Apostolii - primii oameni care au expersat Revelaţiunea deplină a lui Dumnezeu
Căutînd originea credinţei noastre în una din coordonatele ei, şi anume în cea orizontală, am văzut că pe drumul uniform ajungem la profeţi, adică la acei oameni care ştiu că n-au primit certitudinea credinţei de la antecesori şi.totuşi, o au. Experienţe pozitive, clare şi indubitabile, se adaugă spre a le confirma siguranţa că certitudinile lor vin direct de la Dumnezeu. Analizîndu-ne, însă, credinţa noastră, constatăm că ea cuprinde elemente pentru a căror explicare originea profetică este insuficientă. Credinţa profeţilor constă numai în certitudinea despre existenţa lui Dumnezeu şi a anumitor porunci pe care E! !e-a comunicat prin ei oamenilor spre împlinire. Ei mărturisesc despre un Dumnezeu care rămîne la distanţă de oameni, făcîndu-Şi Gunoscută voia prin intermediari şi punînd legea ca un semn aî unei legături cu ei de la distanţă. Profeţii se ştiu pe ei intermediari ai legii, cer împlinirea ei, pun pe om în raport cu Dumnezeu prin lege, adică susţin un raport care, în acelaşi timp, e o distanţă. Dar noi constatăm că cel mai important element deosebit în credinţa noastră de ceea ce ne-au predat profeţii este convingerea despre apropierea deplină a lui Dumnezeu de noi în persoana lui lisus Hristos, de care avem certitudinea că e Dumnezeu însuşi. Iar mergînd, pe firul istoriei, vedem că această certitudine au avut-o cei dintîi şi ne-au transmis-o nouă, prin generaţiile ce ne-au precedat, apostolii. Apostolii au o însemnătate identică cu a profeţilor, întrucîf ei au fost oameni care nu prin mijlocirea unor semeni anteriori au aflat 47
despre Dumnezeu, ci au stat direct în faţa Lui şi au primit nemijlocit de la El această certitudine şi comunicările ce aveau să ni le transmită. Spre deosebire de profeţi însă, ei au experiat pe Dumnezeu nu în transcedenţa supraistorică, ci într-un om istoric în care ei L-au cunoscut pe Dumnezeu coborît în apropiere desăvîrşită de lume, dînd o Revelaţie mult mai deplină. Apostolii sînt acei oameni care, în prezenţa unui om pe care L-au întîlnit, au făcut experienţa că El e Dumnezeu cel întrupat. Ei au înîîlnit un om cum nu s-a mai întîlnit în îoată istoria, care a creat în ei certitudinea că e Dumnezeu. Acest om nu se mai înfăţişa ca orice ins care îşi primeşte credinţa de la altul, asemenea oamenilor de rînd sau de ia Dumnezeu direct, asemenea profeţilor, ci a fost El însuşi izvorul credinţei şi a manifestat certitudinea neclintită că El e Dumnezeu. Mai mult, nu avea numai El certitudinea aceasta, ci ea s-a născut şi în cei ce au stat în preajma Lui. Apostolii au întîlnit aci reaiiîatea de temelie,* realitatea ultimă, de ia care nu simţeau trebuinţă să meargă mai departe pentru a-şi rezema fiinţa şi credinţa lor. In general, credinţa, adică experienţa şi certitudinea realităţii divine, ca ceva dincolo de eu! propriu şi de lumea imanentă, nu poate fi produsă nici de subiectul propriu, nici de lumea imanentă a naturii sau a persoanelor istorice. Acest fapt negativ îl experiem toţi. Credinţa nu poate fi provocată decrt de realitatea divină însăşi. Persoanele istorice o pot prilejui numai. De aceea, cînd ele prilejuiesc credinţa, cei ce-o primesc prin ele, deşi au o experienţă a realităţii divine, îşi dau seama că acea realitate e dincolo de persoanele prilejuitoare. Experienţa credinţei distinge totdeauna între instrumentui care o prijeluieşte şi Dumnezeu, ca obiectul sau izvorul ei ultim şi adevărat Ea simte cînd a întîlnit pe Dumnezeu. lisus Hristos, însă, n-a fost pentru apostoli numai o persoană prilejuitoare a credinţei în Dumnezeu, ci însuşi Dumnezeu. Dacă credinţa este siguranţa conştiinţei despre realitatea lui Dumnezeu, fiind produsă numai de întîlnirea, într-un oarecare fel, cu acea realitate, reaiiîatea lui Dumnezeu nu se descoperă într- un chip înşelător. Dacă ea nu ar fi fost reaiiîatea proprie a persoanei iui lisus, 48
nu ar fi experiat-o apostolii ca una cu acea persoană, ci ca prilejuită doar de ea, cum se întîmplă totdeauna în celelalte cazuri. Prin ce-au simţit apostolii că lisus nu e numai om ca toţi ceilaifj,ci,în acelaşi timp, Dumnezeu ? Prin ce s-a deosebit experienţa ce-o făceau în faţa lui ilsus de experienţa ce au făcut-o în relaţie cu ceilalţi oameni ? Cine poate reda în cuvinte aceste caracteristici aie experienţei lor în faţa lui lisus, temeiul certitudinii lor despre divinitatea Lui ? Ei, totuşi, au fost în stare să-şi expună experienţa lor în Evanghelil,în aşa fel încît lisus din Evanghelii, de fapt, se desprinde ca Dumnezeu. Şi cu siguranţă că au fost în stare să redea această experienţă a lor şi în propovăduire orală, Fr. Gogarten a accentuat mult cuvîntul rostit personal de lisus Hristos ca facto'r revelator al dumnezeirii Lui. Prin faptul că lisus era o persoană istorică, ce vorbea din extern, îşi dovedea realitatea nesubiectivă, neprodusă de om. Dar, dacă El s-ar fi înfăţişat ca oricare alt om, nu ar fi putut întemeia credinţa în El ca în Dumnezeu. Contingenţa aceasta istorică n-ar fi fostjn acelaşi timp, Absolutul în care cei din jurul Lui să simtă că se pot rezema ca pe ultima realitate. Dumnezeu este o realitate transsubiectivă şi absolută. Prin înfăţişarea Lui ca Tu exterior Şi-a pus în afară de orice îndoială îranssubiectivitatea, realitatea Lui deosebită de eu şi, în acelaşi timp, a ieşit din abisul infinit în planul accesibil nouă. Trebuia să-Şi arate,însă,şi absolutitatea Lui. Prin întrupare, prin păşirea în planul ontologic accesibil nouă, ca un Tu a! comuniunii, Dumnezeu n-a renunţat la infinitatea şi absolutitatea Sa. Acest Tu, care a întîmpinat pe apostoli din lisus Hristos, a fost experiat de ei, de fapt, ca absolut, prin cuvîntul, dar şi prin vieţuirea şi actele Lui. Căci, între cuvîntul şi actele cuiva există o strînsă corespondenţă. Prin ce-au experiat apostolii cuvîntul Lui ca absolut, ca al unei persoane absolute ? Cuvîntul semenului are două rosturi: a. să ne adreseze o chemare la iubire, la ieşirea din egoism şi la recunoaşterea lui ca realitate egală cu noi, pentru intrarea în comuniune şi 4 — Restaurarea omului — cd. 263 49
b. să ne răspundă la o asemenea chemare a noastră» să îndeplinească chemarea noastră. Cuvîntu! oricărui om nu împlineşte decît în chip relativ aceste două funcţii. Ei nu e în stare să ne facă să ne decidem la un răspuns categoric, total, să ieşim cu hotărîre şi deplin din noi înşine, să părăsim toate ale noastre şi să fim la dispoziţia îui; sau, dacă nu, să ne declarăm vrăjmaşi categorici lui, Cuvîntul oricărui om nu are decît un răsunet relativ în noi. Cuvîntul lui lisus a avut pentru contemporani această putere absolută într-un sens pozitiv sau negativ. Şi, anume, acest cuvînt nu se adresa numai ca pretenţia unuia care nu cere decît preţuirea datorată egalului, decît iubirea cuvenită semenului, ci, din El răsuna pe iîngă aceasta - pe lîngă smerenia de om - pretenţia absolută a Sîăpînului suprem de-a fi urmat, de-a fi lăsate toate pentru El. Şi, în privinţa aceasta, lisus se revela ca omul deplin şi ca Dumnezeu deplin, ca smerenia şi suveranitatea'întrunite fără să se neutralizeze. Nu smerit ca om şi Stăpîn ca Dumnezeu, ci acelaşi subiect şi smerit şi suveran sau smerit întru suveranitate şi suveran întru smerenie, Dumnezeu plecat la înălţimea omului şi om ridicat la înălţimea lui Dumnezeu. , Dar, şl prin a doua funcţiune a cuvîntului Său, lisus se înfăţişa ca încorporarea-absolutului. Din cuvîntul Lui iradia dragostea desăvîrşită şi, tocmai prin aceasta, chemarea Lui răsuna cu autoritate categorică Prin viaţa şi actele Lui, de asemenea, a împlinit toată pretenţia noastră, toată trebuinţa noastră după dragostea semenului. El a împlinit-o pînă la capăt, primind pentru noi moartea pe cruce, iar prin jertfă, care e deplina împlinire a pretenţiei noastre, se manifestă în chipul cel mai copleşitor puterea de revendicare a lui lisus asupra noastră. în patimile şi în răstignirea Lui se împlineşte cuvîntul Lui de dragoste, se satisface desăvîrşit trebuinţa noastră după dragostea altuia, ceea ce mărturiseşte şi cuvîntul Lui. în minunile şi mai cu seamă în învierea Lui se dezvăluie iarăşi puterea suverană, manifestată în cuvîntul Lui. Faptele Lui sînt absolute în manifestarea dragostei şi a puterii, precum rezonanţa cuvîntului Său este absolută. 50
naşterea credinţei în ascultători. Numai după ce omul lisus, care a petrecut pe pămînt între oameni, în smerenie şi a sfîrşiî pe cruce, se înalţă la cer, la conducerea lumii, dumnezeirea Lui se impune ca faptul supremei certitudini. De aceea, Duhu! Sfînt e trimis pe pămînt şi lucrează la naşterea credinţei numai după înălţarea Domnului la cer. între evidenţa produsă de lisus prin revelarea obiectivă, completă a dumnezeirii Sale şi între lucrarea subiectivă a Duhului Sfînt este o strînsă legătură, fiind o dovadă că lucrarea Duhului în vederea efectelor ei merge paralel cu evidenţele, nu împotriva lor. Astfel, prin faptul că Dumnezeu s-a coborît în istorie şi a trăit între oameni, rostind la auzul lor cuvintele şi săvîrşind în văzul for faptele dumnezeieşti testate nouă de oameni prin propovăduire şl în scris, noi avem posibilitatea de-a privi şi înşine şi de-a ne convinge şi nenijlocit despre dumnezeirea Sa. Persoana dumnezeiesc-omenească a lui lisus se desprinde din relatările apostolilor ca o realitate de sine stătătoare în toaîă majestatea şi puterea ei cuceritoare. Iar prin înălţarea la cer lisus Hristos nu încetează de-a fi aproape de noi, contemporan cu noi, de-a exercita o eficienţă directă asupra noastră. Fiind Dumnezeu, fapt despre care înălţarea ne dă o ultimă asigurare, El e pretutindeni de faţă, deci şi aproape de noi. Astfel şi noi, măcar că trăim la timp îndelungat după petrecerea Lui pe pămînt, ne afiăm în preajma Lui, şi chipul Lui, care se desprinde din mărturisirile apostolilor şi ale tuturor înaintaşilor noştri ca o realitate, ştim că e viu şi menţine şi cu noi comuniunea pe care a urmărit să o realizeze făcîndu-Se om. Privirea noastră trece continuu de la amintirea lui lisus din istorie la prezenţa actuală a Lui din cer. Numai pentru că a fost în istorie, ca om real, putem să-L vedem cu credinţa în cer şi numai pentru că este în cer, întru slava dumnezeiască, chipul lui din istorie îşi confirmă reliefurile abisale ale dumnezeirii. Istoricitatea şi supraisîoricitatea, contingenţa istoric-umană şi absolutitatea dumnezeiască, înfăţişarea sub forma finită a unei persoane omeneşti în timp şi spaţiu şi infinitatea supraspaţială şi 52
supratemporală, nu se desfiinţează reciproc, ci se armonizează dîndu-ne Revelaţia deplină a lui Dumnezeu. Dacă ar fi rămas numai în infinitatea şi absolutitatea Sa supraistorică, Dumnezeu nu s-ar fi revelat deplin. Am fi rămas într-un oermanent echivoc dacă nu cumva ideile ce ni le facem despre Dumnezeu nu sînt simple produse ale subiectivităţii noastre. Apărînd în istorie ca Tu exterior fiecăruia dintre noi, puterii să-L întîlnim într-o faţă concretă, care ne fereşte de orice subiectivism. Dacă însă această faţă istorică ar fi fost numai temporală şi finită şi n-ar fi cuprins în ea infinitul dumnezeiesc şi n-ar dura în veci, deasupra timpului, Dumnezeu nu ne-ar fi venit aproape şi nu ne-ar fi devenit accesibil, ca unui ce nu şi-ar fi desăvîrşit Revelaţiunea Sa. Dumnezeu a făcut posibil raportul viu cu El, ce constă într-o continuă transcendere a noastră spre El şi într-o intimă comunicare a Lui cu noi, numai întrucît S-a făcut om. Structura fundamentală a omului constă, după filosoful Martin Heidegger, în „ transcendenţă" înţeleasă ca act, ca lucrare continuă a noastră prin care trecem de la noi la lume şi, prin aceasta, de la noi din acest moment la noi din momentui viitor, ridicîndu-ne de la o stare de trăire în clişeele generale la conştiinţa intimităţii noastre1. Conştiinţa transcenderii primeşte însă a!tă intensitate cînd, se efectuează în direcţia lui Dumnezeu şi în raport viu şi reciproc cu El. Iar Dumnezeu este experiat ca o realitate concretă şi apropiată, spre care stăm cu toată 1 „ Vom Wesen des Grundes " în Jahrbuch fur Philosophie und Phănomenologisohe Forsohung, Husserl-Festschrift, Halle, 1929 : „ Transzendenz bedeutet Uberstieg. Transzenderit (transzendierend) ist, was den Uberstieg vollzieht, im Obersteigen verweilt... Zum Uberstieg gehort dann solohes, was unzutreffend meist das « Transzendente » gennant ist... Die Transzendenz... meint solohes, was dem meschliohen Dasein gehort, und zwar nioht als eine unter anderen moglicho, zuweilen in Vollzug gasetzte Verhaltung gesohehende Grundverfassung dieses Seinden... im Uberstieg kommt das Dasein allererst auf soiches Seindes zu, das es ist, auf es als es « selbst». Die Traszendenz konstituiert die Selbstheit... Wir nennen das, woraufhin das Dasein a's soiches transzendiert, die We!t und bestimmen jetzt die Transzendenz als in-der-Welt-sein ", pg. 80-82. 53
fiinţa noastră în tensiune, în lisus Hristos, în care a coborît în pianul accesibil nouă.
