Planul in cruce greaca inscrisa - tip caruia putea sa-i apartina biserica magistrului Stylianos Zautzas - a inlesnit integrarea scenelor evanghelice in sistemul decorativ alcatuit din imaginile Pantocratorului, Maicii Domnului, patriarhilor, proorocilor si sfintilor. Prin insasi structura lor, edificiile de acest gen cereau o randuire ierarhizata si radianta a decorului. Boltile lor in leagan, bine degajate si vizibile din centrul bisericii ofereau, in partile inalte, vaste suprafete indicate desfasurarii scenelor figurative. Din punct de vedere simbolic, ele se aflau intre "cerul" cupolei si zona terestra pe care o constituiau navele: erau deci potrivite pentru a reprezenta Intruparea. Aceste scene evanghelice aveau mai mult decat o valoare istorica. Ele prezentau o semnificatie dogmatica si teologica. Opera de mantuire pe care o aminteau dainuie si se reinnoieste la fiecare jertfa euharistica. Reprezentarea vietii lui Hristos lega si mai mult ansamblul picturilor cu liturghia. Scenele care au fost retinute, cele carora li s-a dat primul loc, corespundeau cu marile sarbatori religioase si numarul lor a sporit cu trecerea veacurilor.
In bisericile cu mozaicuri - cel mai adesea, daca nu chiar totdeauna, ctitorii imperiale-decorul figurativ acopera partile inalte: cupole, bolti, arcuri, lunete, nise in partea superioara a peretilor. Chiar si zidurile drepte poarta placaje de marmura, a caror severa somptuozitate se imbina cu stralucirea scenelor care se desprind pe un fond de aur pentru a crea in edificiu o impresie de bogatie semeata, retinuta mereu in limitele unui gust exigent. in bisericile, mai modeste, impodobite cu fresce, aceste placi de marmura sunt inlocuite prin siruri de sfinti in picioare, aliniati in pozitie frontala. Aceasta extindere a portretelor hagiografice corespunde cu o dezvoltare a cultului sfintilor, atestata de asemenea si prin favoarea sporita de care s-au bucurat, pe plan literar, culegerile grupand vietile lor. In altar, pe peretele absidei, la inaltimea ferestrelor, apar marii dascali si ierarhi ai bisericii din secolele al IV-lea si al V-lea. In proscomidie si in diaconicon exista tendita de a se infatisa episoade din Vechiul Testament, care prefigureaza Patimile si invierea.
Intregul decor este executat in functie de spectator, adica de credincios. Asa cum a observat dl. Demus, spatiul nu se afla in spatele personajelor, ci dinaintea lor, astfel incat credinciosul sa se simta inglobat in acelasi spatiu. Proportiile figurilor sunt corectate, cel mai adesea prin alungire, pentru a evita, din punctul de vedere al spectatorului, deformarile provocate de suprafetele concave care le slujesc de suport. Coloritul, distributia si compozitia scenelor sunt studiate in asa fel incat sa produca o profunda impresie de unitate "optica si spirituala", pentru a repeta cuvintele lui Demus.
Imbracat in aceste imagini, interiorul bisericii se insufleteste de o viata tainica. Asa cum a spus foarte bine dl. Evdokimov, " intr-o biserica (bizantina), in orice moment si chiar in afara slujbelor, totul sta in asteptarea Sfintelor Taine, in asteptarea Euharistiei. Senzatia atat de puternica a vietii necontenite vine de la aceste prezente tensionate catre viata liturgica ". Si, atunci cand se desfasoara liturghia, care trebuie sa reproduca pe pamant ceea ce ingerii celebreza fara incetare in ceruri in jurul Domnului, biserica isi capata intregul sens mistic.
Luminata de candelabre si de luminari, incetosata si inmirezmata de tamaie, rasunand de cantarea imnurilor, populata de prezentele divine pe care imaginile le insiruie pe boltile si peretii sai, ea daruie credinciosilor tresaltand de bucurie, viziunea anticipata a imparatiei cerurilor la care aspira sufletul lor.
Insufletita de acest viu sentiment liturgic, arta bizantina, pe care doar cateva secole o desparteau de originile sale elenistico-romane si care nu isi gasise inca nici formulele academismului, nici cele ale rafinamentului decadentei, a atins expresia sa cea mai originala, cea rnai profunda si cea mai pura, pe scurt cea mai clasica. Stilul se ridica la hieratismul cel mai sobru. El a eliminat treptat tot ceea ce era anecdota inutila, detaliu de prisos si a urmarit sa exprime armonia desavarsita a lumii ceresti, euritmia sa, calmul sau neschimbator, simplitatea sa grandioasa. El a inlaturat artificiul optic, dezordinea, complexitatea, agitatia, in afara de cazul cand era de natura sa traduca inmarmurirea dinaintea teofaniilor.
Coloritul cu armonii potolite contribuie la crearea acestei atmosfere de seninatate. Lumina " necreata " nu vine de la o sursa localizata, ci invaluie cu o egala intensitate toate figurile. Daca, dincolo de aparentele inselatoare ale materiei, arta bizantina cauta sa atinga esentele, ea nu dispretuieste insa frumusetea, pentru ca omul a fost creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu si a fost reabilitat prin intrupare. Aceasta frumusete nu este aceea a purelor seductii formale, ci frumusetea profunda a sufletului care se stravede in seninatatea chipurilor si in calmul atitudinilor. Depasind antichitatea tarzie din care deriva, arta bizantina a regasit linistea, echilibrul, sobrietatea, grija fata de perfectiune, idealismul, abstractizarea Greciei clasice si chiar gustul sau exclusiv pentru figura omeneasca.
Ea a renuntat, cel putin pentru o vreme, la indicatiile pitoresti ale artei elenistice si la complezentele in naratiune ale artei romane. Dupa justa expresie a d-lui Michelis, "vechiul spirit elenic a invins Roma ". Arta bizantina din aceasta epoca se deosebeste prin aceasta si de arta din Apusul contemporan, care acorda un loc foarte mare realismului popular.
Acestui sens al frumusetii clasice, arta bizantina i-a adaugat o trasatura cu totul proprie: spiritualizarea chipurilor, transfigurate de practica meditatiei si a contemplatiei. Iluminate de viziunea lui Dumnezeu, ele reflecta cu intensitate viata launtrica. Fruntile senine sunt facute pentru a adaposti ganduri elevate. Ochii larg deschisi privesc lumea de dincolo. Ovalul alungit al chipurilor, accentuat inca si mai mult la numerosi sfinti de barba ascutita, nasul subtire si incovoiat, buzele mici exprima finetea si distinctia, departe de orice senzualitate brutala. Pentru pictor, capul este acela care determina totul. Restul trupului ii este subordonat si abia se banuieste sub vesminte.
Chiar daca scenele evanghelice si, curand, cele din viata Mariei si a sfintilor s-au inmultit, pentru a raspunde gustului popular pentru povestile istorisite prin imagini, distribuirea decorului a ramas mereu subordonata sistemului iconografic care se elaborase si liniilor directoare ale unei arhitecturi proportionate care furniza cadrele inlauntrul carora se inscriau panourile.
Programul iconografic pe care l-au adoptat iconodulii dupa sinodul din 843 a aparut inzestrat cu o asemenea semnificatie teologica si liturgica incat decorul vechilor si venerabilelor sanctuare in care iconoclastii isi impusesera conceptiile a fost modificat. Una dintre trasaturile constante ale acestei renovari a fost inlocuirea crucii din abside prin imaginea Nascatoarei de Dumnezeu.
