Televiziunea este, fară îndoială, una dintre cele mai importante
invenţii ale acestui secol, nu atât prin complexitatea sa tehnică, cât,
mai ales, prin schimbările pe care le-a provocat în mentalităţile
oamenilor şi prin controlul indirect pe care l-a exercitat asupra
evoluţiei societăţii. Modul în care comunicăm este cel puţin la fel de important ca lucrul pe
care îl comunicăm spunea Mc Luhan, unul dintre cei mai cunoscuţi
cercetători în domeniul televiziunii. Este foarte important să înţelegem
că mesajul poate fi corect dar transmis incorect, poate fi simplu, dar
poate deveni complicat prin transmiterea sa într-un anumit mod, pote
avea un scop sigur, identificat şi susţinut dar poate avea efecte
neaşteptate prin transformările suferite în procesul transmiterii sale. O
să vă dau un exemplu simplu : dacă stau drept, serios şi vă spun că
mărul este un fruct, veţi considera, în cel mai bun caz, că vreau să vă
transmit banalităţi stupide. Dar dacă voi sta în cap, îmbrăcat într-un
sari, voi râde ca un disperat şi vă voi spune că mărul e un fruct,
spectacolul pe care vi-l voi oferi nu vă va mai permite să asimilaţi
mesajul meu ci vă va direcţiona atenţia şi concentrarea asupra modului
de comunicare, efectul obţinut fiind direct legat de acesta şi nu de
conţinutul mesajului. Este una dintre caracteristicile televiziunii,
care o deosebeşte de celelalte mijloace mass-media. Este singurul mod de
transmisie viu, care imită realitatea, astfel încât e foarte uşor să
creeeze un ambient care să te extragă din mediul tău obişnuit şi să te
transpună într-o pseudorealitate, în care mesajele vor avea viaţa lor şi
se vor supune regulilor irealului. Irealul este direct dependent de senzaţiile noastre, este o creaţie a senzaţiilor noastre şi nu a raţiunii noastre.
E
adevărat că şi un ziar poate apela la aceleaşi mijloace. Prezentarea
unui titlu cu litere de-o şchioapă şi înflorate, în timp ce altul este
scris cu litere minuscule, cu un stil ilizibil. Sau un articol extrem de
interesant, pus în apropierea unui anunţ publicitar la telefoanele
erotice. şi exemplele pot continua. Însă televiziunea este singurul
mijloc mass-media care poate îmbina sunetul cu scrisul şi cu imaginea.
De aceea, mijloacele de alterare a realităţii devin practic infinite.
De ce, totuşi, televiziunea a avut o astfel de dezvoltare şi a căpătat o
astfel de importanţă ? În primul rând pentru că este cel mai ieftin
mijloc de informare în masă, lucru deloc de neglijat într-o economie
mondială caracterizată de decalaje enorme între diferite categorii de
oameni. De altfel, se poate constata că orice om, odată aflat în posesia
unui televizor, are acces aproape gratis ( dacă nu punem la socoteală
abonamentul şi curentul electric ) la informaţie. Nu există diferenţe
între modul de recepţie al unui bogat faţă de un sărac. Există, de
exemplu, ziare sau reviste de specialitate extrem de scumpe, cu o
realizare grafică de excepţie care împiedică achiziţionarea lor de către
orice om. Dar la televiziune nu există astfel de diferenţe. Sigur că
poţi să-ţi cumperi un televizor ultraplat, digital, mare cât tot
peretele care se vede din balconul vecinului, dar mesajul ajunge la fel
în orice casă. De aceea, producătorii de programe de televiziune trebuie
să-şi pună mintea serios la contribuţie pentru a putea transmite un
mesaj corect tuturor telespectatorilor săi, mesaj pe care îl primesc
toţi, în acelaşi timp şi nediferenţiat. Cu alte cuvinte, diferenţierea
receptorilor se face la ieşire şi nu la sursă, ca în cazul presei
scrise.
Un alt motiv pentru care televiziunea are o astfel de răspândire este tocmai progresul
lent tehnologic de prezentare a imaginii şi a sunetului. Atenţie ! Nu
mă refer la schimbările tehnice uriaşe din interiorul cutiei ci la
interfaţa mesaj-receptor. Cea
mai importantă schimbare este apariţia ecranului panoramic care nu face
decât să accentueze efectele psihologice induse de ecranul obişnuit (
dezvoltarea pe orizontală şi nu pe verticală ). O
altă schimbare este apariţia televiziunii color care a permis
diversificarea mijloacelor de recreere a realităţii, într-un mod mult
mai veridic, aşadar mult mai eficient. Oamenii nu au trebuit să se
adapteze la schimbările timpului, putând şi acum să recepţioneze
programele televiziunii cu un aparat primitiv. Spre deosebire de radio,
unde, trecerea de la unde medii la unde FM s-a făcut treptat, necesitând
investiţii serioase, o astfel de investiţie în cadrul televiziunii se
va impune abia peste câţiva ani, odată cu trecerea la televiziunea
digitală. Va fi, de altfel, cea mai mare revoluţie mediatică de până
acum, permiţând combinarea televiziunii cu computerul. Aşadar, de la
inventarea sa, transmiterea mesajului se face prin intermediul unui
ecran dreptunghiular şi a unui difuzor. Poate senzaţiile să fie ceva mai
puternice în cazul unui ecran uriaş, color şi a unui sunet dolby
surround. Dar diferenţele sunt minore şi emiţătorii de mesaj nu se
preocupă de acestea. Capacitatea de a recepţiona practic oriunde
mesajul prin intermediul televiziunii. Spre deosebire de ziare, care pot
lipsi de pe vârful unui munte, televiziunea este, prin intermediul
sateliţilor, omniprezentă. Mai are un avantaj. Folosirea unui limbaj
universal, care poate transmite mesajul indiferent de limba pe care o
vorbeşte receptorul. O combinaţie sunet-imagine,
profesionist făcută, poate obţine aceleaşi efecte la oameni provenind
din ţări diferite. Un exemplu concludent în acest sens este rubrica
no-comment a Euronews-ului, care repropune ştirile zilei, fără
comentariu.
O altă caracteristică importantă a
televiziunii, care îi conferă, prin efecte, şi o importanţă sporită,
este prezenţa oamenilor reali. Telespectatorii sunt în contact direct cu
cei care, în opinia lor, sunt responsabili de mesajul transmis. Cu alte
cuvinte, mesajul este însoţit de cel care îl transmite sau care dă
senzaţia telespectatorilor că o face. Prezenţa oamenilor în faţa
noastră, trăsăturile lor, modul de a vorbi, de a se îmbrăca şi de a
gesticula face ca urmărirea unui program să devină o întâlnire între cel
de acasă şi cel de pe ecran. Este un fel de discuţie prietenească, la
care cel de acasă are senzaţia că participă direct. Chiar dacă nu este
aşa, senzaţiile pe care le trăieşte şi pe care le poate vedea pe feţele
interlocutorilor săi sunt cu atât mai puternice şi cu atât mai mult tind
să ia locul unei analize raţionale a mesajului transmis. Un ziarist din
presa scrisă, pe care nu l-ai văzut niciodată îţi poate deveni simpatic
sau antipatic numai după ce i-ai citit materialele şi le-ai supus unei
analize. În cazul televiziunii, mesajul poate deveni inutil, în momentul
în care cel care-l transmite îi este antipatic telespectatorului. E ca
atunci când lângă tine, într-un bar se aşează un individ antipatic,
care-şi dă şi el cu părerea. Mulţi
oameni trăiesc cu iluzia că pot înţelege corect un mesaj dacă văd faţa
celui care-l transmite. Nu ne dăm seama, că cei mai mulţi dintre noi nu
avem capacitatea de a citi feţele celorlalţi şi că senzaţiile trăite la
vederea lor nu fac decât să se adauge la senzaţiile determinate de
mesajul în sine.
Televiziunea nu solicită prea mult intelectul telespectatorilor.
Este, de cele mai multe ori, exhaustivă şi explică sau ilustrează de la
A la Z o situaţie, facilitând astfel în mod deosebit, asimilarea
acestei explicaţii de către cei care nu au o opinie formată sau care nu
dispun de alte informaţii care să le permită analizarea pe cont propriu a
situaţiei respective. Cu alte cuvinte, facilitează extrem de mult
receptarea mesajului, îmbrăcându-l cu toate acele elemente pe care, în
mod normal, receptorul ar trebui să le caute singur şi să le
corelaţioneze. Într-o lume cu sute de milione de analfabeţi ( în Statele
Unite 3o % dintre americani sunt analfabeţi ) şi cu superspecializaţi (
adică fără cunoştinţe din domenii diferite care să le permită
realizarea unor corelaţii logice pentru a putea înţelege mesajele
transmise de obicei de mediile care îi înconjoară ), oferirea unui
complex care să-i permită receptorului să-l înghită fără prea mare efort
face din televiziune mediul preferat de oameni pentru a primi
informţiile. Dacă celelalte mijloace de informare în masă îţi prezintă
informaţiile semipreparate sau semicoapte, televiziunea le oferă gata
mestecate şi prezentate pe un platou frumos garnisit. Pentru că
intermediază realitatea pentru telespectatorii săi, reconstruind-o în
funcţie de interesele sale şi determinând înlocuirea adevărului
fiecăruia dintre receptori cu adevărul unic al transmiţătorului, telviziunea a fost denumită industria irealului
Industria Irealului
Analiza
industriei irealului are ca ubiect un fenomen neliniştitor : pe noi
înşine. Este o analiză a modului în care am permis televiziunii să
devină una dintre cele mai importante forţe din viaţa noastră care nu
numai că defineşte realitatea pentru cei mai mulţi dintre noi, dar ceea
ce este infinit mai grav, şterge distincţia dintre realitate şi irealitate.
În analiza noastră trebuie să plecăm de la ideea că televiziunea este
departe de a fi inofensivă. Ea nu este, aşa cum crede cea mai mare parte
a oamenilor, un simplu instrument de petrecere a timpului liber sau de
obţinere de informaţii pure care ne dau libertatea de a le analiza aşa
cum credem noi de cuvinţă. Televiziunea este foarte importantă. şi tot
ceea ce este important este şi extrem de periculos. Nu atât prin simpla
existenţă ci prin implicaţiile şi efectele acestei existenţe. Societatea
contemporană se confruntă cu unul dintre cele mai importante
experimente ale istoriei, al cărei subiect şi este. Ne întâlnim acum cu o
situaţie unică : societatea umană se reinventează pentru a se înţelege. Televiziunea
este unul dintre cele mai puternice mijloace folosite în acest
experiment, fiind în acelaşi timp şi câmpul principal de încercare
pentru o mare parte din ceea ce noi numim realitate. este cel mai
complex laborator pentru producerea realităţii. Pe
măsură ce realitatea lumii exterioare devine din ce în ce mai complexă,
solicitând din ce în ce mai mult capacităţile fiecărui om şi
obligându-l la o evoluţie continuă ( în timp ce natura umană are o
inerţie fantastică în a se adapta şi a face faţă mediului înconjurător
), oamenii au dezvoltat o artă a simplificării acestei realităţi şi a
remodelării ei pentru a facilita adaptarea şi a uşura găsirea unor
răspunsuri la problemele vieţii. Oamenii au dezvoltat, în special în anii de după al doilea război mondial, o fascinaţie a irealului nemaiîntâlnită în istorie.
Scopul transfigurării bunului simţ ( al realităţii nemediate ) este să
evităm să facem faţă unei lumi mult prea complexe pentru
disponibilităţile noastre intelectuale de a o înţelege.
Faptul că
această sarcină a căzut în seama unei industrii arată faptul că
societatea noastră nu mai lasă inventarea irealului pe seama şansei, a
accidentului sau a unor acţiuni izolate. Fabricarea irealului a devenit o
mare afacere. El este produs şi vândut pe scară largă. Rezultatul final
este o societate din ce în ce mai puţin capabilă să facă faţă
propriilor probleme direct, onest şi inteligent. La fabricarea irealului îşi dau mâna doi factori :
primul este spaima oamenilor că realitatea îi depăşeşte şi îi obligă să
asculte de alţii şi al doilea, paradoxal, dorinţa altora de a crea o
realitate pe care s-o controleze şi în care să apară ca garanţi ai
adevărurilor enunţate. Să mă explic. Oamenii nu mai
înţeleg multe lucruri. Nu mai au timp sau nu mai au capacităţile
intelectuale, nu mai pot face faţă avalanşei extraordinare de
informaţii. Astfel, pentru că se simt dezarmaţi în această lume care
merge înainte cu sau fără ei, riscând să rămână pe drum la cea mai mică
greşeală, oamenii visează la o societate simplă, în care lucrurile sunt
simple şi legea cauză-efect este aplicabilă în mod elementar şi extrem
de vizibil. Oamenii încearcă să transpună acest vis în realitate.. O fac
prin filme, prin cărţi, dar în special o fac prin televiziune. Aici
viaţa devine extrem de simplă.
Explicaţiile
vin înainte de terminarea programului, concluziile sunt trase de alţii
care sunt creditaţi din start cu deţinerea adevărului pentru simplul
fapt că se află acolo. Nu trebuie decât să deschizi
televizorul pentru a afla cum trebuie să interpretezi ultimele
evenimente şi ce atitudine trebuie să ai faţă de o schimbare sau o
situaţie inedită apărută în societate. Efortul intelectual se reduce şi
siguranţa creşte, În funcţie de numărul celor care susţin un anumit
adevăr. Cu
senzaţia că sunt informaţi şi că trag concluzii cu minţile proprii,
oamenii nu fac decât să accepte o realitate creată de televiziune care
să le dea senzaţia că sunt stăpâni pe destinul lor, fără să trebuiască
să asculte sau să se supună altora. Pe de altă parte liderii societăţii
au nevoie să obţină calitatea de garanţi ai adevărului.
O pot face prin simplificarea realităţii în sensul în care ei au
răspunsuri. Cu alte cuvinte, se inventează o realitate la care ei au
răspunsuri. Acest lucru le permite păstrarea statutului de conducător.
Introducerea realităţii într-un şablon simplificat le permite să
controleze şi să prevadă mersul mentalităţii oamenilor şi evoluţia
sistemelor de referinţă ale acestora. Într-o
realitate reconstruită cu măiestrie, un lider sau un garant social
poate să-ţi demonstreze că albul e negru şi să te facă să accepţi un
fapt iraţional, pentru simplul fapt că el este corelat cu celelalte
elemente ale noii realităţi prezentate. Printr-o
simplă comparare a caracteristicilor noii realităţi globale şi cele ale
noii irealităţi, construite şi transmise în special de televiziune putem
constata un contrast care explică rolul dar şi efectele recreerii
ralităţii înconjurătoare cu ajutorul imanginilor şi sunetelor. Caracteristicile Noii Realităţi Globale 1.
Un grad mai mare de complexitate datorită efortului sporit de gândire
necesar pentru a înţelege corect orice eveniment sau fenomen din
societatea modernă. 2. Din ce în ce mai multe sfere ale vieţii aruncate împreună în conjuncturi stranii. 3.
Ritmul mai rapid al tuturor evenimentelor datorat capacităţii de a
comunica rapid prin calculatoare; nivel general de stres mai mare în
viaţa noastră.
4. Din punct de vedere social, economic şi moral vom deveni, dacă n-am devenit deja, o naţiune de a doua mână.
5. Din ce în ce mai mult destinul nostru este controlat de alte naţiuni.
6. Din ce în ce mai mult valorile noastre sunt subiectul unor discuţii serioase Caracteristicile Noii Irealităţi
1.
Versiuni din ce în ce mai simplificate, dacă nu trivializate ale
oricărui lucru, de la prezentarea unor mari cantităţi de date
necorelate, imagini rapide şi fără legătură, care nu trebuie integrate,
şi care sfidează capacitatea oricui de a le corela într-un mod coerent.
2.
Din ce în ce mai multe fragmente de imagini sau sunete de 15 până la 20
de secunde cu informaţii limitate, simplificate şi desprinse din
context care se concentrează într-o singură direcţie prin folosirea a
nenumărate imagini disparate.
3.
Concentrarea pe scopuri pe termen scurt cum ar fi banii, notorietatea,
faima imediată, încercarea de a ne crea stabilitate, refuzând să ne
actual
4. Continuăm să credem că suntem cei mai mari şi cei mai buni.
5. Continuăm să credem că ne putem descurca foarte bine şi fără alţii.
6. Continuăm să credem că suntem poporul ales al lui Dumnezeu, şi că toţi ceilalţi ne invidiază şi ne bagă beţe în roate.
Vreau
să fiu înţeles foarte bine. Departe de mine intenţia de a blama
televiziunea în sine. Televiziunea este doar un instrument. Ceea ce este
de blamat este uşurinţa cu care se lasă folosită dar mai ales uşurinţa
cu care ajung oameni de televiziune şi, prin urmare, garanţi ai adevărurilor transmise,
persoane care nu au un control al subtilităţilor de transmitere a unui
mesaj astfel încât să reflecte în măsură cât mai mare realitatea, persoane care sunt ele însele rezultate ale procesului de producere a irealului.
De cele mai multe ori, producerea irealului este un proces care se
perpetuează nu printr-o voinţă superioară ci prin sistemul de promovare
în fotoliul producătorilor a celor mai bune rezultate ale
experimentului. Se garantează astfel continuitatea procesului şi
perpetuarea unei realităţi mediate. Cu alte cuvinte, pune un om care
n-are cunoştinţe suficiente să-ţi povestească despre integrarea în
Uniunea Europenă şi vei vea o viziune simplistă a fenomenului. Pune-l
apoi pe cel care a ascultat această explicaţie în situaţia de a vorbi
despre politica agricolă şi veţi constata surprinşi cu câtă uşurinţă
face trimiteri la adevărurile lansate de personajul televiziv anterior. Principalul
defect al analizelor care au ca subiect televiziunea este că sunt
făcute în mare măsură izolate de multe din celelalte forţe care se
manifestă în societăţile moderne. În era sistemelor complexe nici o
forţă sau un aspect major al societăţii nu poate fi analizat izolat sau
ignorat. Astfel, de o importanţă majoră în înţelegerea fenomenului este
faptul că în industria irealului, adică în televiziune, fenomenul
irealului este văzut ca o caracteristică a societăţii contemporane. Ca
rezultat, fenomenul irealului se manifestă simultan la diferite niveluri
ale societăţii. Analizând cu atenţie evoluţia televiziunii, în special
în anii de după revoluţie s-a putut identifica un mecanism folosit la
producerea irealului. Surprinzător poate părea faptul că el nu diferă
decât foarte puţin de mecanismul mult mai vechi şi, prin urmare, mai
bine pus la punct, al producerii irealului într-o societate ca cea din
Statele Unite. Poate şi faptul că cea mai urmărită televiziune din
România a importat o grilă de programe, programe şi moduri de a realiza
programe din Statele Unite de acolo de unde sunt proprietarii ei. Mecanismele Producerii Irealului 1. Confundarea limitelor,
adică confuzia şi distorsionarea deliberată a domeniilor tradiţionale
ale societăţii - de exemplu între divertisment şi ştiri; regula generală
este că tot ce apare la TV, şi din ce în ce mai mult în orice segment
al societăţii este o ramură a divertismentului. 2. Producerea imaginilor,
adică orice imagine pe care şi-o pot imagina oamenii poate fi acum
construită electronic şi este capabilă să interacţioneze cu orice altă
imagine; regulile generale sunt: (a) toate imaginile sunt egale şi (b)
cu cât este mai bizară imaginea, cu atât mai egală, mai bună este; în
termeni Orwellieni, unele imagini sunt mai egale decât altele. 3. Fragmentarea personalităţii sau diviziunea persoanei
- ideile nu numai că sunt divizate şi prezentate incoerent la TV şi din
ce în ce mai mult în toate formele de divertisment şi comunicare în
societatea noastră, dar astfel sunt şi diferitele aspecte ale oamenilor;
astfel, părţi izolate ale corpului ( de ex. sâni, feţe, nasuri, păr,
dinţi etc.) au o identitate proprie; în plus, aspectele individuale ale
psihicului persoanei ( de ex. ego-ul ), emoţiile specifice ( de ex.
lăcomia, mânia, dragostea ) sau caracterele arhetipale ( de ex. Walker )
sunt de asemenea izolate şi tratate în afara contextului care s-ar
putea raporta la întreaga persoană. 4. Producerea persoanei
- principiul general este că o anumită persoană poate fi produsă sau
făcută să reprezinte orice caracteristici ale personalităţii determinate
prin cercetări de marketing a fi atrăgătoare pentru un segment
important de populaţie. 5. Dispararea ideilor
- la suprafaţă cel puţin există o mică ( dacă există ) conexiune între
ideile care se perindă la TV sau în alte segmente ale societăţii
noastre; nu apare nici un fir călăuzitor, context de ansamblu, sau
perspectivă istorică care l-ar putea ajuta pe privitor, cititor, public
etc. să distingă ceva din mozaicul de idei şi imagini, presupunând că
există ceva care le leagă împreună într-un tot coerent. 6. Un univers închis în sine însuşi
- principiul general este că televiziunea şi, din ce în ce mai mult
toate celelalte forme de comunicare din societatea noastră se referă din
ce în ce mai puţin la altceva din afara lumii lor artificiale,
auto-construite, închise în ea însăşi; rezultatul este că practic toate
formele irealului au devenit aproape total capabile să integreze orice
critică care le este adresată prin includerea acestor critici în
desfăşurarea lor de zi cu zi; astfel, emisiunile TV şi comerciale de
orice fel, de exemplu popularele ştiri de sâmbăta asta încorporează
chiar în ele acest cinism împotriva media. 7. Reducerea personalităţii
- totul este personalitate la TV şi în general în societatea de
divertisment în România; ideile abstracte au tendinţa să nu existe; ele
există doar dacă pot fi reprezentate într-o persoană concretă; de
exemplu, Einstein este personificarea intelectualului, Esmeralda este
arhetipul femeii care a suferit mult în viaţă etc. 8. Simplificarea radicală - toate formele irealului nu au loc pentru idei abstracte şi cu atât mai puţin pentru idei complexe; 9. Mijloace imediate pentru a deveni celebru
- unul din cele mai neliniştitoare aspecte ale irealului este că
psihopaţii pot înţelege mai bine decât cei care se presupune că
stăpânesc aşa-numita realitate normală mijloacele de obţinere a
celebrităţii imediate, adică anihilarea cuiva care este deja celebru. 10. Cauzalitatea inversă
- televiziunea a abandonat cauzalitatea tradiţională, adică secvenţa
tradiţională de evenimente, irelevantă; sunetul TV joacă un rol
important în acest proces, şi din această cauză, rolul său este adesea
trecut cu vederea; sunetul TV îl cheamă pe privitorul/ascultătorul pasiv
înapoi în faţa televizorului ca să urmărească reluarea unui eveniment
important” ( de ex., mai întâi se marchează un gol - sau se prezintă un
eveniment politic important, sau o ştire - ) şi apoi urmărim într-o
secvenţă inversată ce l-a provocat, cauza în acest caz devenind efect. 11. Stadiul industrial descentralizat al producţiei irealului
- celebrităţile sunt producătorii principali ai întregii industrii şi
industria a avansat la următorul stadiu în dezvoltarea sa; celebrităţile
pot fi acum produse în aproape orice televiziune din ţară
Standarde scăzute Există
o legătură strânsă între procesul de creare a irealului şi standardele
profesionale pe care le respectă realizatorii de programe de
televiziune. Cu cât standardele sunt mai scăzute cu atât este mai uşor
să modelezi realitatea şi s-o repropui telespectatorilor în forma dorită
de tine. Cu cât este mai coborât nivelul conştiinţei şi al
principiilor, cu atât este mai lipsit de dificultăţi să pui cap la cap
lucruri care nu au decât o legătură minoră. Cu alte cuvinte, cu cât ai
mai puţine reguli de urmat, cu atât te descurci mai uşor în
complexitatea societăţii contemporane. Standardele scăzute, impuse de
lipsa de profesionalism, de principii morale, de etică, de capacitate
intelectuală, de nivel cultural permit coborârea permanentă a calităţii
programelor şi diminuarea capacităţii telespectatorilor de a alege, de a
face judecăţi de valoare, de a căpăta uneltele necesare pentru a
deosebi calitatea de kitch, adevărul de fals, ficţiunea de realitate,
frumosul de urât, interesantul de important. Iată care sunt cele 6 argumente cel mai des folosite pentru a justifica impunerea şi raportarea la standarde scăzute: 1.
telespectatorii sunt vinovaţi pentru că sunt incapabili să înţeleagă
lucruri importante şi complexe şi, de aceea, trebuie ajutaţi - teoria
marii prostii 2. trebuie dat oamenilor ceea ce-şi doresc 3. dacă telespectatorilor nu le place ce văd, pot închide televizorul sau pot schimba canalul
4. de ce e rău să te distrezi ?
5. dacă nu le dăm oamenilor ce-şi doresc, o va face altcineva
6. oamenii pot diferenţia între ştirile fierbinţi, reale şi importante şi distracţie . Să le luăm pe rând şi să le analizăm.
1.
Nu încape îndoială că însuşi publicul trebuie să-şi asume o mare parte
din vină pentru calitatea scăzută a programelor de televiziune care n-ar
putea supravieţui dacă n-ar exista o cerere mare pentru ele.
Totuşi, chiar dacă teza Marii Prostii ar fi adevărată, acest lucru n-ar
justifica lipsa de responsabilitate a mass-media. Ceea ce se ignoră este
faptul că mass-media este responsabilă pentru alimentarea şi
încurajarea acestei prostii pentru a-şi atinge scopurile : creşterea
audienţei şi a încasărilor din publicitate sau a masei de oameni care
pot fi subiectul tehnicilor de manipulare folosite de unele programe. A
spune că publicul este singurul vinovat de prostia lui înseamnă să
ignori legătura simbiotică dintre cei consideraţi proşti şi cei care
alimentează şi profită de pe urma acestei prostii. După cum se ştie, în
toată lumea, legea pedepseşte escrocheriile, chiar dacă autorii lor
susţin că nu şi-au obligat victimele să fie proaste. În plus, acest
lucru înseamnă să ignori imensul rol pe care îl joacă mass-media atât în
crearea cât şi în susţinerea acestei prostii. Înseamnă să ignori
principiile morale şi etice pe care ar trebui să se bazeze acţiunile şi
politicile media. Iată cum ar suna un astfel de principiu enunţat pentru
a apăra standardele scăzute .Atunci când există un segment de public (
şi, desigur, cu cât e mai mare cu atât mai bine ) care este destul de
prost să consume ceea ce producem noi, atunci suntem justificaţi moral
să satisfacem acea nevoie sau cerere.
2.
Al doilea argument este folosit şi de traficanţii de droguri sau de cei
care practică sau controlează prostituţia şi pornografia.
Argumentul este fals, chiar făcând abstracţie de etică şi morală. O
mulţime de emisiuni noi eşuează tocmai pentru că nu prezice şi nu
respectă preferinţele telespectatorilor. Acesta este un motiv pentru
care o mulţime de emisiuni şi de filme nu fac altceva decât să se
maimuţărească unele pe altele. De aici apare o nouă idee, mai
periculoasă. Media n-ar face decât să satisfacă o cerere deja existentă
şi nu participă, ca traficantul de droguri, la crearea şi menţinerea
cererii. e ca şi când ai spune că românii îşi doreau telenovele chiar
înante de a şti ce sunt acelea. Acest lucru ignoră cu desăvârşire nu
numai relaţia simbiotică care există întotdeauna între producătorul şi
cumpărătorul unui produs sau al unui serviciu, dar şi puterea mass-media
de a crea, menţine şi modela nevoile receptorilor. Gândiţi-vă la
relaţia dintre un părinte şi copilul său. Orice copil ar mânca dulciuri
până ar face diabet. Cu cât oprobiu i-am privi pe părinţii care ar
permite acest lucru ? şi ei ar putea folosi aceeaşi justificare : îi dau
ceea ce-şi doreşte ! În orice caz, şi justificarea aceasta este falsă.
Astfel, în grila unei televiziuni ar trebui să se regăsească toate
tipurile de programe dorite de telespectatori. Acest lucru nu se
întâmplă pentru că importantă este dorinţa masei şi nu a grupurilor.
Masa cea mare este un viitor consumator de detergenţi sau de idei
propagandistice, în funcţie de obiectivele pe care şi le stabileşte o
teoleviziune.
3. Al treilea argument este fie o dovadă de ipocrizie, fie de prostie.
A nega dependenţa telespectatorilor de televiziune înseamnă să nu
cunoşti impactul uriaş pe care îl are mass-media electronică aupra
oamenilor. Înseamnă să ignori analizele psihologice şi sociologice care
arată clar că ruperea de televiziune ar însemna pentru cei mai mulţi
oameni ruperea de realitate, singura pe care o cunosc şi care le dă un
sentiment de siguranţă.
Din fericire, un astfel de
argument poate fi folosit, e adevărat că din ce în ce mai rar, în
România, unde există, măcar la nivelul teoretic, alternative la
televiziune. Dar ne îndreptăm rapid spre o societate în care
televiziunea va fi omniprezentă şi omnipotentă, fiind un element de
legătură între multe dintre elementele sale. Televiziunea tinde şi la noi în ţară să ia locul culturii.
Astfel, poţi opri televizorul dar nu-i poţi opri efectele. Este
reconfortant să crezi că, dacă ai controlul unui buton, ai independenţă
şi libertate de gândire şi de acţiune, dar astfel de acţiuni sunt
simbolice, goale de orice semnificaţie adevărată. Gândiţi-vă la o
telecomandă care ar schimba personalitatea sau starea de spririt a unei
persoane apropiate.
Partea a doua a argumentului este hilară.
La ora 16, dacă baleiezi pe toate posturile româneşti, găseşti
telenovele. Argumentul ignoră cu bună ştiinţă faptul că toate emisiunile
TV- de pe canalul public, cele comerciale sau prin cablu- arată din ce
în ce mai la fel. Numărul mare de canale nu presupune şi îmbunătăţirea
calităţii alegerii. Un astfel de argument nu ţine mai ales în cazul în
care, din motive economice, televiziunea publică este obligată să
producă acelaşi tip de programe ca şi televiziunile comerciale, pentru
a-şi mări audienţa şi, implicit, încasările
4. Ce e rău să te distrezi ?
sună exact ca şi Ce e rău să mănânci desert ? . Nimic, cu condiţia să
nu devină singura masă ! O societate care a devenit atât de dependentă
de baloane de săpun şi distracţie în general pentru a funcţiona nu este
tocmai o societate pregătită să facă faţă unor relităţi grele, fără a
mai vorbi de schimbare - şi chiar sacrificiu - pentru a le rezoolva. Cel
mai frecvent argument este stresul în continuă creştere căruia trebuie
să-i facă faţă omul de rând. Odată ajuns în casă, el trebuie să uite de
probleme şi să intre într-o atmosferă de relaxare. A împărţi viaţa în
alb şi negru, în stresul de la serviciu şi relaxarea din faţa
televizorului este o greşeală care poate îi poate costa scump pe cei
care o fac. Stresul este real dar metoda cu care se combate este ireală,
este fabricată şi nu analizează şi, prin urmare, nu rezolvă problemele
care stau la baza problemelor cu care se confruntă oamenii.
5. Argumentul este total lipsit de morală.
Tradus în termeni de zi cu zi, poţi spune că, dacă mai este cel puţin o
persoană care ar putea ucide pentru a-şi atinge un obiectiv, eşti
justificat şi tu să ucizi, ba chiar împuternicit s-o faci. .În plus, cu
cât o iei înaintea concurenţei, cu atât mai bine. Justificarea unui rău
prin posibilitatea existenţei altuia e
6. Al şaselea argument,
în afara faptului că este folosit des de cei care îl folosesc şi pe
primul ( al marii prostii ) în funcţie de interese, nu ţine cont de
slaba informare a telespectatorilor şi de dependenţa lor de serviciul pe
care îl face televiziunea. A spune că un copil poate face diferenţa
dintre rău şi bine în alt mod decât a fost învăţat de părinţi, e ca şi
când ai nega rolul educaţiei, al transmiterii unor noţiuni şi valori,
lucru pe care îl face şi televiziunea. Un alt aspect este construirea
coerentă a irealului. Nu există goluri în proces. Nu există spaţii de
manevră şi nici termene de comparaţie. Nu există buletine de ştiri pure
care să poată să-i ajute pe oameni să facă distincţia între important şi
interesant. Toate
aceste argumente au la bază un singur lucru. Ignorarea cu bună ştiinţă
sau din prostie a faptului că televiziunea este o parte componentă a
unei realităţi complexe. În secolele trecute realitatea putea fi
descompusă în părţi relativ stabile, independente - la fel ca o maşină
care poate fi descompusă în bucăţi - dar acest lucru nu se mai poate
face astăzi, într-o societate în care totul este o parte a unui sistem
electronic extrem de intercorelat. Un sistem este prin definiţie o
entitate cu componente care nu au o existenţă aparte sau nu funcţionează
în afara întregului din care fac parte. Inima, plămânii sau ochii
omului nu funcţionează complet în afara corpului uman, din care sunt
doar simple părţi.
|