- "credinta" este sinonima cu parerea ; cand afirmam: "eu cred ca e asa", spunem propriu-zis : "mi se pare ca e asa". In acest sens "cred" fiind identic cu "mi se pare", este mai putin decat "stiu". Prin "credinta" (= parere) se intelege, astfel, o cunoastere nedeplina si nesigura a unui fapt sau a unei idei.
- "credinta" este sinonima cu "certitudinea". Ea inseamna in acest caz o certitudine identificata cu intreaga fiinta a celui ce o are si o marturiseste. E o angajare existentiala. Ea e concrescuta in asa fel cu noi insine, incat putem spune ca este temelia insasi a vietii noastre. Cand spun: "eu cred", m-am contopit cu credinta, sunt un credincios. Realitatea (sau ideea) la care ader este asa de coplesitoare, incat imi cucereste intreaga fiinta. "Credinta", in acest sens, este o "certitudine". In afirmatia "cred" e angajata persoana intreaga.
- "credinta" mai inseamna si "incredere", a avea incredere in cineva, in acest sens, credinta sta la baza tuturor relatiilor interpersonale. Credinta arunca punti intregi de intelegere intre suflete. Ea imi deschide sufletul, ca sa accept cu adevarat ceea ce imi comunica altcineva. Desigur, increderea aceasta variaza dupa valoarea morala a semenului meu, care se verifica in fapte. Cu cat aceasta valoare e mai mare, cu atat mai mare va fi si increderea mea in el.
2. Credinta ca virtute teologica
In suflet exista tendinta de a se deschide altui suflet ce ni se comunica, de a adera si accepta. Dispozitia aceasta receptiva nu este pur pasiva, adica asteptare, ci este activa, ea este cautare. Ea cauta adevarul cu dorinta de a-l afla si a adera la el, a-l primi intr-o adeziune totala. Receptivitatea aceasta activa este indreptata spre adevaruri a caror garantie este valoarea morala a celui ce le impartaseste. In special comunicarea cu aproapele se bazeaza pe credinta; prin credinta eu accept marturisirea sa despre sine, descoperirea sufletului lui mie si stabilesc o relatie vie intre mine si el.
Sensul credintei este insa in adevar; ea este tendinta activa despre adevar. Lipsa de adevar nimiceste credinta. Ea vrea sa i se reveleze adevarul. De aceea, ea se deschide numai cand are garantia adevarului, garantie izvorata de obicei din valoarea morala a persoanei in care crezi, dar si din alte elemente. Dar credinta nu cauta adevarul numai printre oameni, ci il cauta si dincolo de om si de lume. Exista in suflet tendinta dupa absolut, dupa gasirea temeiului transcendent al cosmosului. Credinta cauta adevarul despre Dumnezeu. Ea vrea sa i se descopere Dumnezeu. Aici este sensul ei suprem in care isi afla odihna: aderarea la adevarul divin. Caci oamenii adesea insala asteptarile credintei, pe cand Dumnezeu este un suport nemincinos al ei. Intalnirea omului cu Dumnezeu este posibila daca avem in vederea ca Dumnezeu insusi vrea sa se descopere si sa se comunice omului. Aceasta descoperire a lui Dumnezeu se numeste revelatie.
Credinta este un fenomen teanric, adica un act in care se impleteste elementul uman cu cei divin, capacitatea receptiva a spiritului cu harul divin, adeziunea spiritului la revelatia divina.
Suntem liberi sa actualizam credinta sau nu, prin acceptarea sau neacceptarea revelatiei divine. De aceea fiecare din noi suntem raspunzatori de atitudinea pe care o luam fata de chemarea lui Dumnezeu : "Cel ce va crede si se va boteza se va mantui, iar cel ce nu va crede se va osandi" (Marcu XVI, 15-16), Dumnezeu nu sileste pe nimeni sa creada, dar cheama pe toti si tuturor le ofera posibilitatea de a crede (Mat. XXIII, 37 ; Ioan V, 40).
3. Necesitatea credintei si insusirile ei
Credinta ne este absolut necesara pentru mantuire. Fara credinta nu este cu putinta a placea lui Dumnezeu (Evr. XI, 6).Evanghelistul Ioan spune: "Cel ce crede in El nu piere, ci are viata vesnica" (Ioon III, 16-18 ; VII, 5 ; VIII, 24 ; XIV, 1). Minunile Lui sunt conditionate de credinta acelui ce-l cheama: "Fie tie dupa credinta ta" este raspunsul Lui obisnuit (Mat. VIII, 13 , IX, 29) sau "credinta ta te-a mantuit" (Mat. IX, 22). Iar pe Apostoli ii trimite sa propovaduiasca la toate popoarele ceea ce i-a invatat El, ca prin credinta in El sa se mantuiasca (Marcu XVI, 15-16).
Credinta trebuie sa aiba urmatoarele insusiri: a) din punct de vedere al continutului, sa fie universala, adica sa cuprinda toate adevarurile revelate de Dumnezeu si marturisite de Biserica ; b) din punct de vedere al certitudinii, sa fie o convingere absoluta, statornica si marturisitoare; si din punct de vedere al actiunii, sa fie vie si lucratoare in dragoste.
4. Pacatele impotriva credintei
Scepticismul este o indoiala cu privire la adevarul revelat, fie in toata revelatia, fie numai in o singura invatatura. Indoiala insa trebuie sa fie voita, pentru a fi socotita pacat. Daca indoiala este involuntara, ea este o ispita. Credinta trebuie dezvoltata nu prin mimetism social, ci prin efort propriu.
Indiferentismul religios este nepasare fata de cele religioase si socotirea tuturor religiilor ca deopotriva de adevarate sau deopotriva de false. Indiferentismul nu e identic cu toleranta. Toleranta priveste persoana, indiferentismul credinta. Din punct de vedere al credintei, trebuie sa ai convingerea ferma in adevarul invataturii bisericesti, totusi fata de persoanele de alta credinta trebuie sa fii plin de dragoste si de intelegere.
Necredinta este lipsa totala a credintei, fie a credintei crestine, fie a credintei religioase, in genere. Necredincios este cel ce nu accepta adevarurile revelate, indiferent daca a fost intr-o vreme credincios sau nu.
Erezia este abaterea de la unul sau mai multe adevaruri de credinta ale Bisericii. Ereticul crede in cuvantul lui Dumnezeu, insa il falsifica, fie din mandria ratiunii, fie din coruptia vietii.
Schisma, care este o abatere de la disciplina Bisericii, nu e un pacat direct impotriva credintei, ci impotriva iubirii. Totusi ea cuprinde in sine pericolul de a deveni erezie.
Apostazia este lepadarea totala de credinta crestina, fie prin acceptarea unei religii necrestine, fie prin renuntarea la orice religie.
Superstitia este o credinta desarta.
Bigotismul este reducerea credintei la forma, la actele de cult. Bigotul este atent la cele din afara, uitind ca esentialul este inima, din care ies si cele bune si cele rele.
Credinta, ca orice fenomen sufletesc, are o viata a sa. Ea se naste, ca potentialitate, in apele botezului si se actualizeaza prin libera noastra decizie.
