Drept urmare a disputei iconoclaste, a invaziilor longobarde si a puterii crescande a dinastiei Pepinilor, Europa occidentala s-a indepartat treptat de Bizant, pe plan politic si religios, facand insa, in continuare, imprumuturi din arta bizantina.
Longobarzii care, dupa statornicirea lor pe pamantul Italiei, au recurs nu o data la arta bizantina pentru a compensa lipsa lor de traditii in acest domeniu, asa cum am vazut la bisericile din Pavia si Sfanta Maria de la Castelseprio, au continuat sa recurga, atunci cand se ivea prilejul, la modele originare din Rasaritul mediteranean. Altarul de piatra sculptata, daruit de ducele Ratchis (aprox. 737-744) bisericii Sfantul Ioan de la Gividale (in Fraul) si transportat la Sfantul Martin, apoi in muzeul anexat catedralei din acest oras, nu se poate explica, nici din punct de vedere iconografic, nici stilistic, fara inrauririle venite din Imperiul bizantin. Aceasta actiune se face simtita de asemenea in reprezentarea lui Hristos in majestate si a sirului de sfinti pictati inainte de anul 800 in capela palatina din acelasi oras.
Cand, dupa infrangerea longobarzilor la Pavia, datorita atacurilor date de franci, centrul puterii lor politice s-a mutat din nordul Italiei in sud, Benevento, capitala unui ducat infloritor, si Salerno au cunoscut sub ducii Arechis al II-lea (758-787) si Grimoald al III-lea (788-806) o viata activa si stralucitoare, in care traditiile complexe mostenite de la regatul longobard se impleteau cu supravietuirile locale ale elenismului si cu un surplus al influentelor din Imperiul bizantin de care aceste orase erau mai aproape decat Pavia.
Capela palatina de la Benevento, inchinata sfintei Sofia si construita ca rotonda, este un exemplu revelator al acestei sinteze, deoarece vointa - afirmata in textele epocii - de a avea alaturi de palat, numit si el sacru, o biserica inspirata de omonima sa din Constantinopol si, la fel ca si ea, simbol al puterii si chezasie a protectiei statului, se imbina aici cu imitarea capelei palatine San Salvadore de la Pavia. Italia meridionala a devenit atunci creuzetul unde s-au faurit forme de civilizatie si de arta care, mai pe urma, au alimentat activitatile vestitei abatii benedictine de la Montecassino.
Merovingienii, in ale caror scriptoria monastice se confectionau mai mult carti liturgice si teologice decat evanghelii si care aveau fata de imagini rezerve mai mari decat papii, au introdus crucea iconoclastilor in manuscrisele lor impodobite cu miniaturi de un stil atat de original. in Sacra-mentariul ghelasian de la Vatican (pe la mijlocul veacului al VIII-lea), crucea somptuoasa care se inscrie sub o arcada, aminteste de crucile pe care bizantinii le pictau in absidele bisericilor lor, le ciopleau in piatra, sau le executau din metale pretioase. Anumite motive de umplutura din manuscrisele merovingiene, de o executie foarte supla, s-ar putea sa fie reluate din tesaturile bizantine. Pasarile cu gatul inconjurat de panglici, care fusesera utilizate la initialele Sacramentariilor ghelasiene de la Vatican si din Biblioteca nationala de la Paris, sunt motive pe care Bizantul le imprumutase si el, la randul sau, de la Persia sasanida prin mijlocirea stofelor si pe care le transmisese poate Occidentului mai ales prin intermediul emailurilor cloasonate, daca judecam dupa desenul si coloritul detaliilor interioare ale acestor animale. In Sacramentariul din Biblioteca nationala (numit si al lui Gellon), tema Descoperirii Sfintei Cruci, tratata intr-o initiala, are o iconografie bizantina.
Renasterea carolingiana, cu vointa sa de a reinnoi opera politica si civilizatoare a Imperiului roman, avea sa produca o recrudescenta a " bizantinismului " in arta Occidentului. Dar, intoarsa spre trecut, ea s-a raportat mai mult la fondul comun de modele paleocrestine decat la operele contemporane ale Imperiului de la Constantinopol care, asa cum am vazut, era el insusi destul de sarac in inovatii la aceasta epoca. Cu toate acestea, numeroasele ambasade bizantine care, incepand din 757, s-au perindat la curtea regilor Pepini si care erau trimise la rastimpuri destul de scurte dupa anul 812, aduceau cu ele daruri: tesaturi, fildesuri si piese de aurarie. Coroana imparatilor carolingieni a fost imitata dupa aceea a basileilor. La curtea lui Carol cel Mare si a urmasilor sai, se purtau stofe de purpura si de matase. Loja princiara, inzestrata cu un altar, si care, in bisericile cu atrium, se deschide de la vest catre naos, in fata corului, era fara indoiala inspirata din tribunele constantinopolitane, unde imparatul si suita lui asistau la slujbe si primeau impartasania.
Capela octogonala a palatului de la Aachen, prevazuta si ea cu tribune, isi trage originea din San Vitale de la Ravenna, oras pe care Carol cel Mare il jefuise de bogatii pentru a-si impodobi resedinta. Planul rotondelor, care se bucura de o oarecare trecere in Rasaritul paleocrestin, a fost adoptat spre exemplu la bisericile din Wurzburg, la Sfantul Heribert din Deutz si din Mettlach. Formula bazilicii cu trei nave urmata de o rotonda la est, care a fost aplicata la biserica de sud a manastirii Saint-Riquier, terminata cel mai tarziu in anul 788, fusese practicata in Rasaritul paleocrestin, unde cunoastem o varianta vestita la care rotonda fusese inlocuita cu un octogon: biserica Nasterii de la Betleem. Caracteristica aceasta de intoarcere la modelele paleocrestine apare si mai evidenta in temaaleasa pentru decorul de mozaicuri din cupola capelei palatine de la Aachen: este vorba de tema lui Hristos inconjurat de cei douazeci si patru de batrani din Apocalipsa, care fusese tratata pe arcul de triumf din San Paolo fuori le mura la mijlocul veacului al V-lea si pe fatada Sfantului Petru de la Roma. Aceasta intoarcere s-a savarsit cu atat mai lesne cu cat pictura bizantina a timpului, supusa interdictiilor iconoclasmului, nu putea sa o contracareze prin farmecul unor mari scene religioase.
In domeniul manuscriselor impodobite cu miniaturi, modelele consacrate de mai multe secole de existenta au slujit drept punct de pornire miniaturistilor carolingieni. Din traditiile paleocrestine a fost reluat obiceiul de a se scrie cu litere unciale de aur pe fond de purpura, manuscrisele destinate imparatului sau membrilor familiei sale. Acesta a fost cazul Evangheliarului pe care Godescalc l-a executat intre anii 781 si 783 pentru Carol cel Mare si sotia lui, Hildegarde (astazi la Biblioteca nationala de la Paris). Pe frontispiciu, motivul Fantanii vietii (tholos cu acoperis conic, bogat impodobit si inconjurat de pasari) este imitat din ciboriile foarte raspandite in Rasaritul bizantin si ofera o evidenta inrudire de stil cu mozaicurile Moscheii Mari de la Damasc, care deriva si ele din arta bizantina (Grabar si Nordenfalk, op. cit., p. 139).
Cunoasterea vechilor manuscrise paleocrestine, in care desenele fusesera executate rapid in tuse marunte de culoare pe un fond de purpura, ca in Geneza de la Viena si in Evanghelia de la Sinope, a provocat reaparitia unui stil iluzionist si pictural in atelierele carolingiene de la inceputul veacului al IX-lea. Vom cita ca exemple trei manuscrise, si ele pe fond de purpura: Evanghelia incoronarii de la Viena, Evanghelia din Biblioteca regala de la Bruxelles si aceea din catedrala de la Aachen, unde regasim, in peisajul pe care se profileaza cei patru evanghelisti, albastrul si trandafiriul ce nuantau cerul in manuscrisele paleocrestine.
Nu putem sa dozam contributia pe care au avut-o la originea acestei renasteri, pe de o parte, elementele bizantine pe care carolingienii invatasera sa le cunoasca in Italia si, pe de alta, acelea care au putut veni direct din Bizant. Dar prezenta numelui grec Demetrios, pe margine, la inceputul textului lui Luca din Evanghelia incoronarii pare sa indice contactele cu Bizantul si ar putea sugera ca in marile centre carolingiene ar fi venit artisti greci. Este foarte probabil ca tot un grec sa fi fost si acel George, episcop de Amiens, care, la sfarsitul veacului al VIII-lea, a pus sa se traduca in limba latina Cronica alexandrina greaca, manuscrisul acestei traduceri fiind pastrat la Biblioteca nationala de la Paris.
Desi se intemeiau pe traditiile paleocrestine, miniaturistii din scoala de la Reims au introdus, la inceputul veacului al IX-lea, in redarea cutelor vesmintelor inghesuite unele in altele si in agitatia personajelor, o nervozitate frematatoare care le este proprie si a carei marturie o constituie evangheliarul executat pentru episcopul Ebo (sau Ebbon, frate de lapte al viitorului imparat Ludovic cel Pios), precum si Psaltirea de la Utrecht. Dar miniatura carolingiana s-a diversificat in ateliere care pot fi deosebite cu o precizie ce ne lipseste in studiul scolilor provinciale de arta bizantina. Acest lucru se datoreaza faptului ca Europa occidentala nu era supusa constrangerilor de ordin politic si religios si fascinatiei unei capitale prestigioase, factori care mentinusera o koine in Imperiul bizantin. Arta figurativa carolingiana este insufletita de o libertate, de un gust al individualizarii in portrete si de un simt al realismului care o situeaza la mare distanta de idealizarea transcendenta a Bizantului.
In sfarsit, nu trebuie sa starneasca mirare faptul ca nu vom mentiona aici capela pe care spaniolul Teodulf, episcop de Orleans intre anii 799 si 818, a pus sa fie zidita pe la 806 pentru vila lui situata nu departe de Saint-Benoit-sur Loire, la Germigny-des-Pres. Arhitectura si decorarea cu mozaicuri ale acestui edificiu vin nu din Bizant, ci din Spania, si "bizantinismele" care ar putea fi intalnite aici au trecut prin Peninsula iberica, unde s-au combinat cu elementele islamice. Vom nota doar ca subiectul absidei, cei doi ingeri adorand Chivotul Legii pazit de doi heruvimi, corespunde circumspectiei pe care o manifestau francii fata de subiectele religioase narative.
