Arta ca monument al despãrtirii omului de Dumnezeu
ieromonah Savatie
Arta este ceea ce a înteles omul din despãrtirea sa de Dumnezeu. Ea este drama despãrtirii si a însingurãrii noastre. Însingurarea este tema centralã în artã si în afarã de asta arta nici nu poate fi conceputã. Însingurarea însã este moarte. Eminescu surprinde genial genetica artei. "Nu credeam sã învãt a muri vreodatã, vesnic tânãr, înfãsurat în manta-mi, fruntea mea înãltam visãtor la steaua singurãtãtii”. Iatã strigãtul, dar si scâncetul, lui Adam celui proaspãt cãzut: "Nu credeam sã învãt a muri vreodatã!” Stupefierea lui în fata mortii. Iatã arta: neîmpãcarea omului cu moartea, revolta împotriva ei, suferinta din cauza ei. Dar si consolarea fãrã iesire, "învãtarea” pasivã "de a muri”. Omul abia "a învãtat a muri”, cã a si uitat locul lui Dumnezeu. Fruntea sa si-o înaltã "la steaua singurãtãtii”.
Credem cã anume aceastã înãltare a fruntii este arta. Fruntea, ca simbol al întelepciunii si al puterii, nu se mai hrãneste din Dumnezeu, ci din sine însãsi. "Steaua singurãtãtii” este mai degrabã o proiectie infinitã a propriei singurãtãti, o absolutizare a singurãtãtii personale, care devine centru al unui cosmos docil si disperat. Aceastã nouã stea, singularã si personalizatã, eliminã, prin importanta ei, în cazul dat, toate celelalte stele, devenind, pentru personajul nostru, singurul reper în tot universul, singurul "luminãtor” (Fac. 1, 14-17). "Fruntea mea înãltam la steaua singurãtãtii”. Nu ochii, ci fruntea! Omul bâjbâie lumina cu fruntea. Ochii i-au orbit atât de demult, încât el nici nu-si mai aminteste de ei. El nu-si mai acordã nici o sansã de a-i recãpãta. Ne închipuim chiar orbitele lui cicatrizate. De aceea el îsi înaltã fruntea. Iatã arta. Pe care Dumnezeu, murind, a suspendat-o.
Cu ce a împodobit omul steaua singurãtãtii sale? Ce lucru vrednic a numit el, pentru care ar merita sã trãiesti? Noi zicem cã meritã sã trãiesti numai pentru lucrurile pentru care meritã sã mori. Vom vedea cã pentru artist lucrul acesta nu este un scop, ci o metodã. Haosul si moartea face ca scopul sã-si piardã importanta si sensul. Absurdul inundã existenta, fãrã scãpare. Secolul XX este secolul absurdului, se stie, de la Camus, Sartre, pânã la absurdul ionescian. Dar pânã a i se fi dat un nume, absurdul a mustit în toatã arta universalã, începând cu epopeea lui Ghilgames si pânã la Romeo si Julieta sau alte opere din care lipseste Dumnezeu. Si din acest punct de vedere, oamenii au avut dreptate. Pentru cã absenta lui Dumnezeu poate sã fie doar absurdã. Moartea este ghilotina care uniformizeazã toate aspiratiile noastre, si pe cele nobile si pe cele meschine, fãrã deosebire. Singurul lucru care ne deosebeste este ceea ce lãsãm în urma noastrã. Deosebirea dintre omul religios si omul necredincios este cã primul trãieste pentru a-si asigura un viitor – vesnicia, iar al doilea pentru a-si asigura un trecut, gloria desartã. Viata acestuia graviteazã în jurul fricii de anonimat. Frica de anonimat este ceea ce îl determinã pe omul necredincios sã creeze. "Pe mine mie redã-mã”, zice omul necredincios. Credinciosul zice: "Pe mine Tie redã-mã”. De aceea credinciosul nu poate fi artist. Pentru el scopul – întâlnirea cu Dumnezeu – anuleazã metoda, adicã arta. Omul necredincios nu are scop, si de aceea, ceea ce pentru credincios este metodã pentru necredincios devine scop. El se înfige în metodã ca într-o plasã de pãianjen, o plasã pe care tot el a pregãtit-o si de aceea nici nu-i sesizeazã pericolul. Arta [de dragul artei] este neputinta de a vedea departe, neputinta de a vedea pe Dumnezeu. Întepenirea în sine însusi. Toatã istoria artei nu este decât o paradã a unor oameni complexati. O paradã a neputintei. O luare cu asalt a "palatului de iarnã” a constiintei noastre. O revolutie prin care constiinta este fortatã sã recunoascã toate aceste complexe ca pe ceva deosebit si vrednic de luat în seamã. În scrierile sale despre artã Freud numeste artistii "nebuni pe scenã”. Pentru cã aici are loc o descãrcare de complexe, o defulare elementarã. Bucuria pe care o resimt spectatorii la o piesã de teatru se datoreazã anume identificãrii lor cu artistul si coparticipãrii la unele sentimente si scene de care în mod normal s-ar rusina. La vremea când fãcea Freud aceste deductii, a desfrâna pe masã în bucãtãrie sau în statia de tramvai încã nu era un act de emancipare, ci unul de rusine. Arta este fenomenul prin care complexele suportã un proces de înnobilare pânã la idealizare.
Dupã trei mii de ani de istorie a culturii, omul nu mai are ce spune lumii. El se învârte în jurul acestui bolovan, numit istorie a culturii, si vede cã el, de fapt, este cu mult mai mic decât asteptãrile sale. El este ca o strecurãtoare de brânzã, care, dupã ce a curs zerul, s-a fãcut revoltãtor de micã, rãsturnând toate socotelile celor ce s-au strâns sã o mãnânce. Si omul încearcã sã scoatã din acest bolovan sensuri care sã-i sporeascã valoarea. Iau nastere criticii si teoreticienii de artã. Pentru ce? Pentru a scrie tomuri în care sã te convingã cã "la râpa Uvedenrode/ multe gasteropode/ supraponderale/ supramuzicale” de Barbu, de fapt, ascunde întelesuri pentru care mintea omeneascã încã nu s-a copt? Iar "pelicanul sau babita” lui Urmuz e asa o replicã pentru care meritã sã deschidem o nouã epocã? Care s-a si deschis! Dar aceste nimicuri nu sunt nici mãcar zerul, din care s-ar mai putea fierbe un pumn de urdã, ci, sã mã iertati, poate doar ceea dupã care îsi bagã ciobanul repede mâna în lapte si aruncã.
Atunci când Dumnezeu a fost scos din universul spiritual al omului s-a produs o catastrofã fireascã, prin care s-a încãlcat legea gravitatiei. Într-o societate în care pierderea primei editii a "Florilor rãului” lui Baudelaire se predã în scoli vãzutã ca un act de vandalism, iar despre proorocul David se învatã dupã sculptura lui Michelangelo, credem cã ceea ce a avut de suferit este în primul rând simtul realitãtii. Alienarea personalã a artistului se proiecteazã treptat asupra societãtii si devine alienare colectivã. Mâzgãlelile postmoderniste care cu zece ani în urmã revoltau pe orice om normal, astãzi sunt pe toate copertele caietelor si manualelor scolare sau lipite ca abtibilduri pe frigider. Ba mai mult, tapetele cu astfel de motive, care imitã zidurile sau gardurile mâzgãlite din orase, decoreazã cât se poate de natural camerele apartamentelor. Pe masini abtibilduri care imitã o patã de vopsea scãpatã din gresealã. Nu mai vorbesc de hainele pe care le poartã nu numai tinerii, ci si pensionarii. Nu demult orice tânãr ar fi considerat o mare rusine sã umble cu pantalonii rupti, astãzi si-i rupe singur. Nu doar femeile, ci si bãrbatii se vopsesc ca clovnii. Acum câtiva ani sã iesi cu cârnatu-n stradã era un act de bãdãrãnie, astãzi ies si cu cartofii prãjiti si se mândresc. Asta reprezintã pentru ei un statut social superior! Sub ochii nostri si cu noi însine se petrece o alienare totalã. Trãim printre panouri care reclameazã tampoane femeiesti si prezervative. Ne uitãm cu admiratie cum o femeie la televizor îsi rade pãrul de pe picioare sau îsi gãureste cariile. Ne-am coborât în mizeria pe care se rusina sã o spunã pânã si sotia sotului. Douãzeci de ani în urmã, acestea ar fi fost scene de comedie frantuzeascã, astãzi ele sunt viata noastrã. Ne-am îndobitocit atât de tare încât nu mai stim sã ne folosim propria libertate. Despre ce libertate vorbeste omul contemporan, atunci când zece ore pe zi se uitã la filme în care prin hohote de râs i se dicteazã când sã râdã? Unde e scara valorilor? Unde sunt idealurile? Da, omul a scãpat de sub "tirania religiei”! Arta a învins! A triumfat asupra religiei! Numai cã, la rândul ei, a devenit ea însãsi religie, o religie vicleanã si tiranicã. O religie a distrugerii. Trãim într-o societate tiranizatã de artã.
Artistul ca erou care salveazã sufletul încãtusat de dogmele religioase este un produs al apusului, al Italiei catolice. Renasterea nu a apãrut în Grecia ortodoxã, de exemplu, culturã care a suferit de antropocentrism pânã la crestinare, nu în mai micã mãsurã decât cea romanã. Ortodoxia nu a asuprit niciodatã cultura, ci dimpotrivã, a folosit-o în predica sa. Constantin cel Mare a fost un fin iubitor de culturã si si-a împodobit palatul cu lucrãrile artistilor vremii. Sã se vadã cuvântul Sfântului Vasile cel Mare cãtre tineri, "despre felul cum sã ne folosim de scrierile pãgâne” si vom întelege cã în conditiile Bisericii canonice sufletul pur si simplu nu are de ce sã se elibereze, cãci toatã libertatea i-a fost datã. În Ortodoxie nu existã respingere, ci doar selectie. Nu cunoastem în istoria Bisericii Ortodoxe nici un Savonarola. Credem cã o întoarcere atât de ostentativã la motivele si idealurile artei romane de pânã la crestinare, adicã la antropocentrismul si erotismul, cu scop pronuntat demitizant, cum a fãcut-o arta Renasterii, a fost cu putintã anume în contextul si datoritã vietii dezordonate a clerului catolic din acea perioadã. Demitizarea s-a produs mai întâi în sânul asa-zisei biserici, prin încãlcarea fecioriei impuse preotilor (contrar învãtãturii apostolice) si prin alte fãrãdelegi, cum ar fi ucideri, jafuri, vinderea indulgentelor, infailibilitatea papalã etc. Iar faptul cã Michelangelo picteazã personajele biblice goale este, desigur, o formã de parodiere a stãrii bisericii catolice. Goliciunea este, de fapt, a preotilor. Artistii bat fãrã nici un fel de scrupule toate idealurile crestine, pentru cã au vãzut aceasta la preotii si cardinalii catolici. Artistii se revoltã, dar nu corecteazã. Pentru cã ei însisi erau la fel. Ei erau stricati si asteptau un prilej bun pentru a da frâu stricãciunii. Si ei gãsesc acest prilej: lupta împotriva minciunii. Dar sub masca nobletii ei vor sãvârsi rãutate, atât pentru ceilalti, cât si pentru ei însisi. Sã nu uitãm însã cã acesti artisti ai Renasterii, cât si mai tîrziu un Rouseau sau Diderot s-au revoltat si au cãutat eliberare anume de mentalitatea catolicã. Noi însã ne-am însusit ateismul lor pe nedrept, gratie abilitãtii propagandei ateiste, care s-a strãduit sã prezinte crestinismul ca pe un amalgam al aberatiilor întâlnite în toate confesiunile, confesiuni pe care Biserica Ortodoxã le blesteamã.
De cine ne eliberãm noi, ortodocsii? De propria libertate. De Dumnezeu. Ne revoltãm împotriva noastrã. Dacã vom citi mãcar trei pagini de dogmaticã ortodoxã vom vedea cã ne-am batjocorit pe noi însine, fãrã sã stim si, desigur, fãrã sã vrem. Dogmele ortodoxe formuleazã nãzuintele cele mai nobile pe care le poate avea un om si exprimã forma desãvârsitã a gândirii logice. Atunci când Fericitul Augustin a cunoscut Biserica el s-a rusinat si a zis: "Multumesc Tie, Doamne, cã ceea ce am hulit eu nu a fost Biserica Ta, ci numai închipuirea mea gresitã despre ea”. Dacã omul-artist revoltat împotriva dogmelor Bisericii ar citi aceste trei pagini de dogmaticã el ar afla cã în Ortodoxie existã dogma despre vointa liberã a omului pe care nici mãcar Dumnezeu nu poate s-o încalce. Existã dogma despre asemãnarea omului cu Dumnezeu, care presupune în om, pe lângã altele, si însusirea de a crea sau recrea. Ce va rãmâne atunci din filosofia lui despre tirania dogmelor? Dogma vine si zice: "foloseste-ti vointa liberã, nu te lãsa tiranizat de ideea curentului X, nu zãbovi în nestiintã, elibereazã-te!” Omul se teme sã afle cã ceea ce a gândit el despre Dumnezeu este fals. Cã Dumnezeu s-ar putea dovedi a fi bun. Omul se teme sã meargã la întâlnire cu Cel pe care L-a vorbit de rãu mai înainte de a-L fi cunoscut. Omul e mândru, el se teme sã se întâlneascã cu Creatorul. Pentru cã el a furat hainele Lui si a mers cu ele la bal. El a furat numele Lui si a scos bani din bancã si a semnat afaceri care nu-i apartin. Omul a fãcut datorii enorme si s-a lãudat tuturor cã este el stãpânul. Iar acum el a aflat cã Adevãratul Stãpân l-a chemat la El si înnebuneste de rusine. El îsi cautã motive pentru a se mai retine. El inventeazã minciuni. El se împotriveste si vorbeste de rãu pe Stãpân. Pentru cã el crede cã Stãpânul îl cheamã ca sã-l mustre. Stãpânul însã îl cheamã ca sã-l facã mostenitor.
Artistul se revoltã cerându-si dreptul de a desena oameni pe hârtie. Dumnezeu, însã, ne cheamã sã ne recreãm pe noi însine, sã zidim o fãpturã nouã. Artistul îsi cere dreptul de a-si imagina ce este dincolo de stele. Dumnezeu ne invitã sã ne facã puternici încât sã mutãm cerul si pãmântul cu palma, cum a fãcut Ilie. Artistul îsi cere libertatea de a bea rachiu de prune la un vernisaj cu femei stafidite, iar Dumnezeu îl invitã sã stea la sfat cu îngerii. Ce rãu ne vrea Dumnezeu?
Lumea a sãrãcit enorm datoritã mentalitãtii sale "artistice”. Omul modern suferã de sindromul Midas, totul de ce se atinge se preface în artã. Viata însãsi a devenit o artã, o artã proastã. Omul nu-si mai trãieste viata sa realã, ci o viatã virtualã. El este tiranizat de idei care îl smulg realitãtii. El este hãrtuit de aceste idei, oricât de frumoase n-ar pãrea ele. Dar poate cã ele sunt prea frumoase, inutil de frumoase? Nici mãcar. Cum frumusetea si scumpetea aurului a devenit blestem pentru Midas, tot asa arta a devenit blestem pentru noi. Cum aurul în sine nu are nici frumusete nici folos, ci numai prin ceea ce se poate obtine pe el, prin conventie, este folositor, asa si arta este fãrã vreun folos. Si asa cum Midas ar fi dat un munte de aur pentru un pahar de apã, tot asa si noi va veni vremea când nu vom putea schimba toatã frumusetea lumii pe un gât de "apã vie” (Ioan 4, 10) pe care ne-a adus-o Hristos. Arta n-ar trebui sã fugã de cunoastere, asa cum se întâmplã în arta modernã, când aceasta s-a detasat de filosofie, adicã de ratiune, si construieste un fals limbaj al emotiilor si sentimentelor. Nu trebuie sã fie nici ermeticã si ocultã, cum propovãduiesc unii. Ci în toate trebuie sã fie clarã ca diamantul, prin aceasta sã-si motiveze dreptul la existentã. În genere, nici o activitate umanã n-ar trebui sã fie îndreptatã împotriva cunoasterii. Cunoasterea este cel mai nobil scop la care am fost chemati. "Cu cât cunosti mai mult, cu atât iubesti mai mult”, spunea Da Vinci. Si ea începe de la a te cunoaste pe tine însuti. Înteleptul Socrate, cunoscîndu-se pe cât i s-a putut, pânã la Hristos, "a cunoscut cã nu cunoaste”. "Eu stiu cã nu stiu”, iatã începutul întelepciunii, drumul smereniei. Cãci dupã ce vom descoperi cã în noi nu este plinãtatea cunoasterii, ne vom îndrepta sã o cãutãm acolo unde ni s-a spus cã este – în Dumnezeu. Iar dupã ce ne vom convinge cã Dumnezeu este Cunoasterea, Îl vom aduce în inimile noastre, dupã cum El Însusi a fãgãduit. Si asa vom ajunge sã ne cunoastem cu adevãrat pe noi însine, ca fiinte capabile de îndumnezeire. Ca temple în care a iubit sã se sãlãsluiascã Dumnezeu, pentru a ne umple de putere si nemurire în veac!
