Intensa activitate arhitecturala care s-a desfasurat in epoca romana in provincia Siria, cea mai infloritoare din intreg imperiul, a fost continuata si in vremea bizantinilor. Atunci tara si-a sporit, exporturile de ulei si extinderea culturilor de plante oleaginoase a favorizat aparitia unor noi asezari, care aveau nevoie de biserici. Nu a existat aici vreo ruptura intre arhitectura pagana si arhitectura crestina. De la una la cealalta s-au transmis, fara solutie de continuitate, simtul monumentalului si tehnica zidariei cu piatra de talie, cu grija imbinata.
Bazilicile din Siria de nord sunt foarte numeroase si mai bine pastrate decat cele din Grecia. Ele dateaza in mare parte din secolul al V-lea, dar unele dintre ele, dupa marturia inscriptiilor votive, au fost zidite in secolul al IV-lea (plan 4). Bazilicile nu erau precedate de un alrium la vest, ci de o curte la sud, potrivit unui plan adoptat dupa acela al caselor din Siria antica, aceste curti substituindu-se astfel corpului septentrional al locuintei. La est, ele se terminau printr-un sanctuar tripartit, in care absida centrala si cele doua incaperi patrate care o flancau erau inscrise in planul dreptunghiular printr-un perete-fundal rectiliniu. Ele mostenisera aceasta trasatura de la templele pagane, cum ar fi Tyhaia (templele Fortunei) din Es Sanamein si din Mismiyeh, unde aceasta solutie a fost inspirata de gustul fata de un plan armonios, impletit cu dorinta de a nu lasa sa se vada din afara nisa unde se afla statuia destinata cultului. incepand din secolul al V-lea, ca regula generala, incaperea laterala de la nord se deschidea spre nava laterala printr-o usa cu ancadrament drept, comunicand astfel si cu absida; incaperea dinspre sud se deschidea spre colaterala adiacenta printr-o arcada.
Aceasta trebuia sa sublinieze caracterul sacru al incaperii care era o capela unde se pastrau unul sau mai multe relicvarii de piatra, avand forma sarcofagelor si in care se turna ulei, pe care credinciosii il luau in fiole, dupa ce acesta se prelinsese peste sfintele moaste. incaperea dinspre nord slujea la pastrarea obiectelor liturgice. in majoritatea cazurilor aceste biserici nu erau prevazute cu tribune si stim din texte ca femeile stateau in nave in spatele barbatilor, in asa fel incat acestia sa nu le poata privi. Din nefericire nu cunoastem marile biserici din Antiohia care au putut servi ca model pentru acest tip de bazilica, in cursul secolului al V-lea, arhitectii din Siria se dovedira mai indrazneti: nava mediana deveni mai lata, mai inalta si mai bine luminata, spatiile dintre coloane se marira, absida se adanci.
Siria ar fi lancezit poate in repetarea monotona a acestor formule traditionale, daca noi elemente arhitecturale n-ar fi fost introduse ca urmare a initiativei luate de imparatul Zenon (474-491) de a construi o biserica de o marime neobisnuita, la Telanissos (Kalat Seman), in jurul stalpului pe care Ssfantul Simeon isi dusese viata de ascet timp de patruzeci si doi de ani, intre 417 si 459 (ii. 9). Lucrarile de constructie au durat aproximativ din 476 pana in 490, dandu-se astfel de lucru la mii de muncitori veniti din diferite parti ale Orientului bizantin. in jurul unui octogon central, despre care vom mai vorbi, patru bazilici cu cate trei nave fiecare formau bratele unei cruci.
Cea dinspre est reprezinta cel mai vechi exemplu datat de altar compus din trei abside semicirculare, degajate la exterior. Absida centrala era decorata in exterior cu doua siruri suprapuse de coloane. Bratul bazilical dinspre vest fusese construit pe panta muntelui, care era atat de inclinata, incat accesul dinafara era practic imposibil; el dadea spre vale printr-o loggia ce se sprijinea pe ziduri de sustinere si din inaltul careia credinciosii puteau fi chemati, fie cu glas tare, cum fac muezinii musulmani, fie batandu-se in grinzi lungi de lemn, numite simandre (toaca), dupa obiceiul care s-a pastrat pana in zilele noastre in manastirile de la Muntele Athos.
Din acest monument s-a zamislit o renastere in domeniul arhitecturii siriene, careia ii apartin vestitele bazilici din Turmanin si din Kalb Loze, construite in jurul anului 500. Bazilica manastirii din Turmanin, daramata la sfarsitul secolului al XIX-lea, ne este cunoscuta prin frumoasele desene executate in cursul misiunii conduse de marchizul Melchior de Vogue (in 1860-1861). La vest ele aveau un portal, deasupra caruia se ridica o loggia si care era incadrat de doua turnuri. La est, absida poligonala, impodobita in exterior cu doua etaje de coloane angajate, se arcuia intre doua incaperi dreptunghiulare. Biserica din Kalb Loze avea o absida semicirculara decrosata, impodobita de asemenea cu doua nivele de coloane.
Fatada vest era alcatuita dintr-un portic cu trei etaje, incadrat de doua turnuri. in interior, pentru descarcarea arcurilor cu o sarcina mult mai mare, coloanele au fost inlocuite cu pilastri puternici, in regiunea vulcanica Hauran, unde lipsea lemnul, arhitectii au continuat sa foloseasca bazaltul local si sa recurga la tehnica - mult utilizata in epoca romana - acoperirii cu dale plate, sprijinite pe arcuri transversale. Aflam aici bazilici cu o singura nava, cum este biserica numita a lui Iulianos, din Umm-ej-Jimal, si altele cu trei nave si o absida decrosata, de exemplu la Tafha. Dar, in secolul al V-lea si mai mult inca in secolul al Vl-lea, tipul din Siria de nord cu altar tripartit si sarpanta in doua ape a fost adoptat si aici, in ciuda cheltuielilor suplimentare determinate de nevoia de a se importa lemn si olane: intr-atat de vie era dorinta locuitorilor de pe aceste meleaguri de a avea biserici cu infatisare mai putin severa, mai putin "provinciala" si care sa fie asemanatoare cu acelea din restul tarii.
