Mozaicuri din secolul al XII-lea si de la inceputul celui de-al XIII-lea in San Marco de la Venetia
La San Marco, incendiul din anul 1106 distrusese de fapt toate mozaicurile din vremea lui Domenico Selvo. Ele au fost inlocuite abia in a doua jumatate a secolului al XII-lea, cand decorul s-a intins pe toate suprafetele apte sa adaposteasca scenele figurative. Lucrarile s-au prelungit, practic fara intrerupere, pana sub dogele Andrea Dandolo (1343-1354). Mesterii bizantini, care au fost chemati si despre care pomenesc textele, s-au inconjurat de ucenici venetieni si au contribuit astfel la formarea unor scoli locale. Iconografia ramane in chip fundamental bizantina, chiar si cand stilul se indeparteaza de acela practicat pe atunci la Constantinopol si in teritoriile grecesti, fara sa ajunga totusi niciodata la o ruptura totala.
Programul general se inspira, in chip liber, din acela al Sfintilor Apostoli de la Constantinopol, al carui plan fusese reluat la San Marco. Ciclul decorului cupolelor incepe cu aceea de la est, partea de unde vine lumina. Aici s-a infatisat asteptarea Mantuitorului si venirea lui. Bustul lui Hristos-Emanuel intr-un medalion cu fond de stele este inconjurat de Fecioara (de tip constantinopolitan, cu batista la cingatoare), precum si de patriarhii si de proorocii care il vestisera.
Pandantivii poarta simbolurile evanghelistilor, martori ai vietii sale pe pamant. Abundenta draparilor lasa sa se creada ca mozaicarii care au realizat aceasta cupola se inscriu in traditia de la Monreale si ca ei au lucrat la sfarsitul secolului al XII-lea. Hristos-Emanuel si anumite figuri de prooroci au necesitat sa fie refacute in secolul al XIII-lea dupa incendiul din anul 1231. in cupola centrala, ca si la Sfintii Apostoli de la Constantinopol, este reprezentata inaltarea.
Participand la estetica dominanta din ultima treime a veacului al XII-lea, mesterul care a decorat aceasta cupola a accentuat vehementa gesturilor apostolilor si a miscarilor ingerilor prin mijloace destul de superficiale, care se manifesta mai ales in agitatia draparilor redata prin falduri puternic subliniate. In jurul acestei teme bizantine, el a dispus pe spatiile dintre ferestre cele sapte Virtuti si cele noua Fericiri care, in mare parte, par sa execute pasi de dans. Cutele vesmintelor lor deseneaza linii destul de seci, care izoleaza ca tot atatea motive ornamentale principalele parti ale trupului fara acel simtamant de unitate generala a figurii, nespus de viu la Monreale.
S-ar putea afirma ca artistii greci, aflati departe de exigentele de la Constantinopol, sau ucenicii lor din partea locului, au cedat freneziei de a exploata procedeele lineare ce se bucurau pe atunci de mare voga. Cupola de vest infatiseaza Pogorarea Sfantului Duh. Biserica se raspandeste "printre graiuri si semintii" figurate pe spatiile dintre goluri in loc sa fie pe pandantivi, asa cum se obisnuia in Imperiul bizantin. Pe pandantivi s-au reprezentat ingeri, a caror lungime a trebuit sa fie exagerata pentru a-i face sa umple cadrul disponibil: aceasta alungire era in spiritul gustului vremii. Tot in virtutea tendintei epocii spre grafism cutele vesmintelor apostolilor s-au stilizat in fasii taioase, si S. Bettini le-a comparat cu niste " curbe de nivel " care definesc relieful figurilor.
Pentru a satisface evlavia populara, in cupola bratului de nord s-au ilustrat scene din viata Sfantului Ioan Evanghelistul, si in cupola bratului de sud s-au reprezentat Sfintii Leonard, Nicolae, Clement si Vlasie.
Expresionismul dramatic si desenul impetuos al mesterului cupolei in care este infatisata Inaltarea caracterizeaza si scenele Patimilor de pe bolta care desparte aceasta cupola de aceea de la vest: regasim aici aceeasi alungire a personajelor, aceeasi vioiciune a atitudinilor.
O cu totul alta maniera era practicata de atelierul care a decorat bolta de la sud de cupola centrala. Vigorii nu lipsite de asprime si exuberantei li s-a preferat aici eleganta si fluiditatea liniei, limpezimea compozitiei. Fundalul de stanci si de arhitecturi devine pretextul unor gratioase stilizari decorative.
Indragostit de efectele liniei, pictorul se complace in a repeta arcurile de cerc superioare ale nimburilor apostolilor sau bonetele locuitorilor Ierusalimului, fara a indica macar partea de sus a chipurilor. La el grafismul epocii este disciplinat de dorinta de euritmie si de gratie, pe care o pune in evidenta si zveltetea personajelor.
