Invatatura patristica ortodoxa abordeaza aceasta problema accentuand rolul constiintei si al virtutii. Constiinta este facultatea sau capacitatea innascuta de a face judecati morale. Vinovatia si rusinea sunt de obicei distinse in felul urmator: simt vinovatie cand fac o greseala; simt rusine cand eu sunt greseala. Putem spune ca ne simtim vinovati atunci cand am incalcat anumite reguli acceptate de noi ca normative; pe cand rusinea este vinovatia sporita si interiorizata pana acolo incat ma condamn pe mine insumi, si nu fapta mea.
In viata morala crestina, vinovatia ne ajuta sa discernem daca am fost sau nu ascultatori vointei lui Dumnezeu exprimata in poruncile divine. De cealalta parte, rusinea poate fi atat pozitiva cat si negativa. Daca savarsesc o fapta prin care stiu ca incalc voia lui Dumnezeu exprimata in porunci, facand acest lucru in mod liber, atunci rusinea este un raspuns potrivit: fapta mea imi dezvaluie caracterul si pune la indoiala fidelitatea mea in calitate de "chip al lui Dumnezeu".
Constiinta ramane totusi vocea launtrica ce judeca actiunile noastre si ne calauzeste, pas cu pas, spre dobandirea cat mai deplina a virtutilor, care sunt calitati morale prin care reflectam in faptele noastre zilnice, compasiunea, dragostea si milostivirea lui Dumnezeu. Ea este capacitatea prin care ne recunoastem datoria de a savarsi fapte considerate morale sau in conformitate cu vointa divina. Desi constiinta este darul lui Dumnezeu, ea poate sa greseasca. Se pot savarsi fapte reprobabile "cu constiinta impacata".
De aceea, constiinta trebuie educata, iar aceasta educatie se dobandeste in mare masura prin traditia ascetica a Bisericii: prin rugaciune, slujbele sacramentale, studiul biblic, etc. Sfantul Maxim descrie constiinta ca pe un prieten apropiat, care te sfatuieste "spre ce e mai bine", ne dezvaluie vointa lui Dumnezeu, ne apara si ne elibereaza de influenta stricacioasa a propriilor noastre rationamente si sentimente sau "pasiuni". Si mai surprinzator, Maxim descrie constiinta ca un avocat, care ne apara si ne dezvinovateste inaintea judecatii divine.
In alta parte, Maxim arata ca educatia constiintei noastre se face prin dobandirea virtutilor: "Cel care a dobandit virtutile si s-a imbogatit in cunostinta, privind de aici inainte lucrurile in chip natural, pe toate le face si le spune dupa dreapta judecata, nealunecand nicidecum de la aceasta. Caci dupa cum intrebuintam lucrurile cu dreapta judecata sau fara judecata, devenim virtuosi sau rai".
Desi deciziile noastre morale trebuie luate in functie de contextul sau situatia noastra, aceasta nu inseamna aderarea la o "etica contextuala". In "etica contextuala", criteriile pentru judecatile morale sunt oferite de situatia insasi. In forma sa extrema, aceasta este o etica a relativismului, pentru ca ia decizii pe baza unor criterii subiective precum "calitatea" vietii in discutie. Nu trebuie sa uitam ca morala absoluta oferita de Sfanta Traditie poate si trebuie tradusa si aplicata potrivit la fiecare situatie data.
Trebuie sa spunem ca nu luam niciodata singuri deciziile morale. Judecatile noastre morale si faptele ce decurg din acestea, sunt facute intotdeauna inlauntrul Trupului viu al Bisericii. Prin botez noi devenim "intrupati" unul in celalalt, "madulare unii altora" (Rom. 12, 5). De aceea, deciziile pe care le iau afecteaza sau influenteaza intregul Trup. Asa cum propria-mi pacatosenie afecteaza intreaga comunitate eclesiala, precum si familia si cercul meu de prieteni, la fel se intampla cu deciziile mele morale, care influenteaza, in bine sau rau, intreaga "comunitate a sfintilor". Aspectul pozitiv, este ca ma pot baza pe ajutorul Trupului intreg in momentele mele critice, prin dragostea membrilor sai, prin grija, implicarea personala (acolo unde e nevoie), dar, mai ales, prin rugaciunea acestora.
Prin urmare, esenta vietii morale crestine consta in predarea propriei noastre vointe vointei lui Dumnezeu.
