a) Copii de pe procesele verbale de judecată, obţinute de creştini de la tribunale; acestea se numesc propriu-zis „acte” (acta) şi sunt de mare valoare istorică.
b) Altele sunt povestiri scrise de creştinii contemporani, martori ai întâmplărilor, sau pe baza mărturiilor unor martori contemporani, care fără să fie de faţă la chinurile martirilor, au istorisit suferinţele acestora din auzite. Uneori şi-au scris pătimirea lor, până aproape de moarte, martirii însuşi, ca Sfânta Perpetua. Aceste istorisiri ale arestării, judecării, chinurilor şi morţii lor martirice, se numesc în general ,,martirii”. Valoarea lor este mare pentru credinţa şi viaţa credincioşilor, în epoca persecuţiilor din timpul împăraţilor romani. Ele se citeau la cult, pentru îmbărbătarea şi edificarea credincioşilor.
c) În afară de cestea, s-au scris mai târziu numeroase povestiri despre martiri, cu caracter nesigur sau legendar, ca literatură pioasă.
În afară de operele quasi-istorice sau istorice, ca acelea ale lui Hegesip, Iuliu Africanul, Lactanţiu, Eusebiu, Socrat, Sozomen, Teodoret, Sulpiciu Sever şi alţii, viaţa creştina din perioada patristica e înfăţişată şi de genul literar al aghiografiei. E un gen literar care, în perioada lui cea mai veche, exprimă trăirile de culme a numeroşi creştini, mistuiţi de foc, apă, fiare sau fier in vremea persecuţiilor. Aghiografia are trei perioade principale:1) martirii; 2) sfinţii; 3) monahii.
Martirii sunt prezentaţi prin trei feluri de documente: 1) Actele sau faptele martirilor propriu-zise; 2) Istorii ale martirilor; 3) Povestiri sau legende despre martiri.
Actele sau faptele martirilor sunt documente civile, oficiale, contemporane cu întâmplările pe care le povestesc. Ele sunt procese verbale ale şedinţelor de judecată ale martirilor, cuprinzând interogatoriul luat de proconsul sau guvernator, răspunsurile acuzaţilor, sentinţa si uneori dovada că sentinţa s-a executat. Aceste procese-verbale, scrise de grefierii statului, se păstrau în arhive.
Creştinii puteau, uneori, cu complicitatea funcţionarilor, să obţină copii de pe aceste procese-verbale, cărora ei le adăugau câteodată o mică introducere şi o mică concluzie. Deşi scurte şi seci, aceste documente au o valoare istorică considerabilă, pentru că ele redau situaţia exactă a ceea ce s-a petrecut cu cei mai mulţi dintre creştinii condamnaţi la moarte în vremea persecuţiilor.
Aproape aceeaşi valoare istorică au Istoriile martirilor, documente intitulate Patimi sau martirii, redactate de martori oculari sau contemporani vrednici de crezare. Deşi neoficiale, aceste piese au mare importanţă pentru că ele sunt relatări făcute de persoane care au asistat la procesul şi executarea martirilor şi pentru că aceste relatări au fost însuşite de o Biserică sau alta şi trimise ca documente oficiale altor Biserici, cum e cazul cu Martiriul Sfântului Policarp, trimis de Biserica din Smirna către Biserica din Philomelium, cu Scrisoarea comunităţilor de la Lyon şi Viena către comunităţile din Asia Mica şi Frigia, descriind persecuţia creştinilor de la Lyon ş.a.
Actele martirice oficiale si relatările martorilor oculari au mare valoare pentru istorie şi pentru râvna pentru desăvârşire. Personajele: judecători, grefieri, martiri, au atitudini reale, cerute de situaţia in care se aflau fiecare. Cuvântările judecătorilor şi ale martirilor sunt mai lungi si mai înflorite în relatările martorilor oculari decât în Actele oficiale, ca de exemplu în Actele lui Apoloniu şi Martiriul lui Pioniu. Uneori judecătorii fac eforturi spre a uşura situaţia martirilor, iar când nu reuşesc-şi aceasta se întâmplă aproape întotdeauna- ei îi condamnă cu părere de rău pe acuzaţi. Aceştia, în general, răspund cu precizie la întrebări, dar uneori trec la atac împotriva religiei sau culturii păgâne.
Cităm din Acte şi Martirii:
1) Actele Sfântului Justin şi ale tovarăşilor săi;
2) Actele martirilor Scilitani, adică de la Scilium, în Numidia, acte care reprezintă poate chiar procesul-verbal prin care proconsulul Saturninus condamnă la moarte pe şase creştini din Cartagina , în 180. Textul acestor acte este cel mai vechi document de limbă latină creştină cunoscut până astăzi;
3) Actele proconsulare ale Sfântului Ciprian;
4) Martiriul Sfântului Policarp;
5) Martiriul lui Ptolemeu şi Lucius;
6) Actele sfinţilor Carp, Papil şi Agatonic, arşi de vii sub Marcu Aureliu (161-180). Relatarea are la bază date furnizate de martori oculari de la Pergam;
7) Scrisoarea comunităţilor de Lyon şi Viena către comunităţilor din Asia şi Frigia, despre persecuţia contra creştinilor la Lyon, redactată poate de Sfântul Irineu în 177-178;
8) Actele lui Apoloniu care se aflau în colecţia vechilor acte martirice ale lui Eusebiu, aşa cum ne spune acesta însuşi în Istoria bisericească (5,21,5);Apoloniu, care era vestit în Biserica Romei prin ştiinţa şi filozofia sa, a fost judecat de prefectul pretoriului Perennius, care s-a străduit zadarnic să-l reîntoarcă pe martir la păgânism.;
9) Pătimirea Sfintelor Perpetua şi Felicitas , scrisă probabil de Tertulian pe la 202-203 şi tradusă în greceşte de acelaşi autor. Istoria nobilei Perpetua, a sclavei Felicitas şi a trei catehumeni e mişcătoare. Viziunea şi frământările duhovniceşti ale martirilor sunt instructive pentru concepţia eshatologică a vechilor creştini;
10) Martiriul Potaminei şi al soldatului Vasilide, pe la 202-203, relatat de Eusebiu, (Istoria bisericească 6, 5, 1-6);
11) Martiriul lui Pioniu, prelucrat după acte autentice. Pioniu, un preot foarte învăţat şi de larg orizont, suferă martiriul la Smirna sub Deciu. Lungile lui cuvântări şi replicile pe care le dă revelează tendinţa de a teologhisi, Suntem în secolul lui Origen;
12) Actele lui Maximilian, tânăr creştin din Numidia, care nu vrea să recruteze în armata romană, pentru că , zice el, ,,eu sunt soldatul Dumnezeului meu” , ,,eu port semnul lui Hristos, Dumnezeul meu”.
