De prea multe ori ne confruntam cu afirmatii simpliste, dar atragatoare prin `ecumenicitatea` lor, de tipul: De ce nu e posibila crearea unei singure religii, care sa cuprinda toate elementele doctrinare esentiale ale fiecarei Biserici, cult, grupare religioasa etc., din moment ce exista un singur Dumnezeu? Sau, renuntarea la `traditiile` invechite si institutionalizate de autoritatea ecleziatica, imbratisarea `noului`, nu aduc toate acestea un plus in cunoasterea lui Dumnezeu?...
Fara indoiala ca acest `individualism sincretist`, sustinut plenar si de atat de diversificata `paleta a cererii si ofertei` de pe piata religiilor, cunoaste un adevarat reviriment cu precadere in constiinta tinerilor nedeplin catehizati, dar fermecati de ceea ce ei numesc `originalitate`, libertate de exprimare, detasare de forme moarte, evanescente, si de dogmatismul sec ce nu mai are fundamentul experientei personale. Fara sa constientizeze ca de fapt nu sunt atat de inovatori pe cat ar vrea sa para, cad in capcana `religiozitatii post-modernului`, numita tehnic de catre literatura de specialitate: New-Age. Drenati de spiritualitatea vie a predecesorilor nostri, consecinta fireasca a `noului trend` al secularizarii propus ab initio de Iluminismul Occidental de sorginte pagana, prin proclamarea nietzscheeana a `mortii lui Dumnezeu` (Gott ist tot!) si inlocuirea Lui cu supra-omul omnipotent si eliberat de `superstitiile predecesorilor`, ei imbratiseaza fara discernamant autentic noile miscari religioase `fascinante si exotice, prin promisiunea imediata a unor trepidatii mistice`, si efuziuni sentimentalist-depersonalizate, neasistate, bineinteles, de intermediari (preotii).
Adevarul religios devine in cele mai multe cazuri de acest gen un joc de puzzle, lipsit de substrat si coerenta interna. Ceea ce conteaza cu precadere nu mai este expresia rationala a unei impartasiri de sacru, ci experienta agnostica, un apofatism exacerbat in detrimentul dimensiunii catafatice, caracteristica sine qua non a oricarei gnoseologii de bun simt.
Dupa cum observa arhimandritul Teofil Tia, New-Age-ul comporta o radicala fractura intre modul traditional de a trai religia si noul context cultural. Spre exemplu, sectele sunt forme concrete ale miscarii New-Age. Ca miscari de disidenta in raport cu marile Biserici crestine, acestea reprezinta `o forma de protest, caracterizata de radicalism, expresie a straturilor inferioare ale societatii` (arhim. Teofil Tia, Reincrestinarea Europei, p. 103).
Bunaoara, aceasta deviere nociva, venita din partea unor persoane sincere si dornice de cunoastere a divinului, in ultima instanta, constituie o reala provocare pentru intreg corpul eclesial. Indiferenta ar fi nefireasca, intrucat un asemenea tip de provocare ar trebui sa ne responsabilizeze pe fiecare in parte, in calitatea noastra de urmasi ai Apostolilor, trimisi in lume pentru a `incultura` Evanghelia lui Hristos.
Or, prima conditie pentru a interactiona productiv cu o persoana sau un grup de persoane este cunoasterea contextului mental, cultural, social etc. in care activeaza. Astfel, odata stabilite puntile de legatura, se pot pune bazele unei comunicari fructuoase, pornind de la elementele familiare. Nu trebuie uitat faptul ca, dintru inceput, Biserica a predicat Evanghelia fara sa caute sa impuna un anumit model cultural, nici macar pe cel ebraic.
Credinta crestina transcende orice cultura, fie ea elena sau post-moderna, fara ca aceasta sa insemne ca poate exista intr-o situatie dezincarnata. Procesul de inculturatie evanghelica este, de altfel, un reflex al intruparii Logosului, taina centrala, constitutiva, a crestinismului. Biserica, asadar, nu-si poate permite sa se inchisteze si sa isi fixeze mesajul in anumite cadre si tipare istorice care, odata cu trecerea veacurilor, devin inactuale.
Cand vorbeam mai sus de responsabilizare, nu incercam sa afirm ca Biserica nu ar mai poseda instrumentele si metodele misionare specifice, dimpotriva. Numai ca, trebuie sa recunoastem ca Bisericile oficiale, in special cele occidentale, s-au implicat exagerat in ultimul timp pe dimensiunea orizontala (sociala) a existentei umane si au pierdut din vedere esentialitatea dimensiunii verticale, gratie careia se realizeaza initierea in calea interioara a contemplatiei. Ortodoxia conserva un adevarat patrimoniu de spiritualitate, ce ramane din pacate aproape necunoscut marii mase. Solutia viabila pentru iesirea din aceasta criza este deja continuta in traditia noastra. Nu trebuie sa inventam, dar e necesar sa redescoperim si sa daruim...
