Religia societăţii este legată şi de sinceritatea şi fervoarea credinţei personale: dacă nu ar mai exista credincioşi, nu ar mai exista nici problema relaţiei dintre societate şi religie , dar şi invers istoria ne învaţă că fervoarea credincioşilor, deloc puţin numeroşi, poate îngenunchia un regim prigonitor.Cele două planuri nu se confundă; poate exista o distanţă importantă între gradul de religiozitate al popoarelor şi starea relaţiilor dintre Biserică şi Stat.
În Anglia şi în ţările scandinave, proporţia de credincioşi care asistă în mod frecvent la slujbă este mică (1-2%), ceea ce nu împiedică Biserica de stat să se bucure de un statut care îi asigură respectul autorităţilor şi a opiniei publice.Luând în considerare doar criteriile juridice aceste ţări sunt state confesionale şi societaţi creştine.Pe de altă parte Franţa secolului al-XIX-lea şi alte ţări catolice (Belgia, Italia sau Portugalia) au avut guvernări „care au practicat o politică ostilă religiei şi au adoptat o legislaţie ce viza slăbirea acesteia” , dar majoritate populaţiei au optat să urmeze cu religiozitate poruncile Bisericii.
La capitolul relaţiilor dintre stat şi societate, Biserica Romano-Catolică este cu siguranţă cea mai exigentă dintre toate, deşi i s-a întâmplat adeseori să cedeze în faţa puterii şi să accepte unele aranjamente care îi îngrădeau libertatea de expresie şi acţiune.Aruncând o privire în prezent, lucrurile s-au schimbat relaţiile dintre autorităţiile religioase şi guvernanţi s-au destins, iar cea mai mare parte a populaţiei este indiferentă faţă de religie şi nu se mai consideră obligată să se conformeze prescripţiilor Bisercii.Această răsturnare de situaţie are logică, Biserica Catolică nu mai reprezintă o înrijorare pentru puteria politică şi nici o ameninţare pentru independenţa societaţii civile,odată cu pierderea unei mari influenţe.
Relaţia dintre religie şi societate este una triunghiulară, alături de stat şi religie, mai există societatea, numită civilă.Termenul „civil” se definea în opoziţie cu „religios”, astfel că anumite vestigii se mai păstreză astăzi încă la nivelul vocabularului- stare civilă, cununii civile, funeralii civile- ca manifestare a refuzării religiei. Măsurile luate de o guvernare influenţează starea de spirit a unei părţi din populaţie şi are un anumit efect asupra religiei societăţii civile.Luăm ca exemple, războiul purtat de Bismarck în Prusia împotriva catolicismului sau laicizarea înterprinsă de către republicani în Franţa după ce au cucerit puterea în 1879.Cele două purtând o mică răspundere pentru accentuarea îndepărtării de religie.
Diferenţa religioasă produce conflicte religioase pentru care societatea civilă nu este îndeajuns de pregătită.Principiul egalităţii şi imperativul toleranţei reprezintă cuceriri istorice, care au extirpat ghimpele politic al conflictelor religioase, dar amândouă se comportă abstract faţă de fenomenul diferenţei culturale.Potenţialele de conflict date de diferenţa culturală şi de inegalitatea religioasă în viaţa societăţii -11 septembrie 2001 este dovada isoric-universală încărcată simbolic în acest sens- sunt puse în mare măsură în paranteză în politica culturală de pâna acum a societăţii civile.
Ar fi prea usor să afirmăm că Biserica se află cu un pas înaintea statului în ceea ce priveşte apărarea drepturilor omului,pentru că Biserica, din momentul separării sale de Stat, poate face acest lucru doar dinpunct de vedere teoretic.Fără ajutorul dimensiunii politice, idealurile Bisericii Catolice de respectare a demnităţii umane rămân la rangul de simple declaraţii umanitare.Alain Besancon identifică o condiţie de bază pe care ar trebui să o îndeplinească orice act de comunicare între om-credincios-cetăţean al unui stat democrat şi Biserică:”Biserica ar trebui să-i ofere omului democraţiei plăcerea pe care o resimte inteligenţa atunci când caută credinţa şi credinţa când caută inteligenţa”.Religia nu trebuie impusă pentru ca să crească respectul pentru om.
INSTITUŢIA RELIGIEI
Religia se referă la acele moduri socialmente distribuite de gândire, simţire şi acţiune ce au de a face cu supranaturalul sau „lumea de dincolo”.E. Durkheim sugerează practicile şi credinţele religioase se leagă de sacralitate fiind opuse lucrurilor profane.Sa-cralitatea este orice este extraordinar, misterios, inspiră respect şi este chiar potenţial periculos, ceva ieşit din normal.Profanul, în contrast, are de-a face cu acele aspecte zilnice ale vieţii şi cu locurile comune.Deoarece sacralitatea se leagă cu putere de sentimentele de reverenţă şi respect, ea poate fi de obicei apropiată numai prin ritualuri.
Ritualurile sunt proceduri formale ce dictează cum ar trebui să se poarte oamenii în prezenţa sacrului.În comportamentul lor religios oamenii crează o linie socială de reguli şi semnificaţii ce guvernează experienţa lor.Experienţa religioasă se împarte în patru categorii:
• Supranaturalul simplu; • Animismul; • Theismul; • Un sistem abstract de simboluri.
Supranaturalul simplu În cadrul acestei categorii credincioşi atribuie naturii o calitate difuză, impersonală, supranaturală.Este întâlnită în Pacificul de Sud şi este numită mana.Aici nu sunt implicaţi zeii sau spiritele ci este vorba despre o anumită forţă ce influenţează evenimentele în bine sau în rău.Oamenii silesc puterea supra umană să se comporte conform dorinţei lor, prin manipulări mecanice ale acesteia şi luăm ca exeplu trifoiul cu patru foi care are mana, angajată să realzeze scopuri imediate:bună performanţă la un test, succes în dragoste sau alte dorinţe realizabile.
Animismul Acesta reprezintă credinţa în spirite sau fiinţe.Oamenii au atribuit spirite animalelor, plantelor, pietrelor sau unor oameni.
Theismul În theism religia este centrată pe credinţa în zei.Judaismul, Creştinismul şi Islamismul sunt forme de monoteism sau credinţa într-un singur zeu.Ele toate au stabilite organizaţii religioase,lideri religioşi sau proţi, ritualuri tradiţionale şi scrieri sacre.Religia Greciei antice şi Hinduismul sunt forme de politeism sau credinţa în mai mulţi zei cu putere relativ egală.
Un sistem abstract de simboluri Câteva religii se concentrază asupara unui sistem abstract de simboluri, se dedică realizării moralei şi perfecţiunii spirituale.Avem, ca exemplu, unele religii din Asia incluzând taoismul şi budismul.
Organizaţii religioase Normele, credinţele şi ritualurile furnizează structura culturală a religiei.Sociologii disting patru tipuri ideale de organizaţii:biserca, secta, denominaţia şi cultul.
BISERICA este o organizaţie religioasă ce se declară în drept să emită pretenţii de legimitate şi relaţii pozitive ci instituţiile dominante ale societăţii.Ea are pretenţia să includă cei mai mulţi membri ai societăţii, membri născuţi în cadrul bisericii dacă părinţii lor sunt afiliaţi acesteia.
DENOMINAŢIA acceptă pretenţiile altor religii şi în cea mai mare măsură se adaptează societăţii dominante.Membrii denominaţiei vin din clasa de mijloc.Aici intră majoritatea grupurilor religioase din America:presbiterienii, baptişti, congregaţionişti, metodişti, unitarieni, luterani, episcopalieni.
CULTUL acceptă legitimitatea altor grupuri religioase dar adesea intră în conflict cu societatea dominantă.Este critic faţă de societate.El se centrează pe probleme ale membrilor lui şi multe şi multe culte sunt construite pe o singură funcţie ca spiritualismul, noua gândire.
Perspectiva asupra religiei Perspectiva funcţionalistă, consideră că religia contribuie la supravieţuirea societăţii.Funcţiile primare ale religiei sunt:creaţia, întărirea şi menţinerea solidarităţii sociale şi controlul social.
Ritualurile religioase, spune Durkheim, opereză în două feluri: • Într-un prim fel ele furnizează vehicule prin care noi revelăm altuia că avem o stare mentală comună; • În al doilea rând se crează printre noi o conştiinţă ce contribuie la angajarea socială şi la autoritatea morală. Când o societate leagă moralitatea ei la religie, controlul social poate fi ridicat.
RELIGIA ŞI GRUPURILE NATURALE Toate civilizaţiile cunoscute în istorie au fost create de societăţi care la rândul lor, au fost integrate şi organizate de activitatea lor civilizatoare într-o asemenea măsură, încăt nici cultura nici societatea nu pot fi considerate drept entităţi suficiente lor înseşi. Orice societate este alcătuită din grupuri efemere sau permanente, inconsistente ...
