Dacă idealul unei societăţi secularizate este numai pregătirea tineretului pentru o profesiune în viaţa socială, pentru Biserică, un tânăr , devenit prin botez membru al ei,se bucură de toate prerogativele conferite de această calitate.Ca atare, are dreptul şi obligaţia morală de a tinde spre realizarea idealului propus de Biserică,urmând învăţăturile acesteia,prezentate de la amvon de slujitorii Bisericii, pentru a lucra la „restaurarea chipului lui Dumnezeu în om”. Restaurarea se referă la luminarea minţii prin cunoaşterea voii lui Dumnezeu, la încălzirea inimii şi la determinarea voinţei spre săvârşirea faptelor bune.
Din cea mai fragedă vârstă,tânărul manifestă predispoziţie spre religiozitate;la început el este capabil de trăiri religioase dar care nu poartă încă forma unei manifestări exterioare. Ajungând la o anumită vârstă,în care se simte stăpân pe sine,trăirile religioase din această etapă pot deveni hotărâtoarepentru întreaga viaţă. Începând de la perioada adolescenţei, tineretul evoluează treptat de la faza „heteronomiei morale” la „autonomia morală” (cf. Jean Piaget) Este perioada în care tinerii îşi formează convingeri religios-morale temeinice sau poate să cadă pradă multor tentaţii cu urmări negative asupra personalităţii sale.Spiritual,tânărul se preocupă de marile probleme ale vieţii şi concepe planuri pentru reforme religioase, morale, politice şi sociale. Începând de la adolescenţă, tânărul este capabil de tărie, de voinţă şi de îndreptarea acesteia spre scopuri morale-condiţie esenţială pentru formarea caracterului moral.
Formarea religioasă îi îndreaptă privirile spre idealul sfinţeniei, îi purifică sentimentele, mai ales pe cel al iubirii, îi trezeşte nostalgia spre idealuri înalte şi-i înnobilează sufletul conducându-l spre lumea frumosului,binelui şi sfinţeniei. Din momentul acesta Biserica îi poate socoti ca adevărate mădulare pe care se poate baza.De la acest punct,tineretul devine element dinamic al vieţii liturgice şi o forţă vie a Bisericii. Remarcabilul profesor Spiridon Cândea, în lucrarea Apostolul tinereţii, în urmă cu peste o jumătate de veac, afirma că tinereţea este „primăvara anului şi a naturii cu toate năvalnicele ei izbucniri spre soare şi lumină, sufletul în neîncetată căutare a adevărului, binelui şi frumosului,nădejdea cea mai sigură a viitorului, podoaba cea mai aleasă a creştinismului, mândria tuturor neamurilor pământului”. Prin urmare, tinereţea este considerată” primăvara neamului, a Bisericii şi a vieţii”. Într-adevăr,în decursul istoriei toate generaţiile mai vârstnice şi-au pus speranţele zilei de mâine în cei tineri, care să le preia munca şi strădaniile în slujba neamului şi să le rezolve toate problemele nerealizate de ei, să făurească un viitor mai bun şi mai luminos pentru cei ce vor veni după ei şi să preţuiască credinţa şi Biserica.
Creştinismul a apărut în lume ca o primăvară a spiritului, menit să schimbe toate structurile societăţii de atunci, să înlăture mentalităţile şi viciile lumii antice şi să aducă principii noi de viaţă bazate pe iubirea de Dumnezeu şi de oameni pentru a crea o lume nouă şi un „om nou”. Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos poate fi considerat ca o Tinereţe veşnică,luminând în permanenţă veacurile prin lumina Învierii şi a Învăţăturilor Sale nemuritoare şi nebiruite de veacuri.
El îşi începe activitatea mântuitoare la o vârstă relativ tânără, la 30 de ani, iar existenţa pământească i-a fost frântă chiar după 3 ani.De aceea, nu întâmplător Mântuitorul avea preferinţă deosebită pentru cei tineri.Remarcabil episodul când Mântuitorul i-a mustrat pe apostoli care îndepărtau pe copiii veniti la El , spunându-le: „ Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi...”(Mt.19,14). Dintre cele trei învieri săvârşite de Mântuitorul, două au fost ale unor tineri: fiica lui Iair şi fiul văduvei din Nain. El este cel care a dat cele mai potrivite îndrumări tânărului care a venit la El şi L-a întrebat ce trebuie să facă pentru a moşteni viaţa veşnică,cerându-i în final,să-l urmeze. (Cf. Matei,19,16-22)
