Venetienii n-au procedat altfel atunci cand, luandu-se la intrecere cu rivalii lor din Aquileia, Pisa si Verona, care isi construiau catedrale noi, s-au hotarat pe la inceputul anilor 1060-1063, sub dogele Domenico Contarini (1042-1071), sa rezideasca biserica San Marco, vatamata de un incendiu in 976. Lucrarile, incepute pe la 1063, continuara sub Domenico Selvo (1071 - 1084) si se terminara sub Vitale Falier (1086-1096).
Tarnosirea avu loc pe la 1093-1094 (data mai acceptabila decat 1084-1085). Planul a ramas acela de cruce greaca libera cu cinci cupole, care fusese aplicat inca din secolul al IX-lea dupa modelul Sfintilor Apostoli de la Constantinopol. Dar de data aceasta el a fost tratat cu mai mare amploare. Cupolele au fost construite din caramizi si nu din lemn. Lucrarile de curatire efectuate in 1881 au ingaduit sa se observe ca in spatele colonadelor de la vest, ridicate intre mijlocul secolului al XIII-lea si sfarsitul celui de-al XV-lea, se ascunde o fatada cu doua etaje, cu firide in partea de jos si cu arcade in cea de sus, dupa un tip binecunoscut la Constantinopol.
De asemenea, absida cu zonele sale suprapuse de arcade si de firide aminteste absida bisericilor din capitala. Nu este de mirare. Era epoca in care, in fata primejdiilor comune, relatiile intre Bizant si Venetia erau stranse. Dogele Domenico Selvo, caruia imparatul ii conferise titlul de proto-proedru, o luase de sotie pe Teodora, sora lui Mihail al VII-lea Ducas. Influenta Italiei se vadeste in tehnica arhitecturala cu caramizile sale mai groase si mortarul mai fin decat in Bizant.
