Crestinismul bizantin prezinta doua trasaturi caracteristice: proliferarea ereziilor si cezaropapismul. Aplicand tainelor credintei gustul speculatiilor intelectuale, care nu incetase sa il insufleteasca timp de peste un mileniu, de la presocratici la neopitagoricieni, Rasaritul grec sau elenizat a inlesnit aparitia ereziilor. Contrastul este deplin cu ceea ce s-a denumit, atonia Apusului, care nu manifestase niciodata o inclinatie profunda fata de speculatiile filozofice.
Constantin a socotit prudent sa il trimita in surghiun tocmai la Trier pe inflacaratul patriarh al Alexandriei, Atanasie, combatant impotriva ereziei preotului Arie, adica arianismul, care il subordona Tatalui pe Fiu.
Urmatoarea mare erezie a fost nestorianismul, nascut in Siria si aparat de patriarhul din Constantinopol, Nestorie (428-431), fost preot la Antiohia. Ea dadea intaietate, dupa intrupare, naturii omenesti a lui Hristos, fata de natura lui divina, si pretindea ca Maria nu trebuie numita Theotokos (nascatoare de Dumnezeu), ci Maica lui Hristos.
Dimpotriva, monofizitismul punea pe primul plan natura divina a lui Hristos. Ortodoxia (nu in sensul actual de confesiune, ci in cel etimologic de " dreapta credinta "), care afirma uniunea celor doua naturi ale lui Hristos, a predominat in tarile unde se vorbea limba greaca, la Constantinopol, in Grecia propriu-zisa si in Asia Mica adanc elenizata, unde au avut loc cele doua concilii care au definit dreapta credinta, la Niceea (325) si la Efes (431). In schimb, monofizitismul a triumfat in Egipt si in Siria, unde raspundea aspiratiei catre neatarnare a patriarhilor si a populatiilor. Prin ruptura de biserica greaca, el a favorizat dezvoltarea limbilor autohtone, copta si siriana, in liturghia si in literatura acestor tari.
Ereziile provocara prin reactie ingerinta imparatilor in problemele de doctrina ale bisericii. Aceste interventii in controversele teologice au primit numele de cezaropapism. Ramasi credinciosi conceptiei antice despre monarh, ale carui puteri se intindeau asupra tuturor domeniilor, cuprinzand si indrumarea treburilor religioase, imparatii intelegeau sa aduca ei insisi o solutie la problemele puse, cu atat mai mult cu cat constatau ca ereziile iscau adevarate razmerite si ingaduiau fortelor care le erau potrivnice sa se afirme.
