Cea de-a doua trasatura prin care Imperiul bizantin se deosebeste de inaintasul sau roman este faptul ca a devenit crestin. La sfarsitul secolului al treilea, populatia din provinciile rasaritene ale Imperiului roman trecuse in mare parte la crestinism. Inca de pe acum unul dintre cei mai inversunati dusmani ai noii credinte, Galeriu, fiul unei preotese pagane si instigator al persecutiilor lui Diocletian, fusese nevoit sa recunoasca esecul acestei politici si promulgase, in aprilie 311, la Serdica (actualul oras Sofia), un edict de toleranta, care le ingaduia crestinilor sa practice cultul in chip liber. In 313, prin scrisori trimise guvernatorilor Bitiniei si Palestinei, Liciniu intregi dispozitiile liberale ale acestui edict si inzestra comunitatile crestine cu deplina si nestirbita personalitate juridica. A doua din aceste scrisori este numita in chip traditional, dar impropriu, Edictul de la Milano. Constantin, care, in general, a avut un simt foarte ascutit al fortelor ce prefigurau viitorul, a inteles profitul pe care il putea trage daca si-ar fi pus in slujba sa influenta exercitata de ierarhia ecleziastica asupra credinciosilor.
Fiind, din grija pentru linistea publica, un partizan al coexistentei religiilor intr-o toleranta reciproca, si inclinind spre sincretism, el a acordat clerului crestin privilegii fiscale si insemnate drepturi de jurisdictie, ramanand in acelasi timp Pontifex Maximus al paganismului. El a crestinat moravurile, facand duminica zi de repaus legal si adaptand anumite legi la invataturile bisericii.
Datorita acestor masuri crestinismul, in loc sa fie un ferment de dezagregare si de opozitie fata de puterea imperiala, a devenit unul dintre factorii care au consolidat-o. Un pas hotarator a fost facut atunci cand Teodosie I, printr-o serie de legi promulgate intre 391 si 394 a proscris paganismul, a poruncit sa se inchida templele si sanctuarele si a facut din biserica crestina ortodoxa singura religie a statului. De acum inainte romanitatea si crestinismul se identificara intr-atat, incat, prin opozitie, termenii de eleni si elenism slujira la a-i desemna pe grecii pagani si civilizatia lor, sau pe cei care se pretindeau ca atare si care erau suspecti de necredinta in ochii celor intransigenti. La musulmani, numele de rumi se extinse asupra tuturor crestinilor.
Alianta dintre puterea imperiala si ierarhia ecleziastica, chiar daca a cunoscut perioade de conflict violent si de criza ascutita, constituie unul dintre elementele esentiale ale istoriei bizantine. Cu toate acestea, in sanul bisericii existau unele grupari care s-au dovedit aprig independente si care au pricinuit o multime de neajunsuri imparatilor si patriarhilor: este vorba de cercurile monastice, recrutate in ansamblu din randurile poporului, avand ca principiu lepadarea de lume, de exigentele si de compromisurile ei. Deoarece nu au izbutit sa le supuna legilor lor, imparatii au cazut in cele din urma la invoiala cu aceste grupari.
