan 3:2).
TEORIA RÃPIRII
„Pe aceasta v-o spunem prin cuvântul Domnului: noi, cei vii, cei rãmasi pânã la venirea Domnului, nu le-o vom lua înainte celor adormiti. La un semn poruncitor, la glasul arhanghelului si-n trâmbita lui Dumnezeu, însusi Domnul se va pogorî din cer si cei morti în Hristos vor învia întâi. Dupã aceea, noi, cei vii, cei rãmasi, vom fi rãpiti împreunã cu ei în nori ca sã-L întâmpinãm pe Domnul în vãzduh. Astfel vom fi pururea cu Domnul pururea. Asadar cu aceste cuvinte mângâiati-vã unii pe altii” (1 Tes. 4:15-18).
„Dupã cum am purtat chipul celui pãmântesc, vom purta si chipul Celui ceresc. Pe aceasta însã v-o spun eu vouã, fratilor: Carnea si sângele nu pot mosteni împãrãtia lui Dumnezeu, nici stricãciunea nu mosteneste nestricãciunea. Iatã, tainã vã spun vouã: Nu toti vom muri, dar toti ne vom schimba; deodatã, într-o clipire din ochi, la trâmbita de apoi. Trâmbita va suna si mortii vor învia nestricãciosi iar noi ne vom schimba. Cãci trebuie ca fiinta aceasta stricãcioasã sã se îmbrace în nestricãciune si fiinta aceasta muritoare sã se îmbrace în nemurire. Iar când fiinta aceasta stricãcioasã se va îmbrãca în nestricãciune si fiinta aceasta muritoare se va îmbrãca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: Moartea a fost înghititã de biruintã.” (1 Cor. 15:49-51)
1 Tes. 4:15-18 si 1 Cor. 15:49-55 sunt versetele principale ale teoriei rãpirii folosite de sustinãtorii acesteia. Deci, dacã tragem temelia, restul învãtãturii picã. Esenta învãtãturii despre rãpire afirmã cã aceste douã versete vorbesc despre o venire separatã a Domnului Iisus Hristos pentru a lua Biserica de pe pãmânt, înainte de a Doua Venire, astfel ca ei sã scape de Necazul cel Mare anuntat de Iisus cã va veni peste pãmânt. Pentru a da de înteles aceasta, versetele au fost scoase din context si rupte de celelalte versete care vorbesc despre acest subiect (aceasta este o altã dovadã cã este o învãtãturã falsã). Dacã privesti la aceste versete si la altele legate de venirea Domnului, vei gãsi nori, trâmbita lui Dumnezeu, strângerea sfintilor si acea ordine a evenimentelor care trebuie sã se întâmple înainte de venirea Lui.
Norii
Iisus ne spune cã la venirea Lui El va veni pe nori (Mat. 24:30, Marcu 13:26, Luca 21:27).
În Fapte 1:9-11, Iisus s-a ridicat de la pãmânt si L-a acoperit un nor. Cum ucenicii stãteau si priveau în sus, doi oameni în haine albe le spun cã asa cum Iisus s-a ridicat la ceruri, la fel va si veni (pe nori). Atunci când le vorbesc cei doi oameni, ucenicii erau pe pãmânt, nu în vãzduh. Când cei doi au spus cã Iisus va reveni asa cum a plecat, ei s-au referit cã El va reveni pe pãmânt.
Apocalipsa 1:7 ne spune cã El va veni pe nori si cã orice ochi îl va vedea (nu e o venire secretã).
Ioel 2:1-2 ne spune cã ziua Domnului va fi, printre altele, o zi de nori. Putem verifica cã este vorba despre a Doua Venire la care se referea Iisus la Mat. 24 deoarece mai jos la Ioel 2:10 se spune cã soarele, luna si stelele se vor întuneca. Aceeasi descriere o dã si Iisus.
Þef. 1:14-15 ne spune cã mãreata zi a Domnului este ... o zi de nori.
La 1 Tes. 4:15-17, Pavel ne spune cã la venirea Domnului, cei care sunt vii vor fi rãpiti în nori la Domnul. Am arãtat deja ce înseamnã acel „a întâlni”. Acest verset este în deplinã armonie cu evenimentele descrise de Iisus ca având loc la a Doua Sa Venire. Sustinãtorii teoriei rãpirii au de rãspuns la o întrebare: ce anume din versetul acesta îl face sã trebuiascã aplicat cu referire nu la a Doua Venire, ci la o asa-zisã rãpire? Unde scrie cã dupã întâmpinarea din vãzduh, Iisus va pleca înapoi cu credinciosii? Absolut nicãieri.
Trâmbita lui Dumnezeu
Iisus a spus de asemenea cã la venirea Lui trâmbita va suna cu putere (Mat. 24:31).
La Ioel 2:1 se dã porunca sã se sune trâmbita în ziua Domnului.
Þef. 1:14-15 spune cã mãreata zi a Domnului este ... o zi a trâmbitei.
1 Tes. 4:16 spune cã Domnul va coborî din ceruri cu trâmbita lui Dumnezeu.
1 Cor. 15:52 spune cã la ultima trâmbitã, atât mortii cât si viii se vor ridica. „Ultima trâmbitã” este acea trâmbitã care va suna înainte ca Iisus sã revinã pe pãmânt si sã-i strângã pe credinciosi. Trâmbita de la ridicarea în vãzduh si trâmbita de la a Doua Venire sunt una si aceeasi.
Dupã cum se poate vedea, cele douã versete de bazã pentru învãtãtura despre rãpire sunt în armonie cu ceea ce a spus Iisus legat de a Doua Sa Venire. Sustinãtorii teoriei rãpirii au de rãspuns încã la întrebarea: Ce anume din aceste versete le face sã se refere la altceva si nu la revenirea Domnului pe pãmânt? Nimic, absolut nimic.
Strângerea celor credinciosi
Iisus a spus cã atunci când va reveni pe norii cu slavã si mãrire, îsi va trimite îngerii în sunet de trâmbitã sã-i strângã pe cei alesi din cele patru colturi ale pãmântului (Mat. 24:30-31, Marcu 13:26-27).
Strângerea celor credinciosi este pur si simplu împlinirea acelei pãrti din învãtãtura despre Hristos (Evr. 6:12) cu privire la învierea mortilor. Existã douã pãrti distincte ale învierii: una este învierea celor credinciosi pentru viata vesnicã si alta este învierea celor pãcãtosi pentru pedeapsa vesnicã (In. 5:24-29, Dan. 12:2, Fapte 24:15, Luca 14:14, Apoc. 20:4-6, 11-15).
Existã o anumitã ordine pentru înviere. Pavel ne spune la 1 Cor. 15:23-24 cã fiecare va fi înviat în ceata sa: Hristos, ca pârgã; apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui; în cele din urmã vor învia cei necredinciosi, pentru Judecatã. [A se vedea la Daniel 13:13 - „în ceata ta”. Lui Daniel i se spune cã va sta în „ceata” lui la sfârsitul zilelor. Cuvântul se referã aici la participarea lui la învierea celor credinciosi.]
ªtim deja cã Iisus Hristos - pârga - a fost înviat. Urmeazã la rând cei ai lui Hristos, la venirea Lui. În caz cã existã asa-zisa rãpire a credinciosilor înainte de Necazul cel Mare si de a Doua Venire a Domnului, atunci aici avem o problemã. Dacã rãpirea are loc asa cum se spune, atunci o parte a Bisericii vor fi înviati si schimbati întru slavã. Credinciosii nãscuti dupã rãpire, în timpul Necazului, nu vor avea parte de învierea celor credinciosi si nu vor fi schimbati în slavã. Aici e o problemã. Evrei 11:35-40 ne spune cã femeile credincioase si-au primit mortii lor înapoi la viatã: altii au fost torturati, nevrând sã primeascã izbãvirea, ca sã ajungã la o mai bunã înviere. (De remarcat cã textul de aici si pânã la sfârsitul capitolului vorbeste despre înviere). Credinciosii au fost chinuiti, omorâti cu pietre, prigoniti si au îndurat suferinte. Toti acestia, desi dobândind o bunã mãrturie pentru credintã, nu au primit fãgãduinta (învierii); pentru cã Dumnezeu prevãzuse pentru noi ceva mai bun, asa ca ei sã nu ajungã fãrã noi la desãvârsire. Cu alte cuvinte, cei care au murit în Domnul nu pot dobândi învierea înaintea celor care sunt vii.
1 Tes. 4:15 ne spune cã „noi, cei vii si care am rãmas pânã la venirea Domnului, nu o vom lua înainte celor care sunt adormiti. Aceasta înseamnã cã cei vii nu pot obtine învierea înaintea celor adormiti. În consecintã, dacã ar exista o rãpire înainte sau în timpul Necazului cel Mare, atunci Cuvântul lui Dumnezeu s-ar vãdi mincinos deoarece spune cã TOÞI sfintii vor învia cu trupul în acelasi timp. Dacã ar exista vreo rãpire înainte sau în timpul Necazului, sfintii din timpul Necazului, vii la venirea Domnului, nu vor avea parte de plinãtatea învierii. Deci dacã toti credinciosii învie cu trupul în acelasi timp, aceasta poate avea loc numai la a Doua Venire.
Mai mult, la 2 Tes. 2:1-5, Pavel confirmã ordinea învierii celor credinciosi, în paralel cu Matei 24:
„Privitor la venirea Domnului nostru Iisus Hristos si adunarea noastrã împreunã cu El, vã rugãm, fratilor, ca nu degrabã sã vã pierdeti cumpãtul si nici sã nu vã-nspãimântati, nici de vreun duh, nici de vreo vorbã, nici de vreo epistolã ca pornitã de la noi, cum cã ziua Domnului a si sosit. Sã nu vã amãgeascã nimeni în nici un chip, cãci ziua Domnului nu va sosi pânã ce mai întâi nu va veni lepãdarea de credintã si nu se va arãta Omul nelegiuirii, Fiul pierzãrii, Potrivnicul, cel ce se înaltã mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu sau e fãcut pentru închinare, asa ca sã se aseze el în templul lui Dumnezeul si sã se arate pe sine cã este Dumnezeu. Oare nu vã aduceti aminte cã vã spuneam aceste lucruri încã de când eram la voi? (2 Tes. 2:1-5).
Aceste versete ne spun cã Domnul nu va reveni si cã cei credinciosi nu vor fi strânsi pânã când nu va veni lepãdarea de credintã si când Antihristul nu se va arãta în templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu (urâciunea pustiirii). Sã ne amintim cã Iisus a spus la Mat. 24:15, 21 cã Necazul cel Mare nu va veni peste pãmânt decât dupã urâciunea pustiirii si cã cei credinciosi nu vor fi adunati decât dupã Necazul cel Mare. Ziua Domnului la care se face referire mai sus este acea zi în care Iisus va reveni pentru a-i aduna pe cei credinciosi, a-i pedepsi pe cei nelegiuiti si a-si întemeia împãrãtia pe pãmânt (Apoc. 19&20, Zah. 14:1-9).
Locasurile din Cer si masa de nuntã a Mielului
„Sã nu vi se tulbure inima: credeti în Dumnezeu si credeti în Mine. În casa tatãlui Meu sunt multe locasuri. Dacã n-ar fi asa, v-as fi zis. Eu mã duc sã vã gãtesc un loc. ªi dacã Eu mã duc sã vã gãtesc un loc pentru voi, Mã voi întoarce si vã voi primi la Mine; pentru ca acolo unde sunt Eu sã fiti si voi” (In. 14:1-3).
O altã rãtãcire a învãtãturii despre rãpire este aceea cã Iisus ar construi locasuri în cer pentru ca atunci când îsi rãpeste Biserica, sfintii sã meargã în cer cu Domnul, sã locuiascã în aceste locasuri si în timpul Necazului care va dura sapte ani sã sãrbãtoreascã nunta Mielului. Versetul citat ca argument pentru acest „plan urbanistic” al Domnului este Ioan 14:1-3. Dacã, asa cum am vãzut, Domnul Îsi adunã Biserica atunci când revine pe pãmânt pentru întemeierea împãrãtiei Sale iar la sfârsit Noul Ierusalim si scaunul de domnie al lui Dumnezeu coboarã din cer pentru a se aseza pentru totdeauna pe pãmânt (Apoc. 21:2-3), atunci cine va mai locui în acele locasuri pe care Iisus le-ar construi în cer? Ar fi un „plan urbanistic” complet inutil. Realitatea este cã Ioan 14:1-3 se referã nu la strângerea celor credinciosi, ci la mântuire. Când Iisus spune „în casa Tatãlui Meu sunt multe locasuri”, cuvântul „casã” înseamnã cãmin, locuintã, gospodãrie si, implicit, familie. Iisus vorbea deci de cãminul Tatãlui în care se aflã multe locuri anume pentru fii si fiice. Iisus s-a dus si a pregãtit acele locasuri pentru noi în casa Tatãlui prin însãsi jertfa Sa de pe cruce (Efes. 1:3-12, 2:19, 3:15, 2 Cor. 6:17-18, Gal. 4:4-7). Dupã înviere, El a venit iar si ne-a primit la El, astfel încât noi am devenit parte din Trupul Lui si am intrat în familia Tatãlui, chemându-ne „fii si fiice”. Iisus lãmureste aceasta la Ioan 14:23 spunând cã Tatãl si cu El îsi vor face locuinta (acelasi cuvânt grecesc ca si „locas”) în inima noastrã.
Cu privire la nunta Mielului, Scriptura aratã cã aceasta va avea loc la a Doua Venire a Domnului. Apoc. 19:7 anuntã cã a venit nunta Mielului. De remarcat cã aceasta are loc dupã ruperea celor sapte peceti (Apoc. 6:1-8:1), dupã judecãtile celor sapte trâmbite (Apoc. 8:2-11:15) si dupã judecãtile celor sapte potire (Apoc. 16:1-17). În Apoc. 19:9 ni se spune „Fericiti cei chemati la cina de nuntã a Mielului!”, iar în continuare îl vedem pe Domnul cu sfintii care sunt în cer pregãtindu-se sã vinã pe pãmânt (Apoc. 19:11-16). În Apoc. 19:17, un înger anuntã cã toate pãsãrile sunt chemate „sã vinã si sã se adune la ospãtul cel mare al lui Dumnezeu”, ca sã mãnânce cãrnuri de împãrati, cãpetenii, oameni puternici, etc. Despre care cinã vorbeste îngerul? Contextul aratã cã e vorba de cina de nuntã a Mielului. Vedem apoi cã fiara (Antihristul), împãratii pãmântului si armatele lor se adunã se facã rãzboi împotriva Domnului. Domnul biruieste fiara si pe falsul prooroc iar armatele pãmântului sunt zdrobite. Se pare cã intentia lui Dumnezeu ca plan pentru nunta Fiului Sãu diferã de viziunea noastrã asupra unei nunti traditionale. Cina de nuntã a Mielului începe cu o jertfã. În Ezec. 39:17-20, Domnul invitã fiecare pasãre si fiarã a câmpului sã vinã si sã mãnânce din jertfa pe care o aduce El – carnea împãratilor, cãpeteniilor si a oamenilor puternici. Este aceeasi descriere cu ce am vãzut în Apoc. 19:17.
Este cert cã, conform Scripturii, cina de nuntã a Mielului are loc dupã ce Iisus revine pe pãmânt. În ceea ce priveste teoria rãpirii, e evident cã sfintii nu ar putea lua parte la cina de nuntã a Mielului în timpul Necazului cel mare. Sfânta Scripturã aratã cã ei nu pot.
Biserica în Cartea Apocalipsei
Existã câteva neconcordante pe care sustinãtorii teoriei rãpirii le promoveazã cu privire la Cartea Apocalipsei. Douã din ele de care ne vom ocupa aici sunt interpretarea eronatã la Apoc. 3:10 si afirmatia lor cã între Apoc. 4:1 si Apoc. 19 nu se vorbeste de Bisericã.
„Pentru cã ai pãzit cuvântul rãbdãrii Mele si Eu te voi pãzi pe tine de ceasul încercãrii care peste toatã lumea va sã vinã ca sã-i încerce pe cei ce locuiesc pe pãmânt (Apoc. 3:10).
Învãtãtura despre rãpire spune cã în Apoc. 3:10, când Iisus spune cã „te voi pãzi de ceasul încercãrii”, El ar vorbi de rãpirea Bisericii înainte de Necazul cel Mare. Aceastã interpretare nu e altceva decât purã speculatie. Sã analizãm sã vedem ce spune de fapt Cuvântul.
„Pentru cã ai pãzit cuvântul rãbdãrii Mele.” Cuvântul grecesc pentru „pãzit” este tereo, care înseamnã: a supraveghea, a avea grijã, a purta de grijã, a feri, a respecta. Cuvântul grecesc pentru „rãbdare” este hypomone, care înseamnã: consecventã, asteptare, sigurantã în actiune. În Noul Testament, acest cuvânt descrie natura celui care nu se lasã clintit din drumul sãu si din credinciosia si evlavia lui, în ciuda suferintelor si a încercãrilor. Explicat, versetul spune: Pentru cã ai respectat cuvântul planului meu, „si Eu te voi pãzi de ceasul încercãrii”. Cuvântul grecesc pentru „ a pãzi” este acelasi cu „pãzit” de mai sus (tereo). Sensul cuvântului „încercare” din acest context este: testarea fidelitãtii, integritãtii, virtutii unui om. Aceastã parte a versetului spune deci: Voi avea grijã de tine la vremea stabilitã pentru testarea fidelitãtii si credinciosiei omului, „care va veni peste toatã lumea ca sã-i încerce pe cei ce locuiesc pe pãmânt”. Cuvântul folosit în text înseamnã întregul pãmânt locuit". Cuvântul grecesc pentru „a încerca” înseamnã a ispiti, a testa credinta cuiva prin ispitirea la pãcat.
Dacã parafrazãm Apoc. 3:10 pe baza observatiilor de mai sus, avem:
Pentru cã ai respectat cuvântul planului meu de actiune, si Eu voi avea grijã de tine la vremea stabilitã pentru testarea prin ispitirea la pãcat a credinciosiei tuturor celor care locuiesc pe pãmânt.
Unde atunci apare aici ceva care sã arate cã Iisus ar vorbi despre rãpirea Bisericii de pe pãmânt? Mai precis, aici se spune cã Iisus îi va pãzi si va avea grijã de sfinti la vremea încercãrii datoritã credinciosiei lor (similar cu „Nu te voi pãrãsi, cu nici un chip nu te voi uita” –vezi Evr. 13:5). Acest verset este în armonie cu In. 17:15 unde Iisus spune „Mã rog nu ca sã-i iei din lume, ci ca sã-i pãzesti (tereo) de cel rãu”. Domnul nu îsi va lua Biserica de pe pãmânt în timpul Necazului deoarece Biserica trebuie sã fie pe acest pãmânt martorã a Domnului Iisus Hristos, spre mântuirea oamenilor. Chiar dacã Necazul va fi un timp de judecãti teribile asupra celor fãrã de Dumnezeu, oamenii lui Dumnezeu vor fi pãziti, îngrijiti si apãrati prin puterea Celui Preaînalt. Nu poate Dumnezeu sã facã aceasta? Nu i-a pãzit El pe Noe si pe familia acestuia fãrã a-i lua de pe pãmânt? (Gen. 5:13-23) Nu l-a pãzit El pe Lot fãrã a-l lua de pe pãmânt? (Gen. 19:15-16) Au fost copiii lui Israel afectati de plãgile aduse asupra Egiptului? N-au fost ei pãziti în tinutul Gosenului? (Ex. 8:22-23, 9:6,26, 10:23) Nu au fost ei mântuiti prin sângele mielului de Pasti atunci când moartea a umbrit tara? (Ex.12:27) Unde în Scripturã Dumnezeu îi ia de pe pãmânt pe cei pe care vrea sã-i pãzeascã atunci când trimite judecatã asupra celor necredinciosi? Aceasta nu a avut loc niciodatã si nici nu va avea vreodatã. Cu privire la cei credinciosi, Scriptura spune la 1 Tes. 5:9: „Dumnezeu nu ne-a rânduit spre mânie, ci spre dobândirea mântuirii prin Domnul nostru Iisus Hristos.” Cei credinciosi nu au de ce sã se teamã atunci când va fi turnatã mânia lui Dumnezeu peste lume, deoarece nu ei fac obiectul acestei mânii, ci cei necredinciosi.
Înseamnã aceasta cã în timpul necazului cei credinciosi nu vor avea parte de încercãri, persecutii si suferinte? Nu. Atunci cei ce sunt ai lui Iisus Hristos nu numai cã vor fi prigoniti, ci vor fi chiar omorâti (Apoc. 6:9-11, 7:13-14, 12:11,17, 13:7-10, 14:12-13). Cine aduce atunci aceste prigoane si suferinte peste cei credinciosi – Dumnezeu? Nu! Sunt Satana si cei necredinciosi cei care-i prigonesc pe copiii lui Dumnezeu. Le-a promis vreodatã Mântuitorul ucenicilor cã nu vor avea parte de prigoane si suferinte? Nu! Din contrã, El spune la In. 5:20: „Nu este sluga mai mare decât stãpânul ei. Dacã pe Mine m-au prigonit, asa vã vor prigoni si pe voi”. La Mat. 24:9, când Mântuitorul vorbea despre timpurile din urmã, El spunea: „Vã vor da la chinuri, vã vor ucide si veti fi urâti de toate Neamurile din pricina Numelui Meu”. La In. 16:33 El spune: „Acestea vi le-am spus ca sã aveti pace întru Mine. În lume veti avea necazuri. Dar îndrãzniti: Eu am biruit lumea”. Reactia unui crestin la prigoanã si suferinte ar trebui sã fie o mãrturie pentru cuvântul lui Iisus Hristos. De pildã, în Fapte 16:20-34. Pavel si Sila sunt adusi pe nedrept în fata autoritãtilor, bãtuti si aruncati în temnitã, cu picioarele în lanturi. S-au plâns unul altuia cã erau prost tratati? Nu. La miezul noptii s-au rugat si au cântat imne de slavã. Atunci a avut loc un cutremur. Temnicerul vine apoi la Pavel si îl întreabã: „Ce trebuie sã fac ca sã fiu mântuit?” si el si toatã casa lui se boteazã. Cutremurul i-a fãcut pe acestia sã se boteze? Nu. A fost mãrturia în Hristos Iisus, într-un moment de prigoanã si suferintã. Asa cum am arãtat, Biserica trebuie sã fie pe pãmânt un martor al lui Iisus Hristos, vestind Evanghelia si chemându-i pe oameni la mântuire.
Teoria rãpirii afirmã cã dupã Apoc. 4:1 si pânã la Apoc. 19 Biserica nu mai este mentionatã. Potrivit opiniei sustinãtorilor acestei teorii, atunci când Ioan este luat la cer, aceasta ar fi o imagine a rãpirii Bisericii. Dacã ne uitãm însã în Scripturã, vom vedea cã aceasta nu este decât o speculatie si o fantezie. ªi Pavel a fost luat (în duhul) la cer unde a primit niste descoperiri, dar aceasta nu înseamnã cã cei credinciosi vor fi luati de pe pãmânt!
Mai întâi, sã vedem ce spune Scriptura despre îmbrãcãmintea Bisericii. Aceasta ne va permite sã gãsim o metodã de pomenire a Bisericii dincolo de Apoc. 4:1. La Apoc. 3:4-5 se spune: „Ai în Sardes câteva nume care nu si-au întinat vesmintele; ei vor umbla cu Mine în alb, cãci sunt vrednici. Biruitorul va fi îmbrãcat astfel în vesminte albe si numele lui nu-l voi sterge din Cartea Vietii si-i voi mãrturisi numele înaintea Pãrintelui Meu si înaintea îngerilor Sãi”. La Apoc. 3:18, unde Mântuitorul vorbeste bisericii din Laodiceea, El spune: „Te sfãtuiesc sã cumperi de la Mine aur lãmurit în foc, ca sã te-mbogãtesti. Vesminte albe, ca sã te-mbraci si sã nu se dea pe fatã rusinea goliciunii tale”. Dacã ne uitãm la Apoc. 19:7-8, o gãsim pe Mireasa Mielului, care este Biserica: „ªi i s-a dat sã se îmbrace cu vison curat, luminos – cãci visonul reprezintã faptele cele drepte ale sfintilor”.
Este evident din Scripturã cã Biserica este îmbrãcatã în haine albe. Aceasta este definitoriu pentru cei care au fost spãlati prin sângele lui Iisus Hristos, fiind fãcuti curati în ochii lui Dumnezeu. În consecintã, orice pomenire în Apocalipsã a credinciosilor îmbrãcati în alb îi reprezintã pe membrii Bisericii.
Sã mergem acum la Apoc. 6:9-11: „Am vãzut sub altar sufletele celor înjunghiati din pricina cuvântului lui Dumnezeu si din pricina mãrturiei pe care o aveau...si fiecãruia dintre ei i s-a dat un vesmânt alb”. Nu este aceasta o descriere a membrilor Bisericii?
Sã privim la Apoc. 7:13-14: „Unul din bãtrâni a luat cuvântul si mi-a zis: ‚Acestia, care sunt îmbrãcati în alb, cine sunt si de unde vin?’ Eu i-am spus: ‚Domnul meu, tu stii’. El mi-a spus: ‚Acestia sunt cei ce vin din Necazul cel Mare. vesmintele si le-au spãlat si le-au înãlbit în sângele Mielului’.” Nu scrie aici cã acesti sfinti au venit din necazul cel mare? Cum poate fi atunci rãpitã Biserica?
Sã vedem si Apoc. 12:11: „Ei l-au biruit prin sângele Mielului si prin cuvântul mãrturiei lor si prin aceea cã nu si-au iubit viata lor pânã la moarte”. Nu este aceasta tot o referire la Bisericã? Cine altcineva a biruit prin sângele Mielului?
Mai departe, Apoc. 12:17: „Balaurul s-a aprins de mânie împotriva femeii si a pornit sã facã rãzboi cu ceilalti din semintia ei, cei ce pãzesc poruncile lui Dumnezeu si au mãrturia lui Iisus”. Aceasta este tot o referire la Bisericã. Cine altcineva mai are mãrturia lui Iisus Hristos?
Mai departe, Apoc. 13:7: „I s-a dat sã facã rãzboi asupra sfintilor si sã-i biruie...” Multi ar zice aici, cum poate aceasta sã fie o referire la Bisericã dacã sfintii sunt biruiti? Acest verset se leagã de Dan. 12:7b: „si când va termina de risipit puterea celor sfinti, toate aceste lucruri se vor termina”. A risipi puterea înseamnã a risipi sau a împrãstia tãria sau puterea. Spre sfârsitul Necazului, Satana si Antihrist vor crede cã au câstigat lupta împotriva Domnului si a Bisericii Sale, încât Antihrist se va aseza în templu dându-se pe sine drept Dumnezeu. Nu a spus Iisus la Mat. 24:22: „dar datoritã celor alesi zilele acelea au fost scurtate” si la versetul 24 „se vor ridica Hristosi mincinosi si prooroci mincinosi, si vor face semne mari si minuni, încât sã însele, de s-ar putea, si pe cei alesi”? Acela va fi un timp de mari prigoane si suferinte pentru Bisericã si, desi puterea lor va fi oarecum risipitã, ei tot vor avea biruinta în cele din urmã.
În final, Apoc. 14:12: „Aici este rãbdarea sfintilor, cei ce pãzesc poruncile lui Dumnezeu si credinta lui Iisus”. Cine altcineva pãzeste poruncile lui Dumnezeu si credinta lui Iisus dacã nu Biserica?
Sincer, cum pot ei spune cã dupã Apoc. 4:1 Biserica nu mai apare pânã la Apoc. 19?
Mai important decât aceasta, cum pot spune cã Biserica va fi rãpitã înainte de necaz?
Concluzie
În încheiere, am cântãrit teoria rãpirii si am gãsit-o usuricã (Dan. 5:27). Toate aspectele din acest studiu au fost analizate în context si dovedite de multe versete. Existã prea multe contradictii în învãtãtura despre rãpire pentru a o putea considera parte a învãtãturii despre Hristos (Evr. 6:1-2). Cei care citesc acest studiu trebuie sã caute pentru ei însisi, deoarece ei însisi trebuie sã fie convinsi de Scripturã care este adevãrul.
