Adevărul, dogma centrală sau axială, în dogmatica creştină este cea referitoare la Dumnezeu Însuşi privind existenţial, fiinţial şi personal - se înţelege, atât cât este cu putinţă omului să sesizeze din lumea divina şi din cele ce sunt împrejurul ei, prin mijloacele lui fireşti de cunoaştere: raţiunea şi contemplaţia sporite în puterea lor de pătrundere şi de comprehensiune perceptivă, de energiile necreate ale Fiinţei infinite a lui Dumnezeu .
În cunoaşterea dogmatică a lui Dumnezeu şi a atributelor (lucrărilor sau ieşirilor) Lui, se accentuează, în consens cu întreaga tradiţie patristică răsăriteană, o cunoaştere raţională, catafatică, afirmativă şi o cunoaştere tainică, negrăită, prin experierea interioara sau apofatică, veritabilă cunoaştere a lui Dumnezeu atât cât îi stă omului în putinţă să cunoască din zona transcendentă a Divinului, prin raţiunea lui sporită în puterea ei perceptiv-comprehensivă de energiile necreate ale infinitei Fiinţe spirituale a lui Dumnezeu Cel în Treime personal existent .
Prin cea dintâi dobândim o cunoaştere a lui Dumnezeu ca Raţiune creatoare, proniatoare şi desăvârşitoare a întregii creaturi, logic exprimabilă într-o formă inteligibilă pentru intelectul uman. Este vorba aici de Dumnezeu coborâtor, prezent în lume prin infinitele Sale lucrări care conferă subzistenţă, sens şi valoare lumii create. În al doilea fel de cunoaştere, ne găsim în faţa lui Dumnezeu considerat în Sine, în faţa infinităţii Fiinţei şi Esenţei Lui suprafiinţiale şi supraesenţiale .
Cunoaşterea catafatică se conciliază perfect cu formularea logic-ratională, prin cuvinte, pe când cunoaşterea apofatică e dincolo de orice formulare logic-ratională. Cele două feluri de cunoaştere se întregesc; clarifică tot mai puternic Transcendeţa divină ca suprem obiect al cunoaşterii spre care aspiră spiritul neliniştit al omului ca la unicul liman capabil să potolească în integritatea ei, nevoia omului de a cunoaşte existenţa în totalul ei, considerată "sub specie aeternitatis", ca şi destinul său personal .
Cunoaşterea apofatică ca şi cea catafatică porneşte de la "lume", însă cea dintâi urcă dincolo de lume, spre Oceanul fără marginire al Fiinţei divine. În cunoaşterea apofatică omul se simte pe sine în mod pregnant persoană în faţa lui Dumnezeu, "Persoana Supremă", a cărei nebănuit de adânca taină omul o simte extrem "de accentuat, de profund şi de presant" .Clarificarea lui Dumnezeu ca Persoană supremă în cele două moduri ale cunoaşterii dogmatice, este asigurată de către Revelaţia supranaturală .
Deosebirea între ele constă în faptul că cea catafatică este numai parţial în conul de lumina proiectat de Revelaţia supranaturală, pe când cea apofatică se află în întregul ei în lumina strălucitoare a Revelaţiei supranaturale şi ea implică de la persoana umană care a ajuns la acest înalt nivel de traire duhovnicească, de cunoaştere, nu intelectuală, ci de experiere tainică, un cât mai înalţător urcuş în viaţa duhovnicească .
Aşa au sesizat cunoaşterea dogmatică, din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Tradiţie, printr-un efort de pătrundere comprehensivă Sfinţii Părinţi ai Răsăritului: Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Grigorie de Nysa, Dionisie Aeropagitul, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Simeon Noul Teolog şi Sf. Grigore Palama .
Prin purificare de patimi, credinciosul se poate bucura de o participare la cele comunicate de Dumnezeu, Cel mai presus de orice cunoaştere. În Ortodoxie întâlnim această trăire apofatică a lui Dumnezeu în taine şi în Sfânta Liturghie, fiind aidoma cu simţul misterului care nu exclude nici raţiunea şi nici sentimentul .
Aceasta este cunoaşterea practică a lui Dumnezeu, permanent cultivată de toţi Sfinţii Părinţi ai Răsăritului, prin asceză şi trudă, prin bucurie, caritate şi rugăciune continuă .
Dumnezeu care se descoperă pe Sine Însusi Omului, în "actul revelaţiei", act identic cu planul divin din etern gândit, realizat însa în timp, ca bază metafizică permanent activă si creatoare a întregii existenţe cosmice şi istorice, nu este o Fiinţă pe care omul o poate deduce pe calea abstracţiei, din principiile cele mai generale ale gândirii umane, sau să inducă cu usurinţă din putinţa lui de a observa atent, precis şi total întreaga creaţie desfăşurată în întinderea nedefinită a spaţialităţii geografice sau în aceea a temporalitaţii istorice.
Este o caracteristică fundamentală a gândirii patristice răsăritene, deosebire pe care o fac toţi Sfinţii Părinţi între Fiinţa în Sine şi energiile, lucrările sau ieşirile lui Dumnezeu în afară de Sine. Problema aceasta o pune cu un pregnant accent Dionisie Areopagitul în sec. al V-lea d.H., însa amploarea teologică şi filosofică o reliefează Sf.Grigorie Palama în sec. al XIV-lea, cu toată precizia pe care o dovedeşte capacitatea lui de a gândi teologic .
