Bizantul a continuat sa slujeasca drept model, in toate domeniile vietii politice, intelectuale, artistice si religioase, statelor slave care profitasera de eclipsa lui in vremea Imperiului latin, pentru a-si consolida independenta. Istoria raporturilor politice ale acestor state cu Bizantul, cu latinii, cu turcii si intre ele, este alcatuita dintr-un sir de razboaie si de aliante.
Bulgaria
In Bulgaria, pe la 1185, familia Asan izbutise sa reconstituie in nordul tarii, in preajma orasului Tarnovo, un stat puternic. Acest nou imperiu isi atinse apogeul sub domnia lui Ioan (sau Ivan) Asan al II-lea (1218-1241). Dar, la moartea lui, dificultatile ivite in jurul succesiunii, certurile dintre boieri, presiunile bizantinilor si ale rusilor aruncara din nou Bulgaria intr-o decadenta din care avea sa o scoata, la inceputul veacului al XIV-lea, Teodor Sviatoslav (1300-1322), Mihail al III-lea Sisman (1323-1330), cumnatul lui Andronic al III-lea Paleolog, dar mai cu seama Ivan Alexandru (1331 - 1371).
La moartea acestuia din urma, uneltirile separatiste ale principilor si ale boierilor reincepura cu si mai multa forta, facand din Bulgaria o prada usoara pentru turci care, dupa ce patrunsesera pe teritoriul ei inca de prin 1363, ajunsera sa o ia cu totul in stapanire in anii 1393-1396.
Serbia
Serbia a parcurs etapele unui proces asemanator aceluia care s-a desfasurat in Bulgaria dar, fiind mai aproape de Italia, a suferit mai mult influenta acesteia. In 1202, marele jupan Stefan (1196- 1228), fiul lui Nemania, presimtind rasturnarile ce aveau sa vina, isi repudie sotia Evdochia, fiica lui Alexe al III-lea Angliei, spre a se casatori cu Ana Dandolo, nepoata vestitului doge Enrico Dandolo. In 1217, fu incoronat "rege al Serbiei intregi " de catre un legat al papei Honorius al III-lea, dar, temandu-se dupa aceea sa nu se infeudeze prea mult Romei, obtinu prin negocieri cu Teodor I Lascaris si cu patriarhul Manuil I Sarantanos (1217-1222) ca biserica sarba sa devina o arhiepiscopie autocefala sub conducerea fratelui sau, Sava, viitorul sfant, caruia ii ceru sa-l incoroneze inca o data, dupa ritul ortodox. Sub urmasii sai, Serbia deveni cel mai puternic stat din Balcani.
O noua faza din istoria regatului incepu odata cu Stefan Uros al Il-lea Miliutin (1282-1321), razboinic indraznet, diplomat abil, principe iubitor de fast, care anexa nordul Macedoniei cu intentia de a-si exitinde cuceririle pana la Constantinopol. In acelasi timp, Miliutin cauta in cateva randuri alianta cu familia imperiala si doua din cele patru sotii ale sale, prima si ultima, au fost printese bizantine. Sub domnia lui, Serbia isi modela mai mult ca oricand genul de viata dupa acela al Imperiului.
Acest efort de organizare a statului si aceasta viata intelectuala mai stralucitoare au generat la sarbi simtamantul fortei lor. Stefan Dusan (1331-1355), acel "Napoleon al sarbilor", stiu sa traga profit de pe urma razboiului civil dintre Ioan al V-lea Paleolog si Ioan al VI-lea Canta-cuzino pentru a-si asigura, prin cucerire, puterea sa asupra unui teritoriu care se intindea de la Dunare pana la golful Corint si de la marea Adriatica pana la fluviul Marita. El se proclama in greceste "imparat si autocrator al Serbiei si al Romaniei". Acest eveniment avu drept corolar ridicarea arhiepiscopiei din Serbia la rangul de patriarhie autocefala, al carei sediu fu transferat la Pec. Din aceasta a rezultat o vremelnica ruptura cu patriarhia de la Constantinopol.
Asa cum se intimpla adesea pe vremea aceea, disparitia lui Dusan a fost urmata de certuri feudale, care atrasera dupa ele faramitarea Imperiului in principate independente sau pe jumatate independente. De aceasta situatie profitara turcii. Victoria otomanilor, porniti de la bazele lor din Tracia, asupra cneazului Lazar la 15 iunie 1389 pe cimpia Kossovo transforma Serbia intr-un despotat vasal turcilor, incredintat fiului lui Lazar, Stefan (1389-1427). Acesta isi stabili capitala la Belgrad. Serbia izbuti sa-si recistige libertatea in 1444, sub Gheorghe Brancovici, dar o pierdu din nou in 1459 dupa batalia de la Smederevo.
Albanezii si romanii
Tot in epoca Paleologilor reaparura popoare uitate de istorie in decursul veacurilor precedente. Albanezii, o ramura a populatiilor ilirice, se raspandira la nord-vest de Grecia si durara acolo asezari trainice.
Romanii, mai intai sfartecati intre Ungaria, Polonia, cnejii din sudul Rusiei si Bulgaria, formara, in veacul al XV-lea (sic), principate autonome, mai ales in Tara Romaneasca si in Moldova.
Cucerirea Constantinopolului
In ziua de marti 29 mai 1453, dupa mai bine de un secol de lupte impotriva turcilor otomani care stirnsesera menghina din ce in ce mai tare, Constantinopolul cazu in mainile lor. Ultimul imparat, Constantin Dragases, care, cu trei ani mai inainte, nu se putuse urca pe tron decat cu incuviintarea sultanului Murad, fu ucis in aceeasi zi in lupta. Imperiul bizantin isi traise traiul. Turcii au pus stapanire pe Mistra in 1460 si pe Trapezunt in 1461. Astfel s-a nascut un nou Imperiu, mostenitor in multe privinte al predecesorului sau si, asemenea acestuia, expus poftelor de cucerire ale vecinilor sai.
