1. – Adorare şi cinstire Cultul public, cu duminicile şi sărbătorile, precum şi cu slujbele care au loc în acestea, îşi are implicaţiile lui morale. Se ştie că, cultul este o componentă esenţială a religiei, în general, şi a actului religios, în special. Există un cult latreutic (de adorare a lui Dumnezeu) şi altul de cinstire (a sfinţilor). De aici şi cele două ramuri ale cultului, plecând de la cele două noţiuni: adorare şi cinstire, după cum acest cult se aduce lui Dumnezeu sau sfinţilor, adică prietenilor lui Dumnezeu. Cultul ce se aduce lui Dumnezeu este cult latreutic, de adorare (λατρια), cultul ce se aduce sfinţilor îngeri şi sfinţilor este cultul de cinstire sau venerare (δουλια). Adorarea este închinarea ce se aduce lui Dumnezeu, prin care creştinul dă expresie dependenţei şi supunerii sale totale faţă de Dumnezeu, ca Domn al cerului şi al pământului, de care ţine toată creaţia şi toată existenţa. Cultul de adorare înseamnă dăruirea totală a noastră, ca fiinţe spirituale, lui Dumnezeu. Îngerilor şi sfinţilor li se cuvine un cult de venerare sau cinstire. Îngerii sunt existenţe pur spirituale, dar nu de aceeaşi spiritualitate cu Dumnezeu, căci sunt fiinţe create. Ca fiinţe pur spirituale, participă la mărirea lui Dumnezeu şi sunt solii lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Sfinţii sunt prietenii lui Dumnezeu care au dus lupta cea bună în această viaţă şi s-au încununat ca nişte biruitori, cu cununa slavei cereşti. Îngerii şi sfinţii participă la puterea şi mărirea lui Dumnezeu şi se roagă pentru mântuirea noastră. Dar, pe îngeri şi pe sfinţi nu-i adorăm, căci sunt creaţi, ci îi cinstim, îi venerăm. Îi cinstim pentru puterea şi mărirea lui Dumnezeu manifestată în ei. Cinstirea lor se datorează sălăşluirii puterii lui Dumnezeu în ei; cinstindu-i pe ei, cinstim pe Dumnezeu în mod nemijlocit; este o adorare indirectă a lui Dumnezeu. Legătura dintre îngeri şi sfinţi, pe de o parte, şi dintre ei şi Dumnezeu, pe de altă parte, este arătată de Mântuitorul: „Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte” (Matei 10, 4). În îngeri şi sfinţi cinstim slava şi puterea lui Dumnezeu din ei, dar şi vrednicia lor, ca unii care au colaborat cu harul divin. Cinstim în sfinţi şi vrednicia lor, nu micşorăm slava lui Hristos care e asupra lor, ci o atestăm ca revărsându-se din Hristos prin ei şi asupra noastră. De o cinstire cu totul deosebită se bucură Maica Domnului, Născătoare de Dumnezeu, ca plină de har şi cea mai sfântă decât toţi sfinţii (Luca 1, 42-48); ea este „cea mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii” ; de aceea, cinstirea ei este supracinstire (χίπερδουλια – supraevaluare). Relaţia noastră cu îngerii şi sfinţii este o relaţie de iubire frăţească; ei au îndrăznire la Dumnezeu, căci sunt prietenii Lui, dar sunt şi fraţii noştri întru creaţie şi se roagă pentru noi. Despre cinstirea sfinţilor şi a îngerilor avem numeroase temeiuri în Sfânta Scriptură (Daniel 10, 9; Tobie – însoţit de îngerul Rafael – Tobit 12, 22); despre sfinţi (Fapte 5, 15; 19,11), ca şi despre împreună rugăciunea lor cu noi şi mijlocirea pentru noi (II Macabei 15,12; I Tesaloniceni 5,25). Sfinţii sunt mijlocitori la Dumnezeu, dar nişte mijlocitori relativi, datorită puterii lui Dumnezeu care e în ei. Singurul mijlocitor între oameni şi Dumnezeu în sens absolut, este Iisus Hristos (I Timotei 1, 5). Sfinţii mijlocesc la Dumnezeu precum mijloceşte o mamă pentru copiii ei. Sfinţii sunt dintre noi, dar au ajuns modele de imitat întrucât în ei s-a instaurat sfinţenia lui Hristos în diferite moduri. Având pe Hristos în ei, sfinţii sunt îndemnători ai noştri spre vieţuire cu Hristos (I Corinteni 11, 1). De aceea şi spunem că sfinţii ne ajută să ne ridicăm şi noi la înălţimile sfinţeniei la care suntem chemaţi (Matei 5, 48). Cultul ce-l datorăm lui Dumnezeu (adorarea) şi cinstirea sfinţilor, implică noţiunea de persoană pentru Dumnezeu, Care ne cheamă la Sine, şi pentru om în general. Numai o persoană poate chema la comuniune cu sine o altă persoană. Nimeni nu se poate simţi legat de o idee; totdeauna suntem legaţi de o persoană (sau persoane). În cazul cultului suntem legaţi de persoana purtătoare de valori, capabilă să ne atragă în cercul valorilor sale. Cultul în întregime evidenţiază noţiunea de persoane, iar persoana este o tensiune, după comuniune, care niciodată nu poate fi satisfăcută, ci este totdeauna în devenire (pe drumul spre comuniunea desăvârşită). Dacă se poate vorbi de un cult datorat lui Dumnezeu şi de un cult datorat sfinţilor şi îngerilor, ca cinstire indirectă a lui Dumnezeu, se poate vorbi şi de un cult legat de anumite lucruri care stau în legătură cu persoanele adorate sau cinstite: cultul Sfintei Cruci, cultul Sfintelor Moaşte, cultul icoanelor. Este vorba de un cult relativ, adică adresându-se persoanelor care sunt prezente în mod haric în aceste lucruri, deoarece stau în relaţie cu acestea. Nu ne închinăm icoanei ca atare, lemnului (pânză, vopsea etc.), ci lui Hristos sau sfântului reprezentat pe icoană. Nu cinstim icoanele în sine, ci persoanele pe care le reprezintă şi spre care icoana ne îndreaptă cu gândul. Aceste obiecte sfinţite ne înalţă la comuniunea cu Dumnezeu; icoanele, crucea, celelalte obiecte sfinţite, ca mijloace pentru întreţinerea cultului de adorare sau venerare, sunt cerute de însăşi constituţia noastră psiho-fizică. Ca fiinţe psiho-fizice ne ridicăm totdeauna de la cele văzute la cele văzute la cele nevăzute. Cele văzute sunt indicii ale celor nevăzute, în cele văzute găsim prezenţa celor nevăzute. Sfintele moaşte le cinstim pentru că trupul este templu al Duhului Sfânt. O cinstire, nu în sens de cult, ci în sens de respect deosebit se acordă şi anumitor persoane sfinţite (episcopi, preoţi, călugări etc.), lucrurilor sfinţite (locaşuri de cult, obiecte liturgice etc.) şi rânduielilor liturgice (duminici, sărbători, slujbe, posturi etc.), care sunt consacrate lui Dumnezeu.
2. – Cultul public Cultul ce se aduce lui Dumnezeu, îngerilor, sfinţilor, sfintelor moaşte, icoanelor poate fi cult particular şi cult public. Cultul particular este cultul exercitat de fiecare credincios în parte (singuri). Cultul public este exercitat de o comunitate întreagă. Împotriva cultului public s-a adus acuzaţia că Mântuitorul Însuşi a condamnat rugăciunea fariseilor la sinagogă şi la colţurile străzilor (ca să arate oamenilor că se roagă), recomandând ca rugăciunea să fie făcută în cămara sufletului (Matei 6, 5-7). Aceste cuvinte nu privesc cultul public ca atare, ci sunt adresate fariseilor care se rugau pentru a fi văzuţi de oameni. Mântuitorul arată că rostul cultului public nu este ca unii sau alţii să-şi etaleze religiozitatea. Cultul trebuie să fie sincer şi să răspundă unor necesităţi interioare ale sufletului. Mântuitorul nu condamnă morala cultului public; El a participat la cultul de la sinagogă şi la Templu. Mântuitorul Însuşi constituie cultul public, instituind ca miez al său Sfânta Taină a Euharistiei la Cina cea de Taină. Euharistia avea să rămână inima cultului public. Cultul public, astfel înţeles, este manifestarea firească a unităţii de duh ce trebuie să lege pe credincioşi într-o singură comunitate. Cultul public are rostul să realizeze acea comunitate eclezială, făcând din credincioşi membre ale trupului mistic al lui Iisus Hristos – Biserica. Potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel : „Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; este un Domn, o credinţă, un botez” (Efeseni 4, 4-5). Biserica se structurează pe unitatea credinţei şi a Duhului în care se arată această credinţă. În cultul public mărturisim împreună aceeaşi credinţă, ridicăm împreună spre cer aceleaşi rugăciuni, ne dăruim împreună toată fiinţa lui Dumnezeu şi primim revărsarea harului divin în inimile noastre. Cultul public are nişte funcţii esenţiale; principala funcţie este cea latreutică; apoi funcţia învăţătorească (didactică) şi funcţia de conducere a credincioşilor pe calea mântuirii (harismatică sau sfinţitoare). E adevărat că din cei mai mulţi, numai Euharistia îi face pe toţi să fie una, dar spre aceasta concură şi celelalte două funcţii ale cultului. Cultul realizează şi exprimă unitatea de duh a comunităţii, fiind mijloc de întărire a comunităţii. Astfel înţeles, el nu desfiinţează cultul particular, fiind temelia şi izvorul cultului în general. Între cultul public şi cel particular, există o legătură foarte strânsă, ele chemându-se reciproc şi realizând o unitate indestructibilă. Despărţit de cultul public, cel particular îşi pierde intensitatea, slăbeşte. La fel, cel public este întregit de cel particular. Ele se sprijină reciproc; cultul public este legat într-adevăr, în mod sistematic, de anumite momente: denumirile şi sărbătorile de peste an.
3. – Implicaţiile morale ale duminicilor şi sărbătorilor Toată viaţa creştinului trebuie să fie o preamărire a lui Dumnezeu, în fiecare zi şi în fiecare clipă. Însă există zile şi momente deosebite în care trebuie să aibă loc preamărirea lui Dumnezeu de către creştini, zile în care credinciosul, eliberat de grijile materiale, să se poată dărui, pe calea rugăciunii şi a faptelor bune, lui Dumnezeu. Între aceste zile deosebite pentru dăruirea către Dumnezeu sunt duminicile şi sărbătorile. Duminica este „Ziua Domnului” (Apocalipsa 1, 10); este sărbătoarea comunităţilor creştine, încă din epoca apostolică (Fapte 20, 7; I Corinteni 16, 2), în amintirea învierii lui Hristos din morţi, refacerii întregii creaţii prin lucrarea de răscumpărare săvârşită de Hristos, prin jertfa pe cruce şi învierea din morţi. Sâmbăta era sărbătoarea în amintirea eliberării poporului evreu din robia egipteană, fiind o sărbătoare în amintirea eliberării omenirii din robia păcatului şi a morţii, refacerea credinţei prin învierea lui Hristos. Sărbătorile prăznuiesc evenimente din viaţa Mântuitorului, a Maicii Domnului, a sfinţilor. De aceea, ele sunt: praznice împărăteşti (închinate Mântuitorului, Sfintei Cruci), praznice închinate Maicii Domnului, sărbători închinate sfinţilor. Duminica şi sărbătorile se prăznuiesc prin odihnă şi prin participare la Sfânta Liturghie şi la celelalte slujbe care au loc în biserică. Duminica este binevenită după şase zile de muncă, pentru ca omul credincios, eliberat de grijile cotidiene, să se dăruiască pe calea rugăciunii lui Dumnezeu. Odihna pe care o oferă duminicile şi sărbătorile au ca scop să dea credinciosului posibilitatea să se reculeagă din preocupările variate şi să se ocupe şi de viaţa lui duhovnicească, înălţându-se cu gândul la Dumnezeu pe calea rugăciunii, a meditaţiei, a unei lecturi bune. Duminica şi sărbătorile oferă şi posibilitatea refacerii forţelor fizice cheltuite în şase zile de muncă. S-a constatat că odihna, după şase zile de muncă este foarte potrivită pentru refacerea forţelor fizice şi intelectuale. Ziua de odihnă nu este o pierdere, ci un câştig pentru revigorarea forţelor fizice şi a celor spirituale. Participarea la Sfânta Liturghie şi la slujbele Bisericii şi mai ales atitudinea credincioşilor la ele, are nevoie de o educaţie căci această participare trebuie să fie activă, nu o simplă participare fizică. Participarea la Sfânta Liturghie nu trebuie să fie un prilej de discuţii cu cei din jur, deranjând pe alţii, ci trebuie să fie un act de totală dăruire, ascultând cuvântul lui Dumnezeu şi cântările bisericeşti. Nici restul timpului de după Liturghie, nu trebuie irosit. E cel mai potrivit răstimp pentru meditaţii, pentru o lectură bună, pentru o participare la o manifestare spirituală sau culturală bună. În nici un caz duminica şi sărbătorile nu trebuie să fie un prilej de trândăveală sau momente de pervertire morală, căci timpul petrecut prost în duminici şi sărbători aduce o mai mare slăbire a forţelor psihice şi fizice decât timpul consacrat muncii. Duminica a fost înţeleasă totdeauna ca o sărbătoare binevenită pentru odihnă. Ea a fost legalizată de timpuriu, fără să fie cerut acest lucru de Biserică (Constantin cel Mare şi urmaşii lui). În mod excepţional se admite munca în duminici şi sărbători: în spitale, în cazuri neprevăzute de calamităţi. Sunt împrejurări în care creştinul uneori este pus în situaţia de a lipsi de la Sfânta Liturghie pentru a fi de folos în cazuri de mare urgenţă. Dar în nici un caz nu trebuie să se echivaleze o muncă făcută în afară cu Liturghia la care eram datori să fim. Duminicile şi sărbătorile prilejuiesc credinciosului o cercetare mai atentă a sinei proprii, un dialog al omului cu sine, o meditaţie prelungă pe marginea celor auzite în timpul Sfintei Liturghii, pe marginea misterului liturgic. Toate acestea îşi au influenţa lor binefăcătoare asupra suflatului credincioşilor. Dar pentru aceasta se cere o participare activă a credincioşilor la Sfânta Liturghie (cu mintea, cu gândul, cu simţirea şi voinţa). Duminicile şi sărbătorile sunt zile de înfrânare în sensul larg, de la anumite fapte şi acte mai mult sau mai puţin legate de viaţa spirituală a omului. Ca şi zilele de post, ele sunt zile de închinare către Dumnezeu şi de înfrânare de la toată fapta şi plăcerea care îndepărtează pe om de Dumnezeu. Duminicile şi sărbătorile sunt zile în care creştinul trebuie să se sfinţească, sunt picuri de lumină şi faruri pe marea învolburată a vieţii, prilej de întrebare asupra sensului şi valorii vieţii. Înţelegerea nuanţată a valorii morale a duminicilor şi sărbătorilor, precum şi a posturilor, este într-un fel legată şi de funcţiile cultului (latreutică, harismatică şi învăţătorească). Duminicile şi sărbătorile răspund deci creştinului adevărat, dorului lui după îmbunătăţire morală, după o persistenţă a lui pe linia binelui şi a convorbirii cu Dumnezeu.
