De multe ori pierdem toată
osteneala noastră si toată fapta bună, dacă nu păzim două lucruri: mintea si
limba. Că tot păcatul se începe de la minte, de la gând si toată fapta rea se
exprimă întâi prin limbă. Zice Mântuitorul că din prisosinta inimii grăieste
gura. Si Solomon zice: Mai bine este a cădea de la loc înalt, decât a cădea
prin limbă. Ferească Dumnezeu! De aceea trebuie mare băgare de seamă.
Limba este organ cu care lăudăm pe Dumnezeu, la fel si mintea. Dar vrăjmasul le
ia pe amândouă aceste organe: mintea o întunecă cu gânduri rele si limba cu
cuvinte rele. Si atunci omul devine unealta vrăjmasului, că si gândurile lui
sunt spurcate, si limba si cuvintele lui. Trebuie mare băgare de seamă.
O femeie păcătoasă si-a pus îndreptare la o mărturisire si a început să ducă o
viată sfântă. Post, rugăciune, milostenie, că era văduvă acum. Toată lumea se
minuna în sat cum femeia aceea si-a schimbat viata. Înainte o stiau toti. Îi
murise sotul, iar copiii îi avea pe toti căsătoriti. Mai avea un păcat, săraca,
pe care nu-l putea lăsa. Toate celelalte le lăsase. Făcea si milostenie multă
si post tinea, dar nu tăcea din gură. Să spună ceva de cumătra, de cumnata, de
cutare. Când a venit la duhovnic, a zis: "Părinte, am postit posturile, am
făcut milostenie, fac pravilă, citesc prin sfintele cărti; ei, dar limba asta
n-o pot eu stăpâni! Mai vorbesc de unul, mai zic de altul, mai spun o minciună,
mai spun o glumă, mai cutare".
Era primăvară, când se arau grădinile si ogoarele. Duhovnicul îi zice:
"Uite ce este, mătusă, nici eu nu-ti dau canon mare; dar n-ai voie să te
împărtăsesti până nu vei face canonul acesta". "Care?"
Duhovnicul avea un butoi mare cu sământă de scai. Stiti cum e sământa de scai,
ca de ceapă. Măruntă. I-a dat mătusii un pumn bun de sământă de scai si i-a
zis: "Uite ce! Când vei ara grădina, să te duci să semeni scaiul ăsta prin
grădină, cât e grădina de lungă, si pe-o brazdă si pe alta".
Si a semănat scaiul. Au crescut păpusoii, dar au iesit si scaii. La prăsit a
mai tăiat din ei, dar n-a putut să-i taie pe toti. Când a venit femeia în
Postul Sfintei Mării, o întreabă duhovnicul: "Ai semănat scaii?" "Da".
"Ti-am spus că nu-i greu. Mata
ai zis că păcatele pe care le faci cu limba nu-s grele. Eu ti-am dat să semeni
scai. Du-te si-mi adu acum înapoi toate semintele acelea pe care le-ai
semănat". "Vai de mine, părinte, zice, eu am prăsit, dar din nebăgare
de seamă scaii aceia au făcut sământă, a venit vântul si a dus-o la megiesi, pe
câmp. S-a umplut lumea de scai". Zice preotul: "Nu-ti dau
împărtăsanie, până nu-mi aduci sământa înapoi". "Imposibil, părinte.
S-a dus sământa de scai! A luat-o vântul, a făcut scai, s-a
înmultit...".
Vezi? Asa sunt si cuvintele
noastre. Cuvintele noastre, dacă sunt rele, pe unde nu au ajuns? Au făcut
sământă, au prins rădăcină si s-a umplut lumea de cuvinte rele. Cuvintele
noastre sunt sământă de scai. După cum nu poti aduna sământa înapoi, după ce-ai
semănat-o - la vreun an de zile, după ce s-a umplut câmpia de scai -, asa nu
putem să adunăm răutatea si păcatul pe care le-am semănat noi prin limbă. De
aceea trebuie mare pază a limbii. Ai văzut ce spune Solomon: Cine nu păzeste
gura si limba sa, nu se poate mântui.
Dar Dumnezeu nu ne-a făcut să fim muti. Ne-a dat limbă să vorbim. Dar ceea ce
vorbim, să fie spre slava lui Dumnezeu si ceea ce este de trebuintă. Deci când
vedem că începem a vorbi de rău pe altul, să stăm pe loc, că semănăm scai, si
îl duce vântul în mai multe inimi. Să băgăm de seamă!