Zis-a un bătrîn: "Precum vederea este mai mare decît toate simţurile,
aşa şi rugăciunea este mai mare decît toate faptele cele bune" (Pateric, cap. 22)
Hristos a înviat !
Iubiţi credincioşi,
Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, venind în lume, şi
pururea însetînd de mîntuirea sufletelor omeneşti, umblînd prin locurile
Palestinei, a ajuns şi la o cetate a Samariei, care pe atunci se chema
Sihar. Acolo, prin pronia Sa nemărginită a făcut a se întîlni cu o
femeie din acea cetate la fîntîna lui Iacob. În convorbirea cu ea, prin
înţelepciunea Sa negrăită, o aduce la cunoştinţa adevărului şi printre
alte învăţături tainice pe care i le dă, îi vorbeşte şi despre adevărata
închinăciune făcută în duh şi în adevăr, zicîndu-i: Vine ceasul şi acum este, cînd adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr (Ioan 4, 23).
Fiindcă ne va fi cuvîntul în predica de azi despre rugăciunea făcută
în duh şi în adevăr, să vedem ce înseamnă a ne ruga în duh? A ne ruga în
duh înseamnă a ne înălţa cu mintea şi cu sufletul către Dumnezeu în
vremea rugăciunii. Numai rugăciunea făcută cu mintea din adîncul inimii
se poate chema cu adevărat rugăciune duhovnicească, adică făcută în duh.
Ce înseamnă a ne ruga în adevăr? Înseamnă a ne ruga cu lucrarea cea
adevărată a tuturor poruncilor dumnezeieşti, adică a tuturor faptelor
bune, deoarece omul este îndoit, fiind alcătuit din suflet şi din trup.
Cînd mintea se înalţă nevăzut la Dumnezeu în vremea rugăciunii, iar
trupul, care este partea văzută se osteneşte la lucrarea poruncilor lui
Dumnezeu, atunci creştinul devine adevărat închinător al lui Dumnezeu în
Duh şi în adevăr. Nimeni nu se poate ruga în duh şi în adevăr, de se va
ruga numai cu mintea sa şi nu va lucra şi cu trupul său la facerea
poruncilor lui Dumnezeu, căci poruncile lui Dumnezeu sînt adevărul, după
mărturia Sfintei Scripturi care zice: Toate poruncile Tale sînt adevăr (Psalm 118, 86).
Dar chiar dacă ar lucra cineva poruncile lui Dumnezeu şi s-ar ruga cu
mintea din inimă, nu va putea avea pe Dumnezeu aproape de el de nu va
avea şi dreapta credinţă şi de nu îl va mărturisi prin cuvintele şi
faptele sale, după învăţătura apostolică a Bisericii Ortodoxe. Acest
lucru ni-l arată Duhul Sfînt cînd zice: Aproape este Domnul de toţi cei ce Îl cheamă pe El întru adevăr (Psalm 144, 18).
Rugăciunea în duhul sau în duh, este rugăciunea cea gîndi-toare,
adică tainică, pe care o face omul cu mintea, în inima sa. Cînd ne rugăm
cu mare credinţă şi evlavie şi cînd, cu darul lui Dumnezeu, se unesc
gîndurile minţii cu simţurile inimii noastre în timpul rugăciunii iar
ochii ne izvorăsc lacrimi, atunci ne rugăm în duh şi în adevăr, adică
din inimă. Aceasta este cea mai înaltă treaptă a rugăciunii creştine.
Cînd auzim pe marele Apostol Pavel, zicînd: Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea
(I Corinteni 14, 15), să înţelegem că despre rugăciunea în duh şi în
adevăr vorbeşte aici, care este tot una cu rugăciunea duhovnicească ce
se face de cineva cu mintea în inima sa. La fel, cînd auzim pe
Mîntuitorul, zicînd: Tu însă cînd te rogi, intră în cămara ta şi,
închizînd uşa ta, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl
tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 6), să ştim
şi să înţelegem că despre rugăciunea cea tainică şi gînditoare pe care o
face omul cu mintea în cămara inimii sale, este vorba.
Despre aceeaşi înaltă rugăciune, vorbeşte Sfîntul Apostol Pavel cînd zice: Vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii decît zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină (I Corinteni 14, 19). La aceasta ne îndeamnă şi psalmistul care zice: Dintru adînc am strigat către Tine, Doamne, Doamne, auzi glasul meu. Acelaşi lucru ne spune şi înţeleptul Solomon, zicînd: Eu dorm, dar inima mea veghează
(Cîntarea Cîntărilor 5, 2). Căci, altoindu-se rugăciunea în inima
noastră prin Duhul Sfînt, face ca inima să se roage neîncetat, după
porunca dată de marele Apostol Pavel, care a zis: Neîncetat vă rugaţi (I Tesaloniceni 5, 17). Cu această rugăciune duhovnicească din inimă se ruga şi psalmistul David, zicînd: Strigat-am cu toată inima mea: Auzi-mă Doamne! Îndreptările Tale voi căuta (Psalm 118, 145).
Cu această rugăciune făcută cu duhul s-a rugat Ana proorociţa, fiind îndurerată, care grăia întru inima sa şi buzele ei numai se mişcau, dar glasul ei nu se auzea
(I Regi 1, 13). Cu această rugăciune s-a rugat Moise, fiind cu poporul
în primejdie la ieşirea din Egipt, şi cu toate că nimeni nu auzea
rugăciunea lui, Dumnezeu, luînd aminte la graiurile inimii lui, i-a zis:
Ce strigi aşa către Mine? (Ieşirea 14, 15). Cu această rugăciune
făcută în duh, s-a rugat însăşi Preasfînta şi Preacurata Fecioară
Maria, în sfînta sfintelor, timp de 12 ani, fiind povăţuită la aceasta
de însuşi Sfîntul Duh.
Aceste mărturii vrednice de crezare din Sfînta Scriptură şi de la
Sfinţii Părinţi, despre rugăciunea în duh, adică despre rugăciunea
duhovnicească a inimii, amintite mai sus, sînt destule pentru a ne
îndemna şi pe noi să ne rugăm lui Dumnezeu ziua şi noaptea cu gura, cu
mintea şi mai ales cu inima. Dacă păstrăm cu sfinţenie dreapta credinţă
şi sîntem fii credincioşi ai Bisericii Ortodoxe şi dacă ştim că
poruncile lui Dumnezeu sînt adevărul, după cuvîntul psalmistului: Legea Ta este adevărul
(Psalm 118, 142), apoi să ne închinăm lui Dumnezeu cu duhul şi cu
adevărul, adică cu mintea pogorîtă în inimă şi de aici "să înălţăm
rugăciuni lui Dumnezeu, deoarece inima este cămara minţii", spune
Sfîntul Isaac Sirul.
Dar şi cu trupul trebuie să ne silim a lucra poruncile lui Dumnezeu, precum a poruncit Mîntuitorul ucenicilor Săi, învăţîndu-i să păzească toate cîte v-am poruncit vouă
(Matei 28, 20). Cine ar îndrăzni să creadă că se poate ruga în duh şi
în adevăr, fără a lucra şi toate faptele bune, unul ca acesta este
asemenea celui ce zice că poate zbura numai cu o aripă sau poate merge
cu un singur picior.
Iubiţi credincioşi,
Pînă aici am vorbit pe scurt despre sfînta rugăciune, despre felul
cum trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu în duh şi în adevăr. La aceasta am
fost îndemnat să vorbesc de femeia samarineancă din Evanghelia de
astăzi, care, deşi păgînă, L-a întrebat pe Iisus Hristos la fîntîna lui
Iacob, unde şi cum trebuie să se roage (Ioan 4, 19-24).
Să vedem cine era această femeie şi cum a fost cîştigată de
Mîntuitorul pentru Împărăţia Cerurilor. Samarineanca, şi toţi locuitorii
din provincia Samaria, făceau parte dintr-un fel de sectă a Vechiului
Testament, separîndu-se de templul din Ierusalim şi respectînd numai
primele cinci cărţi ale lui Moise. De aceea, între iudei şi samarineni
era o veche duşmănie, încît nici nu vorbeau unii cu alţii. De aceea a şi
refuzat să-I dea apă Mîntuitorului însetat, care i-a zis: Dă-Mi să beau!
Pe lîngă credinţa ei rea, samarineanca era şi o femeie păcătoasă, căci
trăise mai înainte cu cinci bărbaţi în desfrînare şi acum avea al
şaselea bărbat. Însă, cu toate că era eretică în credinţă şi desfrînată
în fapte, ea aştepta venirea Mîntuitorului în lume, era însetată de "apa
vie" a credinţei în Hristos şi se interesa cum să se roage cu adevărat
lui Dumnezeu.
Să vedem acum în ce fel a vînat la credinţă pe samarineanca aceasta păgînă şi păcătoasă.
Mai întîi, Domnul i-a făgăduit femeii "apa cea vie", adică învăţătura
Sfintei Evanghelii. Şi după ce femeia a crezut în puterea mîntuitoare a
Evangheliei, îi zice Mîntuitorului cu glas smerit şi rugător: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez
(Ioan 4, 15). Astfel, cuvintele Domnului, atingîndu-se ca o săgeată de
inima samarinencii, i-au deşteptat credinţa în suflet. Dar pentru
mîntuirea ei nu era de ajuns numai credinţa dreaptă în Dumnezeu. Îi mai
trebuia şi fapta bună, căci credinţa, dacă nu are fapte, este moartă
(Iacob 2, 17). Şi cum a întors Domnul inima femeii păcătoase în smerenie
şi în căinţa păcatelor? Prin mărturisire. Prin cîteva cuvinte, cu multă
iscusinţă duhovnicească, Mîntuitorul i-a îndemnat conştiinţa să-şi
mărturisească singură păcatele. Căci după ce i-a zis femeii: "Mergi şi
cheamă pe bărbatul tău şi vino aici", samarineanca a mărturisit: "Nu am
bărbat". Adică sînt o femeie păcătoasă. Am trăit în desfrînare cu cinci
bărbaţi şi acum trăiesc în fărădelegi cu altul!
Vedeţi cum vînează Hristos sufletele noastre pe calea mîntuirii?
Vedeţi cît de mare este puterea spovedaniei? Nu ne cere Mîntuitorul
decît două virtuţi principale: credinţă tare în Dumnezeu, şi pocăinţă,
adică mărturisirea păcatelor noastre cu căinţă şi înnoirea vieţii prin
fapte bune. Pe amîndouă acestea le-a îndeplinit femeia samarineancă,
căci a crezut că Hristos este Mesia, Mîntuitorul lumii, şi-a recunoscut
păcatele şi a cerut "apa cea vie", adică botezul creştin, harul Duhului
Sfînt şi învăţarea Evangheliei. Dar nu s-a oprit aici, ci a căutat să
adauge şi o altă faptă bună, obligatorie pentru noi toţi, pentru fiecare
creştin, adică mărturisirea Evangheliei lui Hristos. Căci, fugind în
familie şi în satul natal, în cetatea ei, Sihar, umbla pe toate uliţele
şi striga în auzul tuturor: Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus
toate cîte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul? Şi au ieşit din
cetate şi veneau către El (Ioan 4, 29-30).
Vedeţi cum o femeie păcătoasă a reuşit să tragă la credinţa în
Hristos o întreagă cetate? Oare noi toţi, mamele şi credincioşii noştri,
dacă ar mărturisi cu tărie cuvîntul Evanghliei în casele şi familiile
lor, n-ar putea aduce măcar pe copiii şi soţii lor în sărbători la
biserică sau la spovedanie în Sfintele Posturi? Dar cît de puţin îşi
împlinesc credincioşii nostri această datorie!
Însă femeia samarineancă nu s-a oprit aici. Ci, aşa cum citim în
Vieţile Sfinţilor, pe 26 februarie, şi în cărţile de cult ale Bisericii
Ortodoxe, ea s-a botezat în numele Preasfintei Treimi, primind numele de
Fotinia. Împreună cu ea s-au botezat fiii ei Iosif şi Fotinos şi
surorile ei Fotis şi Fotos. Apoi rîvnind pentru Hristos, au plecat toţi
la Cartagena şi de acolo la Roma, predicînd cu bărbăţie cuvîntul
Evangheliei şi convertind pe mulţi să creadă cu tărie în Hristos. Auzind
de aceasta împăratul roman Neron, i-a aruncat pe toţi în temniţă,
chinuindu-i cumplit. Apoi văzînd că nici unul nu se leapădă de Hristos, a
poruncit să li se taie capetele şi se face pomenirea lor la 26
februarie.
Iubiţi credincioşi,
Convorbirea Domnului nostru Iisus Hristos cu femeia samarineancă la
fîntîna lui Iacob este o lecţie de catehizare creştină şi o călăuză pe
calea mîntuirii pentru noi toţi. În această Evanghelie, preoţii învaţă
cu cîtă înţelepciune trebuie să cîştige sufletele oamenilor pentru viaţa
veşnică, ştiind că nu este meşteşug mai mare şi mai greu decît acela de
a vîna pe cei păcătoşi la pocăinţă. În Evanghelia de astăzi, creştinii
buni învaţă că "apa cea vie", dătătoare de viaţă a credinţei ortodoxe şi
toate izvoarele mîntuirii se află numai la fîntîna vieţii care este
Biserica. Aici ne aşteaptă Hristos să venim să ne închinăm, să ne rugăm,
şi să-L lăudăm, să ne mărturisim păcatele şi să-I cerem iertare şi
mîntuire.
Aici, la Biserică, păcătoşii vorbesc de Dumnezeu, îşi recunosc
păcatele, se spovedesc, cer canon de iertare şi aşteaptă cu smerenie şi
speranţă Sfînta Împărtăşanie, iertarea păcatelor. Aici cei necredincioşi
şi răucredincioşi se convertesc la dreapta credinţă ca femeia
samarineancă, cer de la Hristos apa cea vie a credinţei. Aici, mai ales
aici la Biserică, învăţăm să ne rugăm în duh şi în adevăr, învăţăm să ne
mărturisim şi să ne plîngem păcatele, învăţăm să ne smerim şi să ne
iubim unii pe alţii. Aici învăţăm cum putem convinge şi aduce la Hristos
pe fraţii noştri care zac în întunericul păcatelor şi al nepocăinţei.
La Biserică învăţăm a mărturisi pe Hristos pe pămînt, învăţăm a ne
ruga în duh şi în adevăr şi a dobîndi viaţa veşnică. Deci să venim
regulat la Sfînta Biserică şi să lucrăm cu rîvnă ogorul mîntuirii
noastre, ştiind că nu este mîntuire în afară de Biserică. Iată, Hristos
ne aşteaptă la fîntînă, ne cheamă la Biserică, ne învaţă să ne rugăm, ni
se descoperă prin învăţătura Sfintei Evanghelii, ne ajută să ne curăţăm
de patimi, ne hrăneşte şi ne adapă cu Trupul şi Sîngele Său din sfîntul
potir şi ne dă putere de sus să ne pocăim. Să părăsim păcatele şi să
urmăm lui Hristos pentru a ne învrednici de împărăţia Lui în vecii
vecilor. Amin.
Hristos a înviat!