Evocand sfarsitul persecutiilor si reintoarcerea pacii pentru crestini, sub domnia lui Constantin, Eusebiu scria: "O nespusa bucurie si o divina fericire raspandeau toate edificiile care cu putin mai inainte fusesera daramate de nelegiuirea tiranilor si care renasteau oarecum ca dupa o lunga si de moarte pustiire. Vedeai cum bisericile se ridica din ruinele lor pana la o inaltime nemarginita si cum stralucesc mai vartos decat bisericile care fusesera nimicite... in afara de asta ne-a fost dat sa vedem privelistea pe care toti o asteptau si o doreau: slujbe de praznuire in fiecare oras, tarnosirea unor biserici de curand zidite, adunari ale episcopilor intruniti in acest scop, imbulzeala credinciosilor veniti din departari si de pretutindeni. " (Ist. eclez., X; II, 1 si III, 1.)
Aceasta activitate constructiva se prelungi pana la mijlocul secolului al VI-lea. Antichitatea greco-romana nu pare sa fi cunoscut un moment asemanator nici prin durata, nici prin amploarea stradaniilor. Traditia arhitecturala a Imperiului roman, atat de bogata in experiente tehnice si atat de rodnica in edificii de dimensiuni impunatoare, bine adaptate menirii lor, punea la dispozitia crestinilor feluritele tipuri de cladiri de care aveau nevoie. Si ramai izbit de bogatia solutiilor pe care bizantinii, datorita acestei mosteniri, le-au adus problemelor care li se puneau.
