Autocefalia nu contravine unităţii, iar unitatea nu respinge autocefalia.
Fiind în acelaşi timp autocefale şi unite între ele, Bisericile Ortodoxe au avut posibilitatea să înţeleagă în mod corect ecumenismul şi scopurile acestuia. Pornind de la propria sa organizare şi vieţuire, Ortodoxia apreciază ca posibile, juste şi necesare eforturile Mişcării Ecumenice, îndreptate spre o conlucrare frăţească a bisericilor separate, în scopul unirii lor. De aceea Biserica Ortodoxă a acordat, încă de la început, o atenţie deosebită ecumenismului .
Encicla Patriarhiei Ecumenice din 1920, în care se propune înfiinţarea unei ,, Comuniuni-Koinonia- a Bisericilor creştine” , constituie un document istoric al Mişcării Ecumenice moderne. Atunci Bisrica Ortodoxă Română, răspunzând la Enciclica patriarhului Dorotei al Constantinopolului, şi-a exprimat adeziunea ei pentru mai buna cunoaştere, apropiere şi conlucrare a Bisericilor creştine de pretutindeni . Ortodoxia a simţit nevoia să facă înţeleasă în sânul său propriu, ca şi pentru celelalte confesiuni creştine, semnificaţia Bisericii soborniceşti pentru biserica locală şi invers .
Principiul sinodal al ortodoxiei de la stabilitatea în credinţă ( Cele VII Sinoade ecumenice) şi până astăzi s-a dovedit benefic pentru toţi creştinii şi Bisericile care doresc unitatea în Hristos. De aceea clerul, ierarhii şi credincioşii văd în Patriarh nu un stăpân ci un Părinte al tuturor, un frate egal cu toţi ierarhii şi un răspunzător pentru sufletele credincioşilor din obşte ( enoriaşi, monahi şi monahii).
În această măsură Patriarhul coordonează direct sau prin instituţiile de sub ordine şi tendinţa firească de a primi în familia ortodoxă pe alţii de alte confesiuni. Aşa se face că un patriarh ortodox este prin vocaţie apărător al dreptei credinţe, slujitor prin arhieria Mântuitorului şi păstrător al Cincizecimii .
În acest context se înscrie activitatea ecumenică a întâistătătorilor Bisericii Naţionale care este destul de bogată.
I. Patriarhul Miron Cristea ( 1925-1939) este cel care a căutat să oficializeze şi să creeze un statut propriu misiunii şi Ecumenismului local. El este considerat pionier al Mişcării ecumenice şi Întâiul ierarh ortodox care a propus pregătirea şi întrunirea unui mare şi Sfânt Sinod al Bisericii Ortodoxe .
Congresele bisericeşti din acel timp( Constantinopol şi Vatoped 1923-1924) au fost susţinute de către întreaga ortodoxie, iar succesul lor se datorează şi delegaţilor Bisericii Ortodoxe Române. Permanent se făcea apel la credincioşii diferitelor culte pentru închegarea sufletelor în simpatie pentru împărtăşirea practică, pentru apropiere şi colaborare, pentru înţelegere şi respect .
Conferinţa de la Sinaia ( 22-23 Septembrie 1924) a Ligii pentru înfrăţirea popoarelor prin Biserici, a fost un preludiu al întăririi Ecumenismului local în formare, cât şi a lărgirii orizontului pentru viitoarele organizaţii bisericeşti sau creştine mondiale .
Odată cu alegerea şi instalarea primului patriarh al României în persoana lui Miron Cristea ( 4 februarie 1925), înţelegerea, colaborarea şi dialogul între cultele din România primesc o nouă formă .
Vizita în Anglia şi contactele cu personalităţile ecleziastice din diferite Biserici au avut o influenţă deosebită asupra dorinţei de a strânge românii de pretutindeni în jurul Vetrei strămoşeşti: România şi Focule ei sacru: Biserica Ortodoxă. În acest sens, a reorganizat misiunile româneşti în Europa Occidentală şi mai ales în Canada şi S.U.A. Şi pentru pelerini români de pretutindeni a ridicat la Ierusalim şi Iordan locaşuri ortodoxe româneşti, acestea numindu-se până astăzi Aşezămintele româneşti de la Locurile sfinte .
Un punct important al înlăturării diferenţelor de sărbători şi aniversări dintre creştini, un act cultural, responsabil trainic şi ştiinţific, de apropiere şi ecou cu adevărat ecumenic a fost Trecerea la îndreptarea calendarului ( 14 Octombrie 1924). Acest fapt a constituit o bază concretă a Ecumenismului practic local a perioadei de păstorire ca patriarh a lui Miron Cristea: calendarul comun. O bază reală a suporturilor dintre culte .
II. Patriarhul Nicodim Munteanu ( 1939-1948), cu studii la Chişinău şi Kiev, este continuator al tradiţiilor de frăţietate între Bisericile şi cultele din ţara noastră. Chemat la responsabilitatea de Întâistătător al bisericii ortodoxe române în vremuri de restrişte, în timpuri de instabilitate politică, teroare şi ameninţări, patriarhul Nicodim s-a orientat nu ca un diplomat şi om al timpului, ci ca un slujitor înţelept al chiliei sale, cu sfaturi, cu scrisul .
Cu toată amărăciunea vremii, când fascismul şi ideologia acestuia încerca să strivească umanul şi să distrugă ,, seminţiile” şi mai ales naţiunea iudaică, Patriarhul Nicodim tipăreşte lucrarea: Istoria biblică.
Faţă de rănirea demnităţii naţionale a românilor, prin încheierea umilitorului concordat cu Vaticanul, din 1929, faţă de imixtiunea în viaţa poporului nostru , patriarhul ia atitudine şi condamnă acest act. Conştient de ceasul momentului, Patriarhul biblic-cum i se mai spunea lui Nicodim, cerea cu insistenţă preoţilor şi călugărilor intensificarea misiunii pentru stoparea prozelitismului sectant şi întărirea ecumenismului tradiţional al Bisericii Ortodoxe Române cu cultele, cu credincioşi aparţinând minorităţilor conlocuitoare .
