La sfarsitul secolului al IX-lea, sau la inceputul celui de-al X-lea, formula s-a perfectionat si a dat nastere unui tip mult mai clar de plan in cruce greaca. Este vorba despre acela pe care l-am definit la inceputul acestui capitol si care s-a raspandit in Imperiu. Nu stim daca fusese realizat mai inainte in unele dintre numeroasele biserici pe care Vasile I le-a construit cu un fel de frenezie, de parca ar fi vrut sa arate in chip rasunator ca odata cu el incepea intr-adevar o noua dinastie si o noua perioada din istoria Bizantului. Din nefericire, pana la noi n-a ajuns nimic din aceste edificii in afara de mentiunile mai mult sau mai putin explicite din texte.
Astfel stim ca vestita Nea, Noua Biserica ridicata intre 876/877 si 881 in incinta Marelui Palat intru cinstirea lui Hristos, a Maicii Domnului, a arhanghelilor Mihail si Gavril si a sfintilor Ilie si Nicolae, avea cinci cupole, adica bineinteles o cupola centrala si patru cupole in unghiuri, ceea ce se potriveste foarte bine si unui plan ca acela de la Glii Djami, si unuia ca acela de la Atik Mustafa Pasa Djami, sau chiar cu formele mai elaborate ale planurilor in cruce greaca inscrisa. La fel se intampla si cu Pentacubucleionul din Marele Palat, sala profana, avand si ea cinci cupole, ridicata de Vasile I. In orice caz, intensa activitate constructiva care s-a desfasurat atunci nu a putut decat sa contribuie la progresele arhitecturii.
Tipul inchegat al planului in cruce greaca inscrisa il aflam in secolul al X-lea la biserica Maicii Domnului de la manastirea construita de Constantin Lips, drongar (amiral sef) al flotei, si tarnosita in 908 in prezenta lui Leon al VI-lea Filozoful (Fenari Isa Djami), la biserica manastirii Myrelaion (Bodrum Djami), ridicata de Roman Lekapenos (920-944), si la Kilisse Djami (poate o biserica inchinata Sfantului Teodor), unde planul a fost tratat cu mai multa grija pentru detaliu. Am putea cita de asemenea, dupa descrierea facuta de diaconul Grigore, biserica Sfantul Dumitru, construita de Leon al Vl-lea (886-912) in Marele Palat, daca ea s-ar fi pastrat pana in zilele noastre.
Preocupati sa dea interiorului edificiilor mai multa unitate si eleganta, arhitectii au usurat stalpii care suportau cupola si chiar i-au inlocuit uneori prin coloane. Ei au suprimat zidurile care legau acesti suporti cu peretii exteriori, ingaduind astfel trecerea cu usurinta dintr-o parte a bisericii in cealalta. Dar o incercare atat de indrazneata nu era posibila decat cu ajutorul cupolelor de dimensiuni reduse. Noile biserici bizantine sunt mult mai mici decat monumentalele lor inaintase din epoca paleocrestina. Unui simt al amplorii si al majestatii, mostenit de la romani care il detineau ei insisi, in buna masura, de la monarhiile elenistice, i-a urmat - printr-o fericita imbinare intre exigentele tehnicii, aspiratiile sensibilitatii si desigur adeseori fara indoiala constrangerile economice - un gust al masurii care ne aminteste de acela al clasicismului elenistic si care permite sa se realizeze, la interior si la exterior, efectele unui ritm plin de nerv.
In ce priveste planul, mai notam ca dorinta de a " aera " interiorul duce la adaugarea unei travei intre bratul rasaritean al crucii si hemiciclul absidei, spre a mari spatiul altarului. Partea rezervata credinciosilor formeaza astfel un tot simetric, ale carui elemente se randuiesc in jurul cupolei centrale, iar de o parte si de alta, la est si la vest, ii corespund altarul si pronaosul. Aceste planuri constantinopolitane in cruce greaca sunt izbinzi desavarsite ale echilibrului si logicii.
Dorinta de zveltete in elevatie duce la inaltarea cupolei pe tambur intr-un asemenea grad incat, spre deosebire de Sfanta Sofia, cupola nu-si mai impune prezenta dintr-o data celui care intra in edificiu. Tot gustul pentru formele omogene, radiante si bine echilibrate si, in acelasi timp, gustul pentru usurarea maselor arhitecturale a dus la inlocuirea boltilor in leagan cu calote in compartimentele de colt. in sfarsit, dorinta de a realiza o eleganta nervoasa si o modulatie a peretilor a dus la adincirea unor nise in grosimea peretilor laterali ai pronaosului, proscomidiei si vesmantarului.
Exteriorul edificiilor raspunde aceleiasi estetici si, la decorarea lor, arhitectii constantinopolitani au dat dovada de multa ingeniozitate si rafinament. Pentru a insufleti rigoarea maselor arhitec
turale, ei au cautat jocuri de umbre si de lumini, au compartimentat suprafetele, au scobit peretii. La Kilisse Djami, tamburul cupolei este alcatuit din douasprezece laturi, accentuate fiecare de proeminenta unei arcade. Pe muchii se rotunjesc colonetele angajate de caramida, pe care se sprijina arcuri ce rascroiesc acoperisul in festoane. Caramizi cu muchiile intoarse in afara ca niste " dinti de ferastrau " formeaza capitelurile colonetelor, precum si cornisele de deasupra arhivoltei arcadelor.
Boltile in leagan sunt invelite de acoperisuri in doua ape care se termina cu frontoane triunghiulare mai ascutite decat la edificiile anterioare. Pe fatadele laterale, la nord si la sud, trei arcade in retragere sunt adincite in grosimea zidului. Absida este impartita in cinci laturi, asa incat sa reproduca ritmul acelei parti din tamburul cupolei care ii corespunde la est. Doua zone de arcade, destul de joase, se suprapun la exteriorul absidei. in cele de sus, oarbe, sunt adincite nise. In partea de jos, cele trei arcade mediane sunt strapunse de ferestre. In ce priveste paramentele, constructorii constantinopolitani, care foloseau uneori doar caramida (de exemplu la Bodrum Djami), au preferat, mai cu seama la Kilisse Djami, sa alterneze o asiza de pietre cu unul sau mai multe straturi de caramida, astfel incat sa produca o vibratie de culori. De asemenea le-a placut sa imparta fatadele in doua etaje, printr-un brau orizontal la inaltimea capitelurilor coloanelor si la punctul de pornire al boltilor. O anumita neregularitate in traseul asizelor, in conturul unghiurilor peretilor sau al circumferintei bazei cupolei introduce un element de libertate pitoreasca si salveaza aceste edificii de rigiditate, in maniera corectarilor optice practicate in Antichitate. Si cum adesea aceste biserici erau inconjurate de copaci cu frunzis tremurator, filtrand umbra si lumina, se crea un univers asemanator, insufletit de un joc necurmat de culori, de volume fragmentate si de linii in miscare ce le invaluiau si le patrundeau. O armonie vie era stabilita intre cosmos si biserica, privita ca un reflex simbolic al primului.
Planul in cruce greaca inscrisa a fost folosit cu precadere la Constantinopol in secolele al XI-lea si al XII-lea. El a fost ales, de pilda, pentru biserica manastirii Hristos-Pantepopt (= Care vede totul) (Eski Imaret Djami), zidita inainte de 1087 de catre Ana Dalassena, mama preacu-cernica a lui Alexe I Comnenul.
Putem cita de asemenea, la manastirea inchinata lui Hristos-Pantocrator (Atotstapanitorul) (Molia Zeirek Djami), construita de Ioan al II-lea Comnenul (1118-1143) si de prima lui sotie, Irina, fiica lui Ladislau al Ungariei, bisericile nord si sud, puse respectiv sub hramul lui Hristos-Pantocrator si Fecioarei-Eleusa (induratoarea). Aceste doua biserici sunt legate printr-o capela funerara dedicata Sfantului Mihail si destinata de Ioan al II-lea Comnenul sa inlocuiasca biserica Sfintii Apostoli ca loc de ingropaciune al noii dinastii. Doua cupole elipsoidale se ridica deasupra unicei nave. Lucrarile de curatire intreprinse de "Byzantine Institute" au scos la iveala somptuosul paviment al bisericii de sud, alcatuit din panouri in care porfirul rosu, porfirul verde, verdele antic, marmura galbena si dolomitul alb deseneaza ample motive geometrice si chiar, pe margini, subiecte figurative: anotimpuri, semne ale zodiacului, muncile lui Hercule (sau episoade din povestea lui Samson).
Trebuie sa retinem ca atat la biserica lui Hristos-Pantepopt cat si la aceea a lui Hristos-Pantocrator, amandoua ctitorii ale familiei imperiale, tribunele, care disparusera din obiceiul constantinopolitan, si-au facut reaparitia deasupra pronaosului, desigur pentru celebrarea anumitor ceremonii.
