Icoana, marturie a credintei si trairii ortodoxe a taranului-preot din Ardeal
Icoana, marturie a credintei si trairii ortodoxe a taranului-preot din Ardeal
Icoana, obiect de cult in biserica rasariteana si in casa crestinului ortodox, este considerata ca fiind indispensabila vietii religioase, ea avand un loc special in sufletele credinciosilor.
Atat in viata cotidiana, cat si in viata Bisericii, icoana are un rol deosebit de important, crestinul ortodox avand constiinta ca participa la marea familie a Sfintilor. De cele mai multe ori, este suficient sa contemplam icoanele din casele noastre sau din bisericile noastre, pentru a nu ne simti singuri in fata greutatilor pe care ni le ofera viata aceasta efemera.
Icoana sfinteste locul unde ea se afla si ne sfinteste si pe noi cei care ne rugam si ne atingem de ea cu suflet sincer si curat. Icoana creaza in credincios sentimentul unei prezente divine, calde, iubitoare, tangibile. Ea este intalnirea cu Hristos, pentru ca a te ruga in fata icoanei lui Hristos inseamna a te ruga, de fapt, in fata Lui, care este prezent in mod real (este o prezenta duhovniceasca). Dupa cum in Euharistie forma painii si a vinului nu este Hristos, ci locul prezentei reale, la fel icoana nu este Hristos, ci locul prezentei Sale duhovnicesti. Astfel, omul este modelat de ceea ce contempla (icoana) in mod progresiv, ajungand sa straluceasca precum chipurile reprezentate in icoane.
In Traditia ortodoxa romaneasca s-au gasit icoane in toate casele, si de cele mai multe ori, nu doar in casa, in general, ci chiar in fiecare camera. Linia acestei traditii au urmat-o cu fidelitate crestina, oamenii de la sate. In casa taranului, icoanele erau fixate pe peretii dinspre rasarit. Nu departe de acest loc, se gasea un colt unde era tinuta aprinsa o candela, o lumanare, unde se pastra Biblia, cartile de rugaciune, tamaie, agheazma si alte lucruri legate de viata spirituala. In fiecare dimineata si seara, sau la alte momente, potrivit randuielii personale a fiecaruia, credinciosul vine in fata altarului dinspre rasarit si se roaga, aprinde o candela, face metanii. Aceasta practica nu este altceva decat o prelungire a Sfintei Liturghii in viata obisnuita a omului, acea liturghie dupa Liturghie de care vorbeste Nicolae Cabasila. Multi oameni au acasa, asa cum se afla si in Biserica, un perete intreg de icoane. Acest lucru scoate in evidenta rolul comunitar al icoanei si mai ales faptul ca, in mica biserica de acasa, omul devine preot, un liturg de dimensiune universala, in mijlocul creatiei si in primul rand al comunitatii bisericesti din care face parte.
Conditiile care au determinat aparitia picturii pe sticla
Aparitia primelor icoane pe sticla, in Ardeal, poate fi situata in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea. Cea mai veche icoana datata si mentionata de bibliografia de specialitate, aflata in satul Ribicioara de Jos, regiunea Hunedoara, poarta anul 1778, deci nu mult timp dupa primele icoane pe sticla aparute in Silezia si Bavaria, in jurul anului 1740.
Faptul ca la Brasov, dupa numai doi ani, deci in 1780, lucreaza zugravul Ionita ot Brasov, care semneaza si dateaza in anul mentionat o icoana pe sticla a Maicii Domnului cu pruncul in brate, cat si faptul ca la Lancram, langa Sebes Alba, exista o icoana reprezentand "Adormirea Precistei", opera a zugravului Nicolae, datata 1787, dovedeste ca pictura pe sticla era raspandita in mai toate partile ardelene si ca atare presupune un inceput anterior anului 1778 cu cel putin unul sau chiar doua decenii. Ne apropiem, deci, de data aparitiei primelor icoane pe sticla, apusene. Se poate afirma, astfel, ca iconografia pe sticla apare aproape simultan in toata aria ei de raspandire europeana si ca ea a fost determinata, in primul rand, de aparitia, spre sfarsitul secolului al XVII-lea, a glajariilor, care produc, pentru prima data, suprafete mari de sticla si, in acelasi timp, la preturi accesibile.
Stefan Metes, plecand de la informatia data de Sematismul de la Blaj, din 1900, aminteste ca in satul Joseni (la 8 Km de Gheorgheni), judetul Harghita, se afla patru icoane de tipul icoanelor care apartin Transilvaniei de nord, prin conceptia artistica, prezentarea monumentala a portretelor de sfinti, decorativismul coloritului, datate 1796, ca fiind lucrate de Popa Sandu. Ion Apostol Popescu il localizeaza pe zugravul Popa Sandu la Iernuteni, pe valea Muresului, unde existenta acestui iconar, in jurul anului 1800, este confirmata de traditia locala.
Trebuie precizat ca iconografia pe sticla nu este un produs artistic exclusiv al romanilor din Ardeal ci, ea apare, mai intai, in unele regiuni germane, ca apoi sa se raspandeasca extrem de rapid in intreaga Europa. Icoanele pe sticla ardelene reprezinta un fenomen artistic original si cu totul specific, complet diferit de iconografia pe sticla apuseana, in ce priveste aspectul artistic (coloritul folosit, compozitia icoanei, expresivitatea personajelor) si tematica folosita.
Daca in Tarile Romane, domnitorii si boierii, marii ctitori, isi inzestrau manastirile si bisericile cu icoane, in Transilvania, aflata sub dominatie straina pana la inceputul secolului al XX-lea, n-a existat in randurile populatiei romanesti o clasa instarita, capabila sa finanteze o viata artistica; Biserica se sprijinea pe marile mase taranesti, pentru a ridica lacasuri de cult in sate si orase, impodobindu-le cu icoane, straduindu-se, astfel, sa sustina continuitatea traditiei romanesti. Conditiile social-economice ale taranilor romani din Transilvania au contribuit la aparitia picturii pe sticla. Iconita pe sticla, modesta si nepretentioasa, dar stralucitoare si sensibila prin cromatica sa vie "o frantura din imparatia cereasca, oglindita intr-un ciob de sticla prins intr-o umila ramura de brad era la indemana chiar si a celui mai sarac dintre plugarii romani, aflati partial, inca in secolul al XVIII-lea, in stare de iobagie. Icoana pe sticla era capabila sa satisfaca dorinta masei taranesti sarace de a avea in casa protectorii existentei sale. Destinata taranilor si lucrata de ei, icoana pe sticla ardeleneasca s-a servit de limbajul vorbit de popor, de simbolurile si "codurile" sale plastice, traducand mesajul credintei ortodoxe in graiul acelora care de la ea asteptau alinare si ocrotire. Se intelege de la sine ca tematica acestei picturi religioase, adresata taranilor, a imbratisat mai cu seama soborul sfintilor, al protectorilor muncii si vietii lor zilnice."
Romanii din Transilvania au inlocuit icoana pictata pe lemn, destul de costisitoare, lucrata de mesterii formati in atelierele manastiresti din Moldova si Muntenia, de la Muntele Athos, cu iconite pe sticla, ieftine si lucrate in tara lor. Factorii care impiedicau procurarea icoanelor pe lemn erau saracia, izolarea comunitatilor rurale si numarul foarte mic de centre religioase din Transilvania, care nu puteau sa acopere cererea mare de icoane.
Icoana-protector al taranului iconar si document etnografic
Icoanele pe sticla, lucrate de tarani si destinate taranilor, sunt singurul gen al artei populare in care pictura se manifesta ca factor independent, fara a fi subordonat unui scop ornamental. Sub raportul continutului, icoanele permit o patrundere adanca in spiritualitatea plugarilor ardeleni din veacurile XVIII si XIX. Cu toate ca icoanele pe sticla transilvanene sunt creatiile individuale ale unor mesteri populari, ele exprima totusi mentalitatea si sensibilitatea colectivitatii satului romanesc. Iconarii transilvaneni erau tarani, ca toti consatenii lor cu care imparteau aceleasi conditii economice, sociale si culturale. Ei au dat glas, au exteriorizat plastic fondul comun al masei populare. Astfel, taranul roman isi dezvaluie in icoanele sale conceptiile de viata, conceptiile despre etica si dreptate sociala, imaginea pe care si-o face despre lumea nevazuta a raiului si a iadului, transpunand cu fireasca spontaneitate, povestirile biblice in peisajul si vesmantul satului ardelenesc, singura realitate cunoscuta lui.
Icoana pe sticla constituia un pretios obiect de cult, singurul protector al taranului oropsit, in vremuri nu demult apuse, spre care isi indrepta nadejdea pentru o schimbare si viata mai buna, de pace si libertate. Biserica nu era numai centrul vietii sociale si culturale, ci, supusi cum erau presiunilor de asimilare din partea stapanilor puternici fie ei unguri sau habsburgi, ea era scut in spatele caruia ei isi pastrau traditia si limba, intr-un cuvant identitatea etnica nationala si spirituala.
Nu intamplator, icoanele pe sticla au aparut in Transilvania in vremuri in care taranul roman era nevoit sa-si apere mereu credinta impotriva presiunii de catolicizare exercitata de imperiul habsburgic. Credinta ortodoxa stramoseasca ii era cu atat mai scumpa taranului roman din Ardeal cu cat ea era aproape singura lui mangaiere in viata sa de totala asuprire nationala, economica si sociala. Taranul roman din Transilvania secolelor XVIII si XIX traia intr-o izolare aproape totala de centrele urbane, conservandu-si intact si integral propriul sau univers spiritual si material, oglindit si in icoanele sale. Acestea "sunt expresia unei arte incarcata de toate sensurile si corelatiile lumii reale si lumii supranaturale, asa cum ele se reflecta in constiinta taranilor romani din acea epoca. Daca prima deosebire dintre tablourile pe sticla apusene si icoanele romanesti vizeaza calitatile artistice, marcand diferenta dintre artizanatul mestesugaresc produs in serie si arta taraneasca-creatie spontana si individuala, a doua deosebire se refera la continutul tematic si iconografic, la sferele de cultura de care apartin stilistic. Intreaga pictura pe sticla din centrul Europei abordeaza si tematica laica in afara celei dominant religioase, de esenta catolica, iconografia cat si factura lor fiind de traditie baroca. In schimb, Transilvania este singurul teritoriu unde icoanele pe sticla adopta iconografia ortodoxa de provenienta bizantina. Aceasta pozitie aparte a icoanelor romanesti, in marea familie a picturii pe sticla central-europene, dovedeste, mai mult, indestructibila unitate milenara pe care a format-o romanitatea din Transilvania cu aceea din Tarile Romane, acestea din urma apartinand sferei de influenta a lumii bizantine. Unitatea romanilor de dincolo si de dincoace de Carpati s-a pastrat nealterata, desi Transilvania a apartinut artei de influenta occidentala."
Astazi, pictura taraneasca pe sticla reprezinta cel mai important document etnografic, plastic care reflecta lumea spirituala, trairea sincera si credinta ortodoxa a taranului roman din Ardeal, asemeni unor doine sau colinde pictate. Pe langa valoarea artistica incontestabila, asa cum afirmam mai sus, icoanele aveau si o functie de protector impotriva bolilor si calamitatilor naturale, care amenintau viata si munca taranului in trecut.
Simbolismul temelor specifice iconografiei pe sticla din Transilvania
Nu trebuie uitat faptul ca exista o anumita simpatie pentru anumite personalitati, simpatie care se bazeaza si pe evlavie, dar si pe anumite necesitati legate de viata cotidiana specifica taranului. Astfel fiecare sfant a capatat o anumita semnificatie: Sfantul Nicolae era considerat aducator de noroc si ingrijitorul fetelor sarace, Sfantul Gheorghe aparatorul vitelor si recoltelor, Sfantul Haralambie aparatorul de boli si in special de ciuma si holera, Sfantul Ilie aparatorul recoltelor, aparatorul de traznet, stapanul norilor. Dintre icoanele reprezentand pe Iisus, cele mai raspandite sunt cele cu Mantuitorul si vita de vie; urmeaza apoi Praznicarele: Botezul, Iisus Imparat, Rastignirea, Cina, Punerea in mormant, Invierea, Inaltarea la cer, Intrarea in Ierusalim, Nasterea, Iisus rugandu-se in Ghetsimani, Iisus in trei chipuri.
Icoanele reprezentand pe Maica Domnului au urmatoarele tematici: Maria cu pruncul in brate, Maica Domnului indurerata-in colt Iisus rastignit-, Maica Domnului Imparateasa, Incoronarea maicii Domnului. Alte teme des intalnite sunt: Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril, Masa Raiului, Sfintii Trei Ierarhi, Sfintii Petru si Pavel, Judecata de Apoi, Sfanta Treime, Sarmanul Lazar, Stejarul din Mamvri.
Daca celelalte teme se regasesc si in icoanele apusene, tema specifica iconografiei ardelene pe sticla este Mantuitorul si vita de vie. Simbolul acestei icoane pare, la prima vedere, destul de transparent: ea transpune pictural Taina Euharistiei. Semnificatia ei este insa foarte profunda. Ea reliefeaza legatura temei cu traditia daca. Tema Mantuitorul si vita nu apare numai odata cu iconografia pe sticla. Desi ea se rezuma la aria Ardealului ea apare, deja, anterior secolului al XVIII-lea in frescele bisericesti si anume in altarul bisericilor ardelene. Prezenta vitei de vie, a strugurilor si a vinului pe care Iisus il stoarce in potir e dovada persistentei vechiului cult al vitei, cultul lui Dionisos si care, cu toata reforma religioasa a regelui dac Burebista si a mai marelui preotilor Deceneu, s-a mentinut vie in sufletul urmasilor.
Icoana Mantuitorul si vita de vie e cea mai raspandita si, in acelasi timp, cea mai deosebita icoana pe sticla. Se pune intrebarea, care e simbolul ei si totodata care e credinta a carei expresie simbolica este? Vita de vie, simbol vechi al eliberarii de griji, al fericirii e preluat din tezaurul de imagini pastrate de traditia folclorica si pus in legatura cu Mantuitorul. Mantuirea, simbolizata prin potirul euharistic, si fericirea, simbolizata prin vita de vie, nu se pot obtine decat prin jertfa. Gasim imbinat aici, intr-un tot armonic, notiunea de jertfa specific crestina si notiunea folclorica de jertfa-realizarea unei opere marete pretinde neaparat o jertfa-atat de clar exprimata in tema Mesterului Manole.
Mantuitorul si vita de vie este, deci, un simbol al credintei in Hristos, Mantuitorul, prin jertfa Sa de pe Cruce, si un simbol al credintei, dupa care numai smerenia si jertfa pot duce la realizarea fericirii spirituale. Jertfa, problematica ei, a preocupat mult gandirea poporului nostru. Literatura populara abunda in aceasta privinta. Jertfa e inteleasa, insa, intr-un mod activ si nu ca o predare in mainile dusmanului, ca ceva pasiv, inert. Jertfa e lupta, lupta neincetata si grea dusa pe doua planuri. E o lupta interna si neintrerupta cu tine insuti, cu comoditatea, inertia si desfatarea proprie. Pe de alta parte, lupta e dusa cu raul extern din lumea inconjuratoare. Acest aspect al luptei e des reprezentat in iconografia pe sticla. Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril, tin intr-o mana spada, simbolul luptei
active cu un dusman extern, si in cealalta mana potirul, simbolul mantuirii. Sfantul Gheorghe si Sfantul Dimitrie, cavaleri in zale, lupta cu lancea impotriva balaurului, simbol al aceluiasi rau existent in lume. Trebuie relevat faptul ca in spatele Sfantului Gheorghe apare un baiat care tine in mana acelasi simbol al mantuirii: potirul. Mesajul este clar: lupta impotriva raului extern se face in scopul mantuirii.
Credinta taranului roman nu e un fenomen vag, bazat pe simple povesti, ci ea e puternic ancorata in istoric. Astfel, icoanele reprezinta tocmai momentele principale ale acestei istorii, intr-un cadru cat mai real, mai apropiat lumii sale, deci in cadrul rustic, in cadrul oprimat, sarac si umil al taranului roman al secolului al XVIII-lea si al XIX-lea, supus stapanirilor straine si greutatilor vietii de la tara.
Toate aceste exemplificari si analizari ale temelor folosite in icoanele pe sticla, il recomanda pe taranul iconar ca pe un neobosit "preot" luptand pentru pastrarea credintei cu adevarat ortodoxe, pentru slujirea Bisericii sale atinse de tunurile celor straini si dusmani ai identitatii etnice si spirituale romanesti.
Taranul roman-preot liturghisitor in "catacomba gospodariei sale"
S-a afirmat ca pictarea icoanelor era o indeletnicire mai ales a calugarilor, care realizau o pregatire duhovniceasca pentru aceasta lucrare iconografica, dar constatam ca arta taranilor iconari s-a conjugat cu cea a calugarilor; Si unii si altii exprimandu-si, in felul acesta, simtamintele lor artistice si credinta lor ortodoxa, pe care le-au pus intotdeauna in slujba unitatii de cuget si simtire romaneasca. Trebuie mentionat faptul ca a zugravi o icoana este liturghie, slujire. De aceea, iconarul, taran sau monah, a fost un liturghisitor, un slujitor al intregii comunitati bisericesti. Mai mult, taranii au facut teologie si au slujit prin icoane dovedind o buna cunoastere a invataturilor si canoanelor ortodoxe ca si ierarhii, preotii si calugarii. Prin icoanele zugravite, taranii iconari s-au inscris in lucrarea de slujire permanenta a Bisericii, dovedindu-se continuatori ai misiunii Bisericii in fiecare casa ortodoxa romaneasca, peretele dinspre rasarit devenind altar de unde s-au impartasit de prezenta spirituala si de cuvantul lui Dumnezeu zugravit, tot credinciosul.
Sfantul Teodor Studitul, un aparator al Sfintelor Icoane, compara icoana Mantuitorului cu Evanghelia - care este o icoana verbala: "Hristos nu a poruncit nicaieri sa scriem nici macar cel mai neinsemnat cuvant. Si totusi, chipul sau a fost conturat de Apostolii sai si pastrat pana astazi. Or, ceea ce este reprezentat pe de o parte cu cerneala si pe hartie este reprezentat in icoana prin diverse culori sau printr-un alt material."
Casa taranului-preot, prin lucrarea iconografica deosebita pe care o savarsea, a devenit "biserica de acasa". Pe aceasta, dusmanii credintei lui nu i-au daramat-o cu tunurile. Ea exista, si, odata cu ea, se continua si misiunea ei duhovniceasca. Cata durere i-au picurat dusmanii in suflet, taranului, cand i-au furat si i-au zdrobit biserica. De aici, si dorinta si lupta lui apriga de a apara adevarurile de credinta, de a-si intensifica legatura cu Dumnezeu prin rugaciune, icoane, cruce, obiceiuri, traditii. Situatia aceasta era cumva similara celei din primele veacuri, cand primii crestinii s-au mutat in catacombe pentru a-si exercita cultul si legatura credintei lor cu Dumnezeu. In secolele XVIII-XIX, taranul "preot" lupta in "catacomba gospodariei sale" pentru a-si apara credinta si legea stramoseasca, zugravind icoane, inspirandu-se din realitatile istorice traite. Nu intamplator, sfintii au capatat chipuri transilvanene, fiind imbracati in costume locale si inconjurati de trandafiri din gradina taranului sau de ornamente cu care isi ornamentau poarta sau pridvoarele caselor. Iconarii aveau in fata modele vii de martiri, cei care au luptat pentru apararea Ortodoxiei, incepand din anul 1744, de cand autoritatile habsburgice au inceput sa impuna credinciosilor acceptarea uniatiei.
Chiar daca tunurile generalului Bukow au atins bisericile si manastirile, fiind distruse pana la temelii, credinta taranului n-a putut fi atinsa. Iconarii au mutat atunci manastirile la tara, in taina odailor luminate de candele si, astfel, in loc de doua sute de manastiri distruse au aparut zeci de mii de alte altare, in toate casele.
Taranul roman-iconar si teolog prin imagine
Icoana este "teologie in imagini", ea anuntand, prin culori, ceea ce Evanghelia propovaduieste prin cuvant. Pictura pe sticla il recomanda pe taranul roman ca pe un adevarat iconograf, si mai mult, ca pe un neobosit teolog prin imagine.
Parintele Dumitru Staniloae face urmatoarea observatie: "Sa ne dezobisnuim de a mai considera pe tarani niste copii care nu inteleg si nu se preocupa de nimic din ceea ce formeaza continutul credintei si prin urmare, ii putem purta cu vorbe goale spuse pe ton sentimental."
Antonie Plamadeala, fost mitropolit al Ardealului, aprecia la taranul transilvanean calitatea exceptionala de intelegator, mai presus decat s-ar putea banui, al Teologiei si al iconografiei bizantine. "Astfel a pastrat in arta iconografica pe care a cultivat-o caracteristicile acestei Teologii, dovedind o subtilitate cu mult superioara artei culte, academice, occidentale, desi geografic se afla pe jumatate in sfera de influenta a Occidentului. Abstractizarea i-a fost usor accesibila, si linia sugerand carnatia si dimensiunea spirituala si eterna a chipului pictat nu i-a facut dificultati. Dimpotriva, reducerea la esente l-a atras cu usurinta, intelegand cum sa exprime eternul fata de efemer si cum sa retina din trup-sufletul unitar pe pamant, ceea ce e nepieritor si vesnic. Aceasta l-a ajutat pe iconar sa exprime si divinitatea ca spirit, redandu-ni-L de pilda pe Iisus printr-un simbol precum Iisus cel Euharistic, Om din coasta caruia iese vita de vie, din al carei strugure e stors vinul in potir ! Sangele Domnului din Trupul Domnului si Omul Iisus !" Iata un taran in a caror arta "naiva" putem citi o suprema capacitate de abstractizare si de intelegere exacta a ceea ce este Dumnezeu si relatia noastra cu El, intelegere si redare cu nimic mai prejos de a teologilor si monahilor."
Cunoasterea taranului este una practica, vie, rezultata in primul rand din viata liturgica, cu ritualurile si ceremoniile ei, care fixeaza, mai bine decat orice scoala, acel minim de cunostinte fundamentale, pastrandu-le totodata nealterate. Uneori, taranii sunt mai aproape de tainele lui Dumnezeu, pentru ca traiesc simplu, profund, sincer, decat unii teologi invatati, care prin sofisme si cai complicate vor sa-l descopere pe Dumnezeu. Primul lucru de neocolit, normal si normativ, pe care-l facea taranul la o sarbatoare, era sa se duca la biserica, sa se insoteasca mai intens cu Dumnezeu. Se poate observa o foarte buna concordanta intre invatatura dogmatica a Bisericii si credinta taranilor.
Se poate vorbi despre o teologie taraneasca, daca privim termenul teologie in sensul lui originar (a spune despre Dumnezeu si a trai in El), iar nu in sens universitar sau academic (disciplina de studiat). Teologia taranului este, mai presus de toate, traita, si exprimarile ei vin dintr-o experienta directa a omului cu Dumnezeu, acumulata pe parcursul a mai multe generatii si filtrata in timp. Cu un cuvant, ea inseamna traditie. Teologia taraneasca sesizeaza mai repede realitatea prezentei lui Dumnezeu in lume si isi traieste viata raportand-o la prezenta lui Dumnezeu. Taranii exprima dogmele mai mult implicit decat explicit, dar totdeauna deosebit de plastic. Important de vazut in icoane este faptul cum a fost surprins chipul crestin taranesc al lui Dumnezeu si felul in care acest chip este perceput si exprimat in mod specific de taran, direct sau indirect; se poate vedea usor concordanta dintre acest chip si cel evanghelic sau apostolic. Taranul avea un mod specific al lui de a recepta adevarurile lumii in care traim in baza unei fine teologii pe care si-o formase de-a lungul timpului, in urma unei gandiri, legaturi si vorbiri directe, simple, autentice cu Dumnezeu. Aceasta teologie (in intelesul de vorbire despre si cu Dumnezeu) era traita si exprimata firesc, la nivelul vietii de fiecare zi sau de sarbatoare, in concordanta cu gandirea Bisericii. Credinta taranului si exprimarile ei: Dumnezeu stie! Mare este Dumnezeu! Dumnezeu Sfantul! - toate arata cum viata taranului era centrata, din punct de vedere spatial si temporal, pe invatatura Bisericii si pe cultul ei liturgic.
Prin simplitatea sufletului sau si prin contactul, mai putin mediat, cu Dumnezeu, taranul poate ajunge uneori la un chip mai limpede al lui Dumnezeu si la exprimari, adesea, mai adecvate. Teologia taraneasca este o teologie a simplitatii, iar activitatea religioasa era centrul vietii satului romanesc".
Viata spirituala si materiala a taranului -"preot" sta sub semnul icoanei si al crucii, asa cum graiesc nenumarate exemple. In casa vedea copilul primele icoane, in fata carora invata sa se inchine; de la ele afla vietile sfintilor, a Maicii Domnului si mai ales viata Mantuitorului, de la Nastere pana la Inaltare. In general, gospodaria taranului purta principalul insemn crestin, crucea; pe acoperis, pe peretii caselor sau pe porti. Tot cu semnul crucii era insemnata pita inainte de a fi inceputa.
Trebuie amintita evlavia taranului-"preot" ce se remarca in grija pentru a pregati prescura. Pentru el este foarte important sa-si faca semnul crucii cand pune bobul de grau in brazda, pentru ca stie ca acela este inceputul "liturghiei" sale. El avea o participare activa si conlucrare efectiva la Sfanta Jertfa, deopotriva interesati si angajati la ea, ca si preotul. Cea dintai forma de manifestare a acestei colaborari active a sa ca si a credinciosilor, in general, la actiunea liturgica este cantarea din biserica. In al doilea rand, credinciosii participa la jertfa liturgica. Ei aduc, prin preot, materia de jertfa-prescura si vinul, si mai ales credinciosii jertfesc viata lor sufleteasca sub forma spirituala a virtutiilor (pacea, mila, iubirea pentru semeni si intreaga creatie a lui Dumnezeu) si a imnelor de slavire pe care le inalta.
De altfel, taranul roman savarsea zilnic o liturghie dupa modelul celei din biserica. Dumitru Staniloae isi aminteste cum tatal sau in zori, bocanind prin casa rostea Psalmul 50, in timp ce se pregatea sa iasa afara la treburile gospodariei. La rasaritul soarelui rostea Crezul, iar seara la asfintit, rostea Tatal nostru, asezandu-se la cina. Viata cotidiana a taranului era incadrata in ritmurile liturgice ale bisericii. Clopotul bisericii dicta, de asemeni, ritmurile vietii satului; absenta dangatului de clopot producea un dezechilibru al vietii de zi cu zi al comunitatii satului, care constituia, in fapt, una cu comunitatea bisericii. Tot satul era un sat de crestini, un sat structurat in jurul bisericii. Fiecare membru al bisericii avea o mare grija pentru pastrarea nestirbita a traditiei, care reprezenta un element foarte important al vietii taranului.
Clopotul era un element indispensabil cu o incarcatura spirituala deosebita, asemanat cu glasul ingerului ceresc care cheama la o continua si permanenta comuniune cu Dumnezeu si Sfintii. Asa intelegem grija lor pentru clopot si gestul lor de a-l ascunde de ochii dusmanilor, care doreau sa-l topeasca (in primul razboi mondial-pentru armata austro-ungara) pentru obtinerea "armelor mortii" indreptate impotriva semenilor, zdrobind viata, libertatea si pacea. Sta ascuns sub brazda de pamant, langa mosii si stramosii lor si, chiar daca sunetul clopotului nu mai strapungea vazduhul, bolta catedralei cerului, el se afla langa ei, langa marea familie a satului romanesc, care-i asculta ritmurile in linistea sufletului credincios.
Vedem astfel ca "un merit important in pastrarea credintei drepte revine neindoielnic taranilor. Nae Ionescu merge pana la a vorbi despre "Biserica taranilor", care, cel putin pana la inchegarea mitropoliilor celor trei provincii, a suplinit lipsa unei ierarhii bisericesti, puternic inchegate. Faptul ca pentru poporul roman Ortodoxia nu a fost o credinta alipita, formala, ci una asumata, impregnata in fiinta neamului, traita intens, il dovedesc atat comportamentul si caracterul romanilor, atat viziunea lor despre lume si viata, manifestata in ceea ce fac, cat si realizarile lor culturale si artistice.Orice drum intr-un sat pastrator al celor vechi ale sale, orice carte cu texte populare, cel mai modest muzeu etnografic dau marturie despre profunzimea spirituala si rafinamentul artistic al romanului. Daca trecem totusi adesea nepasatori sau neglijenti pe langa aceste frumuseti este poate numai pentru ca ne-am obisnuit cu existenta lor in preajma noastra si ne-am blazat."
Nu trebuie sa uitam faptul ca icoana "este mai mult decat o invatatura sau un suport pentru rugaciune: ea este obiect de venerare" - spune Michel Quenot, convertit la Ortodoxie prin contemplarea icoanelor si convins ca "o icoana pe care nu o mai veneram seamana cu un diamant lipsit de lumina: el nu mai traieste, fiind cu toate acestea totdeauna gata sa straluceasca din toate partile la cea mai mica raza de soare...privirilor (...) Ea se descopera in linistea unei intalniri fata-n fata. Trebuie s-o ascultam ca sa ne arate in ea cuvantul".
Trebuie sa o ascultam, ca sa ne arate in ea trairea sincera, profunda si credinta ortodoxa dintotdeauna a taranului-"preot" roman din Ardeal, iconar si teolog prin imagine.
Prof. Drd. Nicoleta Plosnea
