Pe cand ceramica din epoca paleocrestina, simpla prelungire usor degenerata a obiectelor fabricate in vechiul Imperiu roman de rasarit, nu prezinta inters decat pentru arheolog, aceea din epoca Macedonenilor merita, prin anumite aspecte ale sale, sa retina atentia istoricului de arta. Si, in aceasta reinnoire, se poate vedea unul dintre semnele exigentelor estetice ale acestei perioade. Tehnica lutului ars si smaltuit, care reinflorise sub abasizi in Mesopotamia si in Iran, teritorii unde ea fusese practicata cu predilectie in antichitate, a fost adoptata de bizantini la sfarsitul secolului al IX-lea, la fel ca si de catre arabii din Africa.
Zidurile si pardoselile bisericilor sau cladirilor laice au fost acoperite cu placi comparabile cu acelea care decorau Marea Moschee de la Kairuan. Motivele ornamentale, care cuprind rozete, buchete de acant, animale fantastice si pauni, amintesc indeaproape cele din arta islamica. Specimene de acest gen au fost gasite la Constantinopol, la Nicomedia si in Bulgaria la Preslav, unde obiectele importate din Bizant stau alaturi de produsele atelierelor locale. Dar bizantinii au reprezentat de asemenea pe aceste placi imaginile Fecioarei cu Pruncul in medalion, sau busturile unor sfinti si astfel se poate vorbi despre icoane de ceramica. La Patleina, in Bulgaria, s-au descoperit mai multe placi care, combinate, formau un remarcabil portret al sfantului Teodor.
Cu toate acestea faianta smaltuita a slujit mai mult la fabricarea veselei si nu poate fi vorba de a studia in detaliu toate categoriile pe care le-au stabilit ceramologii. Cea mai insemnata este aceea in care decorul era gravat (sgraffito) cu un varf sau cu spatula intr-o argila rosietica acoperita cu o angoba alba si inainte de aplicarea unui smalt care, dupa coacere, capata o culoare rosietica sau verzuie.
Motivele folosite cuprind patrupede si pasari mai mult sau mai putin stilizate, ornamente in spirala, cateodata centauri, dragoni sau luptatori, poate imprumutati din poemele epice. in apropiere de margine se desfasoara adesea o cununa de vrejuri, sau semne cufice mai mult sau mai putin deformate. Desenul este in general plin de nerv, rapid, cu tot ceea ce aceasta comporta ca brio in executie, dar si adesea ca neglijenta. Cea mai frumoasa epoca a acestei ceramici a fost sfarsitul secolului al XI-lea si secolul al XII-lea. Produsele bizantine raman totusi, in ansamblu, inferioare celor ale atelierelor abasizilor.
Favoarea de care se bucura pe atunci ceramica a fost atat de mare incat in peretii mai multor biserici s-au incrustat la exterior boluri si farfurii de faianta.
