Arhiva ortodoxa

Activitatea preoţilor pe front s-a încadrat în dispoziţiile cuprinse în Instrucţiuni şi a răspuns solicitărilor ulterioare venite de la Serviciul Religios sau de la Marele Stat Major[1]. Rolul preotului în vreme de război era să efectueze toate serviciile religioase cerute de împrejurări, să menţină şi să înalţe moralul trupei, să mângâie pe cei suferinzi. Marele Stat Major a dat în cursul anului 1917 mai multe ordine prin care recomanda fiecărui regiment sau unitate să faciliteze desfăşurarea slujbelor religioase în fiecare duminică şi sărbătoare, la care să asiste dacă este posibil toţi soldaţii şi ofiţerii[2]. La rândul său, Serviciul religios cerea preoţilor note informative periodice despre activitatea desfăşurată, care să includă serviciile religioase săvârşite, copii al cuvântărilor rostite în faţa trupei, situaţia cărţilor şi a cruciuliţelor distribuite, precum şi necesarul de obiecte de cult. În acelaşi timp, a intervenit pe lângă Marele Stat Major pentru ca ofiţerii să prezinte şi ei câte un raport despre activitatea preotului de pe lângă corpul pe care îl conduc[3] şi să facă demersuri pentru decorarea preoţilor merituoşi.

În conformitate cu dispoziţiile cuprinse în Instrucţiuni, serviciile religioase pe care le săvârşea preotul în vreme de război erau: spoveditul şi împărtăşitul trupei, binecuvântarea ei la plecarea din garnizoană spre locul destinat, servicii ocazionale, săvârşirea Sfintei Liturghii în Duminici şi sărbători, îngroparea celor morţi şi pomenirea lor[4]. Spovedirea şi împărtăşirea trupei se făcea conform canoanelor când trupa era în repaus, cu acordul comandantului. Având în vedere condiţiile excepţionale de pe front, preotul putea spovedi trupa în masă, citind rugăciunile de dezlegare şi spovedea individual numai pe cei care aveau ceva deosebit de spus. În cazul în care vreun soldat mahomedan sau evreu cerea să fie spovedit şi împărtăşit, acest lucru nu se putea face decât numai cu condiţia convertirii lui la creştinism. Binecuvântarea trupei la plecarea ei din garnizoană spre locul indicat se făcea la ora fixată de comandant şi după ce trupa se aşeza în careu. Preotul săvârşea sfinţirea apei mici şi apoi ţinea trupei o cuvântare ocazională, în care se arăta, de regulă, însemnătatea momentului şi vitejia strămoşilor de altădată.

Sfânta Liturghie pentru partea din trupă care se afla în cantonament, se oficia în biserica satului unde se afla trupa respectivă sau pe front, în aer liber, într-un loc amenajat dinainte, cu un altar improvizat. Unii preoţi au săvârşit Sfintele slujbe chiar în condiţiile speciale de război. Este emoţionantă relatarea preotului Hodoroabă, care de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului a anului 1917, chiar în toiul luptelor, a adunat soldaţii într­un ogor cu păpuşoi la Pufeşti, pe malul Siretului, i-a aşezat în genunchi pentru a nu fi descoperiţi şi a săvârşit Sfânta Liturghie: "În timpul slujbei încep a şuiera pe sus şrapnelele care se sparg la 40-50 de metri. Soldaţii nu o rup la fugă, ci se tupilă jos şi nu pleacă nici unul până nu s-a terminat rugăciunea. Întreb pe unul din faţă: – Da nu vă temeţi de moarte, camarade? – Nu, părinte; – De ce? – Păi cui e scris să moară, moare şi în fundul pământului…"[5]. Preotul Cicerone Iordăchescu a lăsat mărturie despre "chipul cu totul aparte" în care s-au serbat Sfintele Paşti din 1917 pe front: "Trupa era coborâtă din munţi pentru un repaus. Comandantul nostru, care ţinea ca sărbătoarea Învierii să fie prăznuită cu toată pompa, a dat ordin să se facă, pe o pajişte verde de pe malul drept al pârâului Caşin un umbrar de crengi de brad. Punct la orele 12 noaptea tot umbrarul a fost înconjurat de soldaţi şi ofiţeri, iar în mijlocul lor masa pentru serviciul divin. Corul ofiţerilor a cântat destul de frumos, cum făcuse de altfel şi în Vinerea Mare, la biserica din sat… Înălţătoare sărbătoare, făcută la miez de noapte, în mijlocul naturii, când omul este mai aproape de Dumnezeu ca oricând!"[6] În anumite momente, aveau loc servicii ocazionale: Te-Deum de mulţumire pentru patronul trupei, de Anul Nou, sărbători naţionale şi onomasticele familiei regale, rugăciuni în caz de boală. Când Regele sau un membru al familiei regale, vizita vreo unitate militară, preotul lua loc în capul coloanei de la flancul drept, având epitrahilul şi Sfânta Cruce în mână. Preotul N.V. Hodoroabă îşi amintea venirea regelui Ferdinand în mijlocul unor regimente adunate la Pădureni la începutul anului 1918. După ce a trecut în revistă regimentele, a fost primit de preoţi cu Evanghelia la tribuna regală. Aici s-a oficiat un Te-Deum de 15 minute la care a dat răspunsurile un cor improvizat din ofiţeri. Apoi regele a decorat cu ordinul "Mihai Viteazul" trei regimente şi a discutat cu fiecare din preoţii prezenţi[7].

Serviciul înmormântării se efectua după ritualul stabilit, nu înainte ca doctorul să constate moartea, iar ofiţerul stării civile să elibereze actul de deces. Când timpul o permitea preoţii se îngrijeau ca la fiecare mormânt să pună o cruce pe care scria numele celui căzut, data şi regimentul din care făcea parte. Forţat de împrejurări, când doctorul lipsea, iar trupa se afla în marş grăbit, preotul putea înmormânta, trecându-şi în carnet numele decedatului, regimentul din care făcea parte, locul şi data morţii, date pe care le comunica ulterior celui însărcinat cu ţinerea actelor civile. În învălmăşeala luptelor, când morţii erau cu sutele, era imposibil să fie consemnaţi toţi cei căzuţi. De regulă, după ce luptele încetau, preoţii oficiau slujbe de pomenire pentru toţi cei căzuţi: "Duminică la 16 octombrie, am făcut serviciul divin în câmp deschis şi au fost pomeniţi toţi cei căzuţi în luptele din urmă… Luptele se înăspreau din ce în ce; rândurile regimentului se răreau şi moartea ne pândea din umbră pe fiecare… Nu era nevoie să mai propun eu, preotul, să facem vreo rugăciune, căci comandantul şi ofiţerii o cereau…"[8].

De multe ori, însă, lipsa sau pur şi simplu dezinteresul preotului ducea la situaţii inimaginabile. Cunoscutul intelectual ardelean Onisifor Ghibu a adresat o scrisoare cutremurătoare Protoiereului Nazarie despre cele văzute în cimitirul de la Podu Ilioarei. Trupurile soldaţilor morţi în spitalul din apropiere erau aruncate într-o groapă comună, unul peste altul, fără cel mai mic semn de pietate: "… În momentul sosirii noastre, cadavrele erau acoperite cu pământ, căci groparii se temeau să nu piardă ora mesei de seară. Părintele, care avea un Molitfelnic din care lipsea chiar slujba înmormântării, a recitat singur, fără nici un înţeles şi fără nici o evlavie, atât partea preotului, cât şi partea cântăreţului… Nici o lumânare nu ardea la capătul acestor mucenici, nici un pic de fum de tămâie nu s-a înălţat spre cer, nici un strop de vin nu s-a turnat peste trupuri, nici un sunet de goarnă nu a răsunat în semn de onor ostăşesc…"[9].

Spre deosebire de preoţii concentraţi la regimente, programul clerului din spitale era fix şi puteau să-şi organizeze activităţile zilnice pe perioadă mai lungă[10]. Confesorul Spitalului de Evacuare nr. 10 Nichişeni, A. Parfenie, cerea Serviciului Religios să aprobe un program zilnic care întrunise şi acordul comandantului său. Serviciul religios pentru bolnavi se desfăşura dimineaţa, înainte de a se duce la biserica satului unde ţinea slujbe pentru trupă. Conferinţele în faţa celor bolnavi le ţinea de două ori pe săptămână, joia şi duminica câte o oră după amiază, iar pentru trupă lunea şi vinerea. Fiind şi învăţător îşi lua angajamentul de a se ocupa să predea scrisul şi cititul la soldaţii neştiutori de carte[11]. În înţelegere cu Preotul G. Georgescu de Spitalului de evacuare nr. 17, aflat tot la Nichişeni a organizat un parastas pentru pomenire celor căzuţi la Mărăşeşti. Procesiunea care se deplasa spre cimitir avea în frunte pe răniţii celor două spitale care puteau merge, având în mijlocul lor o cruce mare de lemn, apoi preoţii, corul, comandanţii şi ofiţerii, iar la urmă trupa celor două spitale.

O altă latură a activităţii preoţilor militari a fost ajutorul dat formaţiunilor sanitare în îngrijirea răniţilor şi combaterea epidemiilor, nu numai prin mijloace specifice (cuvântări de îmbărbătare, predici, răspândirea de cărţi cu conţinut moral etc.), dar şi prin sprijinul efectiv acordat medicilor şi infirmierilor. Unul din preoţii militari remarca faptul că "apropierea dintre medici şi preoţi a fost foarte strânsă. Mai în toate regimentele noastre preoţii şi medicii erau buni prieteni"[12]. Comandantul trenului sanitar nr. 1, lt. Farmacist Ilie Dragomirescu, spunea despre Preotul N. Vasilescu că a învăţat cu uşurinţă să panseze răniţii, "ca cel mai bun om de meserie" şi că "obişnuia să se ducă personal cu automobilul sanitar până în apropierea imediată a frontului, la primul punct de ajutor şi acolo sub ploaia de şrapnele pansa şi îmbărbăta pe răniţi şi îi aducea în spatele liniei frontului…"[13]. În primăvara anului 1917, când bolile contagioase făceau sute de victime, decimând regimentele, Protoiereul Nazarie a adresat un apel în care îndeamna preoţii să fie de folos medicilor în combaterea bolilor molipsitoare, vorbind soldaţilor despre datoria creştinească de a îngriji trupul, ferindu-l de necurăţie şi de boli molipsitoare[14]. Preoţii au fost mâna dreaptă a medicilor şi în aceste situaţii, unii căzând victimă datoriei, contractând tifosul exantematic, febra recurentă, iar alţii chiar murind. Primele cuvinte ale comandantului Regimentului 21 Infanterie către preotul I. Muşeţeanu când s­a prezentat la regiment în martie 1917 au fost: "Părinte, suntem într-o stare nenorocită, avem peste 600 de bolnavi şi în fiecare zi ne mor câte 5-6 oameni; fii binevenit între noi şi te rugăm să ne dai tot concursul pentru combaterea bolilor contagioase"[15]. De multe ori când medicii şi infirmierii unităţii cădeau bolnavi, doar preotul, cu cunoştinţele care le dobândise, rămânea să îngrijească pe cei în suferinţă. Preotul Gheorghe Leu, confesorul Trenului sanitar nr. 6, îl informa pe Protoiereul Nazarie că la sfârşitul lunii februarie s-a ajuns la situaţia de a face transporturi fără medici, deoarece toţi erau bolnavi de tifos. Farmaciştii preparau medicamentele după ordinul medicului bolnav în pat, iar el, cu buzunarele pline de medicamente trecea la fiecare bolnav şi le administra[16].

Preoţii aveau de asemenea ordin să se interese de mâncarea soldaţilor, cu precădere de cea a bolnavilor, de curăţenia corporală a soldaţilor şi să inspecteze regulat trupa împreună cu medicul sub această privinţă. Preotul George Georgescu de la Spitalul de Evacuare nr. 17, având semnale de la soldaţi că nu sunt bine hrăniţi a cerut permisiunea comandantului pentru începerea unei anchete. De asemenea, a propus înfiinţarea unei spălătorii unde soldaţii să se primenească în fiecare sâmbătă, iar hainele lor să fie deparazitate şi spălate[17].

Serviciul Religios a dat dispoziţii preoţilor să se intereseze de aproape de copiii orfani din localităţile unde cantonează şi din satele supuse evacuării şi a colabora cu comitetele locale pentru întreţinerea lor[18]. În cazurile în care nu vor putea face nimic în acest sens, vor înainta un tabel cu numele şi prenumele copiilor rămaşi neplasaţi. Preoţii au colaborat în această problemă cu femeile din Societatea Ortodoxă Română sau i-au plasat la orfelinatul de la Păuneşti Putna care era condus de Preotul Cunescu, de la Ambulanţa Diviziei a 10-a. Preotul Popescu Alexandru a înfiinţat în oraşul Adjud o cantină pentru 1500 de copii orfani, strângând cu liste de subscripţie 10.000 lei pe lună şi ocupându-se şi de educaţia copiilor, iar Preotul M. Cârlănescu de la Brigada 15 Artilerie, atâta timp cât trupa s-a aflat în cantonament în satul Poiana (Tecuci) a predat copiilor de şcoală şi a înfiinţat pe cheltuiala Regimentului o cantină unde luau masa de două ori pe zi toţi copiii orfani şi familiile fără mijloace[19]. Preotul V. Hodoroabă obişnuia să săvârşească slujbe religioase pentru populaţia refugiată care se adăpostea prin vagoane şi gări, unde fiecare familie avea cu sine cu o mică gospodărie constând în păsări, oi, viţei şi porci[20]. Mulţi preoţi au servit şi populaţia civilă din satele unde erau cantonaţi, sfătuind, în acelaşi timp oamenii să-şi cureţe casele şi să menţină o igienă personală strictă pentru a se feri de bolile contagioase. Preoţii au arătat aceeaşi solicitudine şi faţă de populaţia maghiară la intrarea Armatei Române în Transilvania, îngrijindu-se de cei bolnavi, efectuând botezuri sau înmormântări: "În spitalul din Odorhei – îşi amintea unul din preoţi – era moartă o bătrână. Nişte unguri m-au rugat s-o prohodesc, ceea ce am şi făcut. Când au văzut toate astea, sărmanele bătrâne şi ungurii care mai rămăseseră în spital, nu le venea să-şi creadă ochilor…"[21].

Serviciul Religios a recomandat preoţilor să aplice măsuri de rigoare împotriva propagandei adventiste care "e contra războiului şi deci a intereselor Ţării"[22]. Însuşi Generalul Presan, şeful Marelui Cartier General, a intervenit în această privinţă, cerând comandanţilor de regimente şi unităţi militare să supravegheze îndeaproape această mişcare şi să colaboreze cu preoţii pentru eradicarea ei[23]. Preoţilor li s-a cerut rapoarte detaliate privind situaţia din regimentele unde se aflau. Preotul Vasile Băjenaru, confesorul Regimentului 1 Grăniceri, informa serviciul Religios că a găsit foi volante în care soldaţii erau îndemnaţi să nu mai tragă când se aflau în faţa inamicului, deoarece Maica Domnului s-a pogorât din cer şi a lăsat un cuvânt plin de durere. Cine citea acele cuvinte era dator să le copieze de nouă ori şi să transmită mesajul la alte 9 persoane, iar cine refuza urma să aibă mari nenorociri în familie. În înţelegere cu comandantul unităţii, trupa a fost adunată în careu şi s-a interzis, sub pedeapsa lovirii, citirea, păstrarea sau răspândirea acestor materiale de propagandă. De asemenea, în satele unde trupa era cantonată, preotul s-a îngrijit să prevină şi populaţia civilă de pericolul acestor învăţături, lipind sute de afişe pe uşile bisericilor sau instituţiilor statului sau împărţind sătenilor broşuri[24]. Preotul P. Pădureanu, de la Brigada II Artilerie, deplângea faptul că preoţii nu sunt suficient sprijiniţi în acţiunile lor de autorităţile bisericeşti pentru a primi cărţi de rugăciune şi cu conţinut moral. "Hrană sufletească cer soldaţii şi trebuie să le-o dăm, astfel le-o dau sectele străine, iar noi numai semnalizăm şi căutăm să stingem un foc care copleşeşte de multe ori puterile ce se pun în curmarea răului".

Ori de câte ori au avut ocazia, preoţii s-au străduit să întreţină vie, în inimile soldaţilor, dragostea de neam şi ţară, dându-le exemple de patriotism şi jertfelnicie din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat al României. Preotul Hodoroabă, pe când mergea cu icoana în ajunul Crăciunului, întâlneşte întâmplător mormântul Ecaterinei Teodoroiu: "Pe cruce era o coroană de flori veştede; casca ei spartă era legată cu sârmă de cruce. Adun pe toţi soldaţii în jurul mormântului, cântăm Troparul şi Condacul Naşterii, apoi îngenunchem cu toţii şi facem un Trisanghion. Vorbesc, apoi, arătând celor din jur cine a fost fecioara sublocotenent care odihneşte aici…"[25]. De asemenea, în predicile sau discursurile pe care le ţineau cu diverse prilejuri (praznice împărăteşti, sărbătoarea patronului regimentului, parastase, zile naţionale etc.) obişnuiau să asocieze datele din istoria mântuirii cu evenimentele recente. În acest fel războiul era prezentat ca "începutul mântuirii noastre" ca neam, un război sfânt pentru îndeplinirea idealurilor naţionale[26].