Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei ce văd să fie orbi (Ioan 9, 39)
Hristos a înviat !
Iubiţi credincioşi,
Multe învăţături de tot felul putem scoate din Sfînta Evanghelie de
azi, de vom cerceta textul ei cu luare aminte. Una dintre aceste
învăţături este cea despre orbirea duhovnicească a omului robit de
păcate.
Cîtă orbire spirituală era în mintea cărturarilor şi fariseilor,
care, nu numai că nu credeau în minunile mai presus de fire făcute de
Hristos Domnul, ci şi hulă mare aduceau asupra Lui, zicînd că, cu
Beelzebut, domnul demonilor scoate pe demoni (Marcu 3, 22). Atîta orbire
era în mintea lor, încît ochi avînd, nu vedeau şi urechi avînd, nu
auzeau. De aceea Domnul îi numeşte "farisei orbi" (Matei 23, 26).
Despre această orbire spirituală a cărturarilor şi fariseilor, a
arhiereilor şi legiuitorilor iudei şi despre pedeapsa ce-i aşteaptă
pentru aceasta zice proorocul David prin Duhul Sfînt: Să se întunece ochii lor ca să nu vadă şi spinarea lor pururea o gîrboveşte (Psalm 68, 27). Şi marele prooroc Isaia a proorocit despre orbirea spirituală a poporului lui Israel, zicînd: Dumnezeu le-a dat duh de împietrire, ochi ca să nu vadă şi urechi ca să nu audă pînă în ziua de azi (Isaia 56, 10). Şi iarăşi: Că
s-a învîrtoşat inima poporului acestuia şi cu urechile sale greu a
auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu
urechile să audă şi cu inima să înţelagă şi să se întoarcă la Mine şi
să-I vindec (Isaia 6, 10).
Dar din ce se naşte orbirea sufletească în mintea omului? Aceasta
vine asupra omului din mai multe pricini. Mai întîi ca urmare a faptelor
rele. Acest lucru îl arată Mîntuitorul cînd zice: Lumina a venit în
lume, dar oamenii au iubit întunericul mai mult decît Lumina, căci
faptele lor erau rele. Că oricine face cele rele urăşte Lumina, pentru
ca faptele lui să nu se vădească (Ioan 3, 19-20). Orbirea spirituală vine de la diavol.
Orbirea spirituală vine din necredinţă şi din împotrivirea faţă de Dumnezeu. Acest lucru îl spune proorocul Isaia, zicînd: Toată ziua întindeam mîinile mele către un popor neascultător şi împotrivă grăitor
(Isaia 65, 2). De aceea Dumnezeu le-a dat duh de împietrire ca să nu
vadă cu ochii şi cu urechile lor să nu audă pînă în ziua de azi
(Deuteronom 29, 4). Orbirea spirituală vine şi din necredinţă şi
învîrtoşarea inimii, cum arată Sfînta Scriptură, zicînd: Du-te şi
spune poporului acestuia: Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi
uitîndu-vă vă veţi uita, dar nu veţi vedea. Că inima poporului acestuia
s-a învîrtoşat şi cu urechile sale greu a auzit şi ochii săi i-a închis,
ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să
înţeleagă şi să se întoarcă la Mine şi să-l vindec (Isaia 6, 9-10).
Am arătat că una din pricinile orbirii spirituale este păcatul. Acum
să vedem de ce păcatul aduce orbirea sufletului şi întunecarea minţii
omului. Iată de ce. Păcatele după mărturisirea Sfintei Scripturi se
numesc "lucruri ale întunericului" (Isaia 29, 15; Romani 13, 12; Efeseni
5, 11). Ca lucruri ale întunericului, păcatele, de orice fel ar fi,
aduc în mintea omului întuneric, tulburare, boală şi orbire
duhovnicească. Prin ce putem izgoni din mintea noastră întunericul
păcatului? Prin părăsirea păcatului, prin ascultarea cuvintelor lui
Dumnezeu, prin post, rugăciune, pocăinţă cu lacrimi şi spovedania
sinceră la duhovnic şi prin lucrarea poruncilor lui Dumnezeu. Prin
aceste fapte bune, fiecare om oricît de păcătos ar fi, vine la lumina
cunoştinţei şi se apropie de Dumnezeu, devenind dintr-un om întunecat şi
păcătos, un vas ales al lui Dumnezeu şi un fiu al împărăţiei cerurilor.
Orbirea spirituală vine uneori la om şi prin îngăduinţa şi puterea
lui Dumnezeu. Acest lucru s-a arătat la mulţi oameni aleşi de Dumnezeu.
Dar mai luminat vedem aceasta la alegerea Marelui Apostol Pavel, care
mai înainte de chemarea sa se numea Saul şi prigonea foarte mult
Biserica lui Hristos (Fapte 9, 1-22).
Iubiţi credincioşi,
Să întoarcem acum cuvîntul la orbirea sufletească din zilele noastre.
Toţi am văzut oameni orbi, fie din naştere, fie din accidente, fie în
urma unor boli grele. Ori de cîte ori vedem un orb, ne cuprinde pe
fiecare un sentiment de milă, ba cîteodată ne dau şi lacrimile. El nu
poate merge singur, nu poate vedea cerul, soarele şi frumuseţea
florilor. Nu poate privi icoana şi crucea la care se închină, nici faţa
mamei, a copiilor şi a semenilor săi. Orbul nu poate citi o carte
sfîntă, nu poate lucra mai nimic şi se simte o povară pentru familie şi
societate, căci trăieşte mai mult din mila altora.
Un asemenea om orb la ochii trupului este vrednic de jale, de
îndurarea tuturor. Dumnezeu însă, mîngîie pe cei fără vedere cu alte
daruri: cu multă înţelepciune, cu vorbire frumoasă, cu smerenie, cu
darul lacrimilor şi adeseori cu darul cîntării frumoase. Căci Creatorul a
toate, prin dumnezeiasca pronie, are milă de zidirea Sa. De aceea zice
Duhul Sfînt, prin gura psalmistului: Domnul înţelepţeşte orbii! (Psalm 145, 8).
Mult mai grea şi mai vrednică de plîns este însă orbirea minţii, a
inimii, a voinţei şi conştiinţei. Căci şi sufletul este cu mult mai de
preţ decît trupul. De aceea zice Mîntuitorul: Ce-i foloseşte omului
să cîştige lumea întreagă, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce ar putea să
dea omul, în schimb pentru sufletul lui? (Marcu 8, 36-37). Sufletul
fiind creat de Dumnezeu veşnic, orbirea sufletească este una din cele
mai grele boli care duce la pierderea sufletului şi la osînda lui
veşnică. De aceea şi vindecarea acestei boli este cu mult mai grea şi
mai importantă decît vindecarea orbirii trupeşti.
Ce înţelegem prin orbirea sufletească sau duhovnicească? Înţelegem
întunecarea şi înrobirea sufletului prin tot felul de păcate sufleteşti
şi trupeşti. Adică trufia minţii, împietrirea inimii, slăbirea voinţei
şi a conştiinţei, necredinţa, îndoiala în credinţă, sectarismul,
deznădejdea, mîndria, sinuciderea, uciderea sufletească şi trupească,
avortul, ura şi mînia dintre oameni, divorţul, desfrîul, minciuna,
iubirea de averi, zgîrcenia, lăcomia, beţia, lenea şi altele. Toate
păcatele sînt boli ale sufletului care îl aruncă în orbire şi nesimţire,
iar trupul în boli grele şi fără leac. Şi dacă nu părăsim păcatele care
ne robesc prin căinţă, spovedanie şi înnoire duhovnicească, orbirea
sufletului, ca orice boală, duce la moartea sufletească şi la osînda
sufletului în chinurile iadului.
Oare ce este creştinul care îşi schimbă credinţa în Dumnezeu şi
părăseşte biserica întemeiată de Hristos şi de Sfinţii Apostoli şi se
duce la secte religioase de tot felul, dacă nu orb la suflet? Ce este
creştinul care nu vine cu anii la sfînta biserică, nu se roagă, nu
citeşte cărţi sfinte şi amînă pocăinţa şi spovedania pînă în ceasul
morţii, dacă nu un bolnav şi orb sufleteşte? Ce este omul care se
numeşte creştin doar cu numele şi îşi cheltuieşte timpul, averea şi
sănătatea în griji trecătoare şi în păcate de moarte, dacă nu un om
nefericit şi orb la suflet? Ce este creştinul care n-a citit măcar odată
Sfînta Scriptură, mai ales Noul Testament şi alte cărţi creştineşti de
învăţătură, care călăuzesc şi luminează mintea şi sufletul spre Hristos,
dacă nu un om nefericit şi lipsit de lumina cunoştinţei şi a bucuriei
duhovniceşti? Ce este creştinul care îşi risipeşte viaţa în beţii şi
desfrînări, în certuri şi divorţuri, în judecăţi şi ură, dacă nu un om
slab în credinţă şi amăgit de diavoli, un om orb şi bolnav la suflet,
care umblă pe calea pierzării şi nu mai este în stare să se scoale din
păcate, să se pocăiască şi să-şi mîntuiască sufletul?
Cîtă orbire şi necredinţă nu au acei soţi care se căsătoresc doar din
plăcere, pentru păcate şi nu vor să nască copii, sau dacă îi nasc, îi
smintesc cu viaţa lor şi nu le dau o educaţie sănătoasă, creştinească?
Şi doar vedem cîte neînţelegeri şi divorţuri, cîte avorturi, beţii şi
lipsă de educaţie religioasă, destramă astăzi unitatea familiilor
noastre, a acestor celule vii ale vieţii şi societăţii. Şi toate aceste
păcate ne robesc din cauza orbirii noastre sufleteşti. Din cauza
nepăsării, a necredinţei unora în Dumnezeu, a lipsei de educaţie
creştină, de cunoaştere a Evangheliei, din cauza lipsei de la viaţa
Bisericii, a amînării spovedaniei, a lipsei unui duhovnic bun, şi a
uitării multora de moarte şi de judecata ce ne aşteaptă.
Iată, deci, ce este orbirea sufletească şi cît de mult ne robeşte pe
toţi. Pe unii cu păcate trupeşti, pe alţii cu cele sufleteşti şi pe toţi
cu împietrirea inimii, cu lipsa rugăciunii, cu uitarea de Dumnezeu şi
cu mulţimea grijilor pămînteşti. În faţa Mîntuitorului care ne va
judeca, nu este nimeni bun, nimeni drept, curat şi vrednic de viaţa
viitoare.
Ce trebuie să facem deci? Cum ne putem vindeca de această cumplită
nesimţire a inimii, de robia patimilor şi de orbirea sufletelor noastre?
Prin părăsirea păcatelor care ne robesc, prin întoarce-rea din nou la
Hristos, la biserică, la rugăciuni, la smerenie şi pocăinţă. Adică să
facem ce a făcut orbul din Evanghelia de azi, pe care l-a întrebat
Hristos: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Şi el a răspuns din toată inima: Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui! (Ioan 9, 38).
Ne întreabă şi pe noi astăzi Hristos: "Creştinilor, credeţi voi cu
tărie în Hristos, Mîntuitorul lumii? Păziţi poruncile Lui? Credeţi voi
în Sfînta Evanghelie ca să aveţi viaţa veşnică? Credeţi voi că Dumnezeu a
creat lumea, că are milă de ea şi El singur o poate salva de la
distrugere şi moarte?" De răspunsul pe care îl vom da, depinde mîntuirea
sau osînda fiecăruia dintre noi.
Iar dacă credem în Fiul lui Dumnezeu cu tărie, atunci să împlinim
poruncile Lui şi să facem ce a făcut orbul din Evanghelie. Că după ce
i-a pus tină pe ochi l-a trimis să se spele la izvorul Siloam din
apropiere şi îndată s-a vindecat şi a văzut. Tina de pe ochii sufletului
este necurăţia păcatelor noastre, de care ne curăţim prin baia
lacrimilor şi a spovedaniei. Să ascultăm de Hristos şi să facem ce ne
porunceşte El. Să ne spălăm ochii sufleteşti, adică mintea, inima şi
voinţa prin rugăciune, pocăinţă şi milostenii, şi atunci ne vom vindeca
sufletul ca şi orbul din Sfînta Evanghelie.
Iubiţi credincioşi,
Viaţa pămîntească este scurtă şi plină de suferinţă şi amăgitoare,
iar viaţa cerească este binecuvîntată şi plină de fericire veşnică. Să
părăsim păcatele care ne orbesc şi ne ucid sufletul şi să ne reîntoarcem
la Hristos. Nu-i de ajuns să facem o cruce şi să zicem: "Doamne,
Doamne!" Ni se cere o profundă înnoire duhovnicească a vieţii. Ni se
cere să aruncăm de pe ochii sufletului tina patimilor de pînă acum,
spălîndu-ne la apa Siloamului, adică la baia spovedaniei, apoi să intrăm
sub ascultarea lui Hristos şi a Bisericii pe care a întemeiat-o pe
pămînt. Smerindu-ne, rugîndu-ne, împăcîndu-ne unii cu alţii, mergînd
regulat la biserică, făcînd milostenie după putere, crescîndu-ne copiii
în dreapta credinţă şi în iubire de Dumnezeu, devenim creştini buni, fii
adevăraţi ai Bisericii Ortodoxe şi moştenitori ai împărăţiei Cerurilor.
Amin.
Hristos a înviat!