Arhiva ortodoxa

Odată cu mobilizarea armatei, au fost chemaţi sub arme şi un număr de 253 de preoţi, dintre care 46 au fost demobilizaţi curând pe caz de boală, de vârstă avansată sau datorită problemelor din parohie şi înlocuiţi cu alţi preoţi[1]. Pentru coordonarea activităţii acestora, s-a înfiinţat Serviciul Religios, condus de Protoiereul Nazarie, care făcea parte din Eşalonul III al Marelui Cartier General şi era încadrat de Iconomul V. Pocitan şi secretarul N. Georgescu, licenţiat în Teologie şi student la Facultatea de Drept. Având în vedere că aproape toate problemele preoţilor de armată se refereau la chestiuni duhovniceşti şi canonice, Statul Major General şi-a dat acordul ca ei să se adreseze direct Şefului Serviciului Religios pentru rezolvarea doleanţelor lor. La rugămintea Protoiereului Nazarie, Direcţia Generală a Poştelor a permis purtarea unei corespondenţe gratuite între preoţii mobilizabili şi Serviciul care le coordona activitatea[2]. În cazul în care rezolvarea unei cereri nu ţinea de competenţa Serviciul Religios, aceasta era înaintată forurilor militare sau bisericeşti în drept. Pentru cazurile grave, când era absolut necesară deplasarea personală la diferitele unităţi combatante pentru a se convinge de vinovăţia preoţilor reclamaţi, Protoiereul Nazarie a cerut, în repetate rânduri, să i se pună la dispoziţie un automobil şi un permis de liberă circulaţie în zonele de operaţiune, însă ambele cereri au rămas fără rezultat.

Comandanţii corespondau însă cu acest Serviciu exclusiv pe cale ierarhică. Din această cauză, probleme grave, ca dispariţia unui preot (mort sau căzut prizonier), erau aduse la cunoştinţa Protoieriei cu mare întârziere, uneori trecând chiar şi o lună. Mulţi comandanţi considerau inutilă prezenţa preotului în armată şi cu atât mai mult necesitatea unui Serviciu special. Protoiereul Nazarie nota cu amărăciune în acest sens: "Multe din prejudecăţile societăţii erau comune şi militarilor: unii vedeau în preot un fel de piază rea, alţii nu-i dădeau consideraţie sau îl neglijau; un domn general, chiar după prima parte a campaniei, mă întreabă despre rostul preotului în armată, iar alţii, la auzul că există Serviciul Religios al Armatei, strângeau pur şi simplu din umeri. Eu însumi am avut multe de îndurat, stând în picioare la uşile celor mari, ba şi ale celor mici, fiind tratat de sus cu indiferenţă sau nevoit să aud vorbe ca acestea: Ce mai caută şi popa ăsta pe aici?"[3].

Unii dintre preoţi semnalau Serviciului Religios greutăţile şi uneori chiar umilinţele pe care le suportau încă de la începutul campaniei din partea unor comandanţi. Preotul Toma Chiricuţă, confesorul Regimentului 52 Infanterie, relata că nu i s-a dat nici o posibilitate pentru a-şi îndeplini misiunea sa de preot: "Când am cerut a mărturisi şi spovedi oamenii mi s-a spus că nu se poate din lipsă de timp. Ori de câte ori am vrut să săvârşesc o rugăciune, mi s-a spus că nu e timp pentru rugăciune şi toate acestea nu ar fi nimic, dacă mi s-ar fi dat măcar consideraţia gradului şi a misiunii de care mă ocup…"[4]. Economul V. Ursăchescu, numit confesor al Spitalului de Evacuare nr. 4, Corpul IV Armată, a trimis numeroase adrese în care cerea să fie absolvit de însărcinarea umilitoare care i-a fost dată când s-a prezentat la acea unitate sanitară, respectiv de a se ocupa de popota ofiţerilor. "Sunt revoltat sufleteşte – se plângea într-un memoriu adresat Protoiereului Nazarie[5] – că în tot timpul campaniei trebuie să vegetez în fundul unei bucătării, cât timp alţi colegi ai mei simt mulţumire sufletească că au putinţa de a-şi îndeplini marele lor rost şi de aceea vă rog respectuos să mijlociţi pentru a fi eliberat de această neplăcută şi nepotrivită însărcinare…" După câteva săptămâni, preotul îl informa pe Protoiereul Nazarie că a fost absolvit de "acea neplăcută însărcinare" însă ca represalii pentru rapoartele sale repetate, corpul ofiţeresc al unităţii îi interzicea să mai servească mesele la popotă, lăsându-l să se descurce cum putea[6].

Evenimentele războiului în curs de desfăşurare nu au mai permis reglementarea oficială a statului preoţilor militari şi în consecinţă, asigurarea tuturor drepturilor care decurgeau din asimilarea la corpul ofiţeresc a rămas în grija Serviciului Religios. Preoţii au trimis numeroase rapoarte către Serviciul Religios pentru a interveni în legătură achitarea primei de echipare, deoarece erau în imposibilitatea de a-şi procura îmbrăcămintea de campanie. Unii dintre ei cumpărau din banii proprii hainele specificate în Instrucţiuni, dar cei mai mulţi veneau la unităţile unde erau repartizaţi cu ţinuta preoţească obişnuită. Preotul Ilie Roşoga, confesorul Regimentului I Vânători informa că lipsa primei de echipare pune preoţii militari într-o poziţie dificilă. "Eu m-am prezentat cu hainele mele preoţeşti care prin locurile muntoase, nămoloase şi ploioase fac imposibilă purtarea lor… Ele servesc bine când oficiem orice serviciu religios, dar încolo, Doamne, fereşte… Ordonanţa toată ziua usucă şi perie la ele"[7].

Lipsa primei de echipare, precum şi plata neregulată a soldelor afectau în egală măsură şi familiile preoţilor concentraţi. "În faţa neajunsurilor care le întâmpin pe front şi în faţa neajunsurilor pe care le întâmpină familia mea – scria Preotul Constantin Popescu-Vlădeni de la Ambulanţa diviziei a IV-a – n-aţi putea Prea Cucernicia Voastră a interveni pentru a mi se da drepturile mele cuvenite? Până acum toate nevoile mele şi ale familiei mele le-am împlinit cu produsul muncii mele, încă de când eram nemobilizat. Acum ce să fac şi cu ce să trăiesc, decât de aici de unde muncesc?"[8] Soţia sa, refugiată în Bacău împreună cu cei doi copii, trimitea la rândul său, mai multe rapoarte la Biroul de informaţii din Comandamentul oraşului pentru a afla ceva despre soţul ei, fără să primească însă nici un răspuns. S-a adresat, în disperare de cauză şi Ministerului de Război, expunând situaţia în care se afla şi cerând, fie să i se dea jumătate din salariul soţului său, fie să i se înlesnească comunicarea cu el pentru a primi cele necesare. Referitor la această problemă, Serviciul Intendenţei, făcea cunoscut că familiile mobilizaţilor rămase pe teritoriul ocupat urmau să primească drepturile prin Societatea Naţională a Crucii Roşii şi prin urmare să se plătească mobilizatului suma ce i se cuvenea şi mai înainte, mai puţin partea lăsată familiei[9].

În luna martie a anului 1917, Marele Stat Major elibera Ordinul Circular 19.001, primul act oficial care reglementa asimilarea preoţilor militari, precum şi recompensarea celor care au dat dovadă de acte de bravură, curaj şi dispreţ faţă de moarte[10]. Potrivit acestei reglementări, preoţii de regimente erau asimilaţi gradului de locotenent, cu posibilitatea de a fi înaintaţi la gradul de căpitan pentru merite deosebite. Şeful Serviciului Religios era asimilat gradului de colonel, iar ajutorul acestuia gradului de maior. Ţinuta preoţilor urma să se adapteze acestei asimilări, adăugând sub banda de la mâneca stângă două steluţe argintate pentru gradul de locotenent, trei steluţe pentru gradul de căpitan, o steluţă aurită pentru Protoiereul armatei. Ofiţerilor li se cerea în mod expres respectul cuvenit acestor grade şi tot concursul lor pentru îndeplinirea activităţilor lor. Acest ordin circular împreună cu Înaltul Decret Regal 778/ 25 iulie 1917[11] care relua şi întărea toate aceste prevederi, au fost singurele instrucţiuni pentru preoţii de armată adoptate în timpul Războiului.

Cei mai mulţi dintre ofiţeri s-au împăcat greu cu noul statut al preoţilor de armată, cu faptul că, în termeni bisericeşti, preotul este părinte, conducător spiritual al regimentelor şi de aceea se află în raporturi de coordonare cu comandanţii. Preotul N. Hodoroabă, confesorul Regimentului 69 Infanterie, relatează o discuţie edificatoare cu comandantul Diviziei din care făcea parte Regimentul său[12]. Comandantul considera că preoţii "sunt o clasă privilegiată, care primeşte leafă, fără să facă nimic; nici măcar la popotă nu sunt trimişi… Nu poţi – continua comandantul – să îmbâcseşti sufletul soldatului cu serviciul religios în orice timp, soldatul nu este dispus întotdeauna să te asculte. Sunt mulţi care merg la Biserică doar de 2-3 ori pe an. Ori aici avem oameni între 20-20 de ani, exact când umblă omul după înavuţire… Eu nu pot pricepe ordinul de Marele Cartier General, în care se spune că serviciul dumneavoastră este de coordonare, nicidecum de subordonare. Dacă eu dau ordin ca Regimentul 20 să plece la Adjud şi dumneata rămâi, cum poate fi coordonare fără subordonare?…". Pentru a rezolva aceste probleme, Serviciul Religios a transmis o circulară către comandanţii de unităţi, în care li se aducea la cunoştinţă faptul că, potrivit dispoziţiilor canonice şi Instrucţiunilor preoţilor de armată, precum şi modificărilor aduse prin Înaltul Decret Regal no. 778/ 25 iulie 1917, "preotul dintr-o unitate nu poate fi privit ca un element de subordonare, ci de coordonare în ceea ce priveşte cele bisericeşti" şi ruga, în consecinţă, să se ia cuvenitele măsuri pentru a se evita micile conflicte ce ar putea să se nască dintr-o înţelegere inexactă a rostului preotului în armată[13].

     Reglementarea ţinutei de campanie a fost, în continuare, una din preocupările constante ale Serviciului religios. "Costumul preoţilor de armată – recunoştea mai târziu Protoiereul Constantin Nazarie – mi-a produs multe momente neplăcute, mai ales că mi s-a făcut de către Prea Sfinţiţii Chiriarhi aluzii vădite în privinţa lui"[14]. Preoţii din armată nu puteau lua parte la luptele şi marşurile pe care le făceau împreună cu trupele în costumul obişnuit, pe de o parte deoarece împiedica mersul, iar pe de alta era impropriu condiţiilor strategice. Preoţii îi semnalau că, de multe ori, numai într-o singură zi prin munţi veşmintele lor s-au prefăcut în zdrenţe şi s-au îmbrăcat soldăţeşte. Din această cauză, Serviciul Religios hotăra că preoţii să-şi poată confecţiona veşminte din stofa militară de vară şi de iarnă. Totuşi, au existat dificultăţi şi în acest sens, fie pentru că unii comandanţi nu permiteau acest lucru, neavând ordine clare, fie li se acorda doar 2-3 metri de stofă, cantitate absolut insuficientă pentru confecţionarea veşmintelor. După mai multe intervenţii s-a acordat preoţilor, contra cost, 8 m de stofă şi 25 cm postav şi o pereche bocanci de care să se folosească pe tot timpul campaniei.

     Pentru procurarea veşmintelor şi obiectelor de cult necesare, Serviciul Religios făcuse demersuri încă din perioada neutralităţii. Sfântul Sinod hotărâse atunci ca preoţii să poată lua cele necesare cultului de la bisericile respective, pe baza unei adeverinţe date Epitropiei parohiale, cu excepţia Sfintelor Antimise care se vor confecţiona din vreme, numai la sediile eparhiale[15]. Rămânea în sarcina unităţilor armatei de a procura geanta indispensabilă de piele, lada de campanie şi carnetul ofiţeresc. Pentru transportul tuturor obiectelor preoţeşti, comandantul trebuia să pună la dispoziţie preotului şi o căruţă pentru transportul obiectelor religioase, precum şi alte materiale necesare cultului: prescuri, lumânări, vin etc. Mulţi dintre preoţi nu au găsit înţelegere la comandanţi pentru primirea unei trăsuri de bagaje, aşa cum cereau Instrucţiunile iar evenimentele războiului au făcut ca preoţii să se descurce cum puteau.

În toamna lui 1916, armatele Puterilor Centrale au ocupat sudul României, inclusiv Capitala, ceea ce a determinat retragerea oficialităţilor civile şi militare, ca şi a unei mari părţi a populaţiei în Moldova. În acest context, Serviciul Religios al Armatei a fost nevoit să facă faţă unor situaţii deosebite. Marele Cartier General îndemna preoţii să nu se limiteze doar la efectuarea serviciilor religioase şi la mângâierea celor întristaţi, ci să fie "susţinători şi formatori ai moralului ostaşilor"[16]. Serviciul Religios s-a străduit, prin diverse mijloace să menţină ridicat moralul trupei încât aceasta să aibă "credinţă neclintită în victorie, în viitorul patriei şi în realizarea sfintelor aspiraţiuni ale neamului"[17]. În toamna lui 1917, Protoiereul Nazarie recomanda preoţilor să găsească cele mai bune mijloace pentru ca soldaţii să facă faţă la viaţa în tranşee pe timpul iernii, deoarece aceasta "predispune la monotonie, producând descurajare şi împuţinând răbdarea". Preoţii să organizeze, pe cât posibil serviciile divine în sobor de trei, cinci sau şapte preoţi, urmate de scurte cuvântări şi să pună bazele unor cercuri culturale sub forma şezătorilor, mai ales la formaţiunile sanitare, unde soldaţii să fie antrenaţi în lecturi sau cântări care să abată gândurile de la ororile războiului[18]. De asemenea Protoiereul Nazarie a alcătuit o carte de rugăciuni intitulată Înarmarea sufletească a ostaşului român, care a fost tipărită şi distribuită cu ajutorul Marelui Cartier General în februarie 1917 în 15.000 de exemplare, iar apoi în aprilie în 100.000 de exemplare şi care cuprindea toate rugăciunile necesare soldatului, cele 10 porunci şi poruncile bisericeşti privitoare la viaţa sufletească şi trupească a aproapelui, cele 9 fericiri, posturile şi sărbătorile de peste an.

În contextul reorganizării Armatei Române din prima jumătate a anului 1917, când multe regimente s-au contopit datorită pierderilor mari de soldaţi şi ofiţeri, a fost necesară şi demobilizarea unei mari părţi a preoţilor. Protoiereul Nazarie a insistat să fie demobilizaţi cu precădere preoţii din Moldova, care se puteau întoarce la parohiile lor şi nu cei din teritoriul ocupat care rămâneau fără nici un mijloc de existenţă. Preotul P. Pădureanu, din Brigada II artilerie informa de exemplu că fusese demobilizat, din cauza reorganizării diviziilor din Dobrogea şi nu se putea întoarce în satul natal ocupat de germani. Prin urmare cerea să fie mutat la alt regiment şi propunea ca problema preoţilor aflaţi într-o situaţie asemănătoare să fie rezolvată prin trimiterea monahilor mobilizaţi la metaniile lor[19]. Serviciul Religios era asaltat, în acest timp, cu numeroase cereri ale preoţilor de parohie din teritoriul ocupat de a fi înrolaţi în armată, motivând de cele mai multe ori legătura sufletească cu un anumit regiment sau dorinţa de a desfăşura o activitate similară. Preotul Bănică Roşescu, refugiat din judeţul Constanţa, a trimis referate repetate în care să fie numit preot la Regimentul nr. 34 Constanţa, unde erau cei mai apropiaţi fii sufleteşti ai lui care îl cunoşteau şi doreau să fie în mijlocul lor[20]. Preotul Dolinescu C., profesor şi confesor al Liceului Militar Dealu cerea să-şi continue misiunea sa pe lângă Şcoala militară de la Dorohoi, ceea ce corespunde cu pregătirea şi ocupaţia de până atunci[21]. Pentru cei care se ofereau voluntari, Protoiereul Nazarie cerea confirmarea Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, singura autoritate bisericească rămasă după ocuparea sudului României, pentru a cere binecuvântarea de slujire în armată. În cele mai multe din cazuri, Mitropolia se opunea numirii suplimentare de preoţi în armată, deoarece necunoscându-i personal nu-i putea recomanda[22].

Datorită retragerii precipitate din faţa inamicului, multe din lăzile de campanie au fost pierdute sau au fost capturate. Preotul Ilie Nicolau, confesorul Regimentului 36 "Vasile Lupu" se plângea că în retragerea de la Turtucaia "nu am putut scăpa decât numai cu ce am avut pe noi… În prezent, Regimentul se reorganizează la Cernica şi trebuie să mă prezint acolo, dar neavând nimic din cele ce îmi trebuie vă rog să interveniţi din locul de drept pentru a mi se da prima de echipare, precum s-a dat şi domnilor ofiţeri care sunt în situaţia mea" (29 august 1916)[23]. Preotul D. Elian, Confesorul Regimentului 5 Vânători semnala de asemenea că, în timpul retragerii, una din trăsurile de bagaje ale ofiţerilor, în care avea veşmintele şi cădelniţa, a căzut în mâna inamicului şi cerea intervenţia lui pentru ca serviciul divin în campanie să nu aibă de suferit[24]. Pentru a se acoperi asemenea lipsuri, Serviciul Religios a intervenit pe lângă înaltul cler din teritoriul neocupat pentru ca parohiile cu obiecte sfinte în dublu exemplar să fie date, contra chitanţă preoţilor de armată. Mitropolia Moldovei şi Sucevei îşi exprima acordul ca preoţii de parohie "să împrumute la cerere şi din prisos" preoţilor de armată veşminte, cărţi şi alte obiecte de cult, rămânând ca acestea să fie înapoiate după război[25]. În acest sens a fost elaborată o circulară care cerea preoţilor să întocmească tabele în dublu exemplar în care să se arate obiectele luate, locul de unde au fost luate, actele cu care au fost luate şi costul lor aproximativ. Aceste tabele se vor înainta Casei Bisericii şi problema restituirii să se tranşeze ulterior între Ministerul de război şi cel de Culte şi Instrucţiune.