In sfarsit, ca urmare a cuceririi de catre popoarele zise barbare a Europei occidentale si Africii de nord, de la Mauritania pana la Tripolitania, acest nou aspect al Imperiului roman pe care noi ii calificam drept bizantin se remarca prin reducerea teritoriilor sale la provinciile rasaritene: nordul Balcanilor, Grecia, Anatolia, Siria, Palestina, Egiptul si Cirenaica, pe care aveau sa i le smulga in decursul veacurilor slavii, arabii si turcii.
Trezite la forme superioare de civilizatie inaintea Italiei, Galiei sau Spaniei, aceste teritorii fusesera, in toate domeniile, cele mai active din Imperiul roman si adesea le intrecusera in stralucire pe cele din bazinul occidental al Mediteranei. Activitatea mestesugareasca, negotul, artele plastice, viata intelectuala, intemeindu-se pe traditii seculare, continuasera sa infloreasca acolo. Efesul, Antiohia, Alexandria au fost marile centre ale acestui Rasarit elenizat, pe care romanii l-au inglobat in Imperiul lor si de care au fost fascinati. Odata cu criza din secolul al III-lea se adanci dezechilibrul dintre Apusul agricol, unde proprietarii funciari parasira orasele spre a se retrage la tara, si Rasarit, unde mentinerea unei activitati industriale si comerciale aduse dupa sine persistenta unei vieti urbane. Taranii liberi de aici rezistara mai bine si in fata extinderii marilor domenii, dintre care cel al familiei Apion, in Egipt, ramane unul din exemplele cele mai vestite.
In Rasaritul elenizat se aflau fortele vii ale imperiului. Astfel, cand la sfarsitul secolului al III-lea Diocletian intemeie sistemul tetrarhiei, el se consacra administratiei si apararii acestui Rasarit. Isi stabili capitala in Bitinia, la Nicomedia - actualul oras Izmit - si lasa Apusul pe seama colegului sau Augustul Maximian. Cand, in septembrie 324, la capatul unor lungi si apasatoare razboaie, prin care se ridicase impotriva rivalilor sai, Constantin puse stapanire pe Bizant, el intelese insemnatatea pe care o avea acest oras, centru de gravitatie al Rasaritului robust si prosper, asezat la incrucisarea drumurilor pe apa si pe uscat care legau Mediterana de Marea Neagra, Asia de Europa. De aici se puteau conduce si operatiile militare catre nord, pe Dunare, impotriva barbarilor, si catre est, pe Eufrat, impotriva persilor sasanizi.
Constantin a fost probabil atras si de frumusetea naturala a locului imprejmuit de dealuri domoale, invaluite si strapunse de mare si bucurandu-se de o clima mai putin vlaguitoare decat cea din Alexandria sau Antiohia. In acest timp, ca un simbol al decadentei in care intrase Apusul, Roma, ramanind capitala doar cu numele, incetase sa mai fie resedinta obisnuita a imparatilor. Acestia, pentru a duce mai de aproape lupta impotriva barbarilor, preferara sa se stabileasca mai intai la Trier, apoi, ca urmare a inaintarii adversarilor lor, la Milano si, in sfarsit, la Ravenna. Fara indoiala ca Balcanii, ca si Grecia si Asia Mica, au avut de suferit de pe urma incursiunilor efectuate de popoarele aflate pe atunci in migratie: herulii incepand din jurul anului 260, vizigotii, ostrogotii si hunii. Dar aceste hoarde de navalitori nu izbutira niciodata sa se statorniceasca aici. Chiar si cea mai grava amenintare, aceea a gotilor, stabiliti in Panonia, in Moesia, in Frigia si incorporati in militiile imperiale, sfarsi prin a fi inlaturata atunci cand Zenon (474-491) le ingadui sa invadeze Italia. Simtindu-se totdeauna primejduite in Rasarit, aceste populatii preferara intr-adevar sa se indrepte spre Apus, care era mai vulnerabil si, in cursul secolului al V-lea, il supusera dominatiei lor: ostrogotii in Italia, francii intr-o buna parte din Galia, vizigotii in restul Galiei si in Spania, vandalii in Africa. Din Imperiul roman nu mai ramasese efectiv decat partea rasariteana.
Dar in mintea oamenilor din acea vreme, care nu aveau o notiune la fel de precisa ca si cei de azi despre frontiere, staruia credinta intr-un Imperium Romanum cu caracter universal. Unele capetenii barbare, ca Odoacru si Teodoric, pretindeau a fi delegatii in Italia ai imparatului roman ce domnea la Constantinopol, si purtau titluri aulice. Clovis a primit si el titlul de consul. Cand, de sarbatorile Craciunului din anul 800, Carol cel Mare a fost incoronat imparat in bazilica Sfantul Petru de la Roma de catre papa Leon al III-lea, el a fost privit ca un uzurpator. Printr-o multime de trasaturi ale sale civilizatia bizantina reprezinta o supravietuire a antichitatii greco-romane sub noi aspecte, care i-au dat un caracter specific, dar fara acea ruptura care, in Europa occidentala, a rezultat din invaziile popoarelor germanice.
