Rugăciunea este maică şi mpărăteasă peste toate faptele bune. Dar cum este ea maica tuturor faptelor bune? Că doar marele Apostol Pavel spune: Şi acum rămn acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; iar mai mare dect toate este dragostea.. Nu spune aşa? Deci iată că cea mai mare faptă bună nu-i rugăciunea, după Sfinţii Părinţi, ci este dragostea. Dar de ce totuşi Sfinţii Părinţi au spus că rugăciunea este maică a tuturor faptelor bune? Pentru că ea aduce n sufletul nostru şi pe dragoste. Dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele nu vin pe altă cale n sufletul nostru, dect pe calea rugăciunii! Bunăoară să spun: dacă ai supărat pe cineva sau te-a supărat cineva şi ncepi să-l pomeneşti la rugăciune, numai vezi că, de la o vreme, se ridică ura din mijloc. Prin rugăciune se taie vrajba şi ndată l cştigi pe acela şi l aduci la nţelegere, la unire. De aceea spune Sfntul Maxim: Cnd vei vedea pe cineva că te urăşte, sau te nedreptăţeşte, fie cu dreptate, fie cu nedreptate, ncepe să-l pomeneşti la rugăciune. Dar să nu-l pomeneşti, să-i fie lui vreun rău, că atunci cade pe tine. Să zici aşa: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul şi pe fratele meu (cutare), că pentru păcatele mele s-a supărat pe mine. Pentru că fratele meu este oglinda mea şi el vede răutaţile mele". Aşa spune şi Sfntul Ioan Scărarul. "Să nu nvinuieşti cumva pe fratele tău cnd te rogi pentru el, sau să-i ceri pedeapsă", cum i pun unii n pomelnice la vrăjmaşi. Nu-i voie! Chiar dacă i puneţi pe unii la vrăjmaşi, Biserica ştiţi cum se roagă? Biserica se roagă pentru vrăjmaşi să-i nţelepţească, să le ierte păcatele, să-i aducă la cunoştinţa adevărului, să-i facă blnzi şi să-i ntoarcă cu bine. Aşa se roagă Biserica. Niciodată Biserica nu vrea să facă rău la nimeni. Că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mntuiască... Iar noi, cnd avem o supărare, ni se pare că cutare ne urăşte. Dar Biserica nu! Ea nu face deosebire. Ea se roagă deopotrivă pentru toţi, ca să fie buni. De aceea, vorbind despre sfnta rugăciune, v-am spus că ea se numeşte maica tuturor faptelor bune, pentru că ea aduce n sufletul nostru pe cea mai mare faptă bună: dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele. Auzi ce spune dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul - care a fost "vrful teologiei" şi "bilanţul teologiei ortodoxe" n secolul VI - n Filocalie şi n cartea numită "Ambigua", o carte a lui cu care l ntrece n gndire şi pe Sfntul Dionisie Areopagitul, numit şi "Pasărea cerului": Toate faptele bune ajută pe om să cştige dragostea de Dumnezeu, dar nici una ca rugăciunea. Că rugăciunea, de aceea se cheamă "maica faptelor bune", că ea, pe cea mai mare faptă bună o ajunge, pe dragoste. Toate faptele bune apropie pe om de Dumnezeu, dar rugăciunea le uneşte. Este ca şi cnd ai face o uşă din tăblii, sau un dulap, şi vezi că se potrivesc lucrurile trase la gealău, dar nu se lipesc pnă nu pui clei. Iar cnd ai pus clei le-ai făcut dintr-o bucată toate. Aşa este şi rugăciunea. Rugăciunea nu numai că l apropie pe om de Dumnezeu, ci l lipeşte de Dumnezeu şi l face un duh cu El. Este ceea ce spune marele Apostol Pavel: Cela ce se lipeşte de desfrnată, un trup este cu ea... şi cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este cu El. Sudura aceasta duhovnicească de a se uni omul cu Dumnezeu, se face pe calea rugăciunii. Dar cnd auzim noi de rugăciune, să nu credem că toată rugăciunea noastră este rugăciune. Dacă eu zic cu limba rugăciunea, sau cu gura, iar mintea este pe dealuri, eu mă nşel pe mine cnd mă rog. Că Dumnezeu, n vremea rugăciunii, nu caută numai buzele şi limba, ci caută mintea şi inima. Rugăciunea care o facem noi cu gura şi cu buzele şi ea este bună ntr-o măsură, căci şi ea are temei n Sfnta Scriptură. Cnd auzi pe Apostolul Pavel că spune aşa: Aduceţi Domnului roada buzelor voastre, arată rugăciunea gurii pe care o zicem; sau cnd auzi n Sfnta Scriptură că zice: Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat, se referă la rugăciunea limbii şi a glasului. Cnd auzi pe proorocul că zice: Şi L-am nălţat pe El cu limba mea, iarăşi de rugăciunea gurii vorbeşte; sau: Doamne, auzi rugăciunea mea şi strigarea mea la tine să vină, tot de rugăciunea buzelor vorbeşte. Sau: Auzi, Dumnezeule, rugăciunea mea şi nu trece cu vederea ruga mea, iarăşi de rugăciunea gurii vorbeşte şi aici Sfnta Scriptură. Dar să ştiţi că rugăciunea gurii, după nvăţătura dumnezeiescului părinte Grigore de Nissa, marele filosof şi fratele marelui Vasile, este graniţa cea mai depărtată a rugăciunii, sau mai bine zis, ca să nţelegeţi mai bine, ea este cuiul (treapta) cel mai de jos din scara rugăciunii. Ştii că atunci cnd te urci pe scară, pui piciorul pe cel dinti cui. Dar, ct ai de suit! Or, scara rugăciunii n urcuşul ei nu are sfrşit. Rugăciunea, n creşterea ei, nu are margine, pentru că ea se uneşte cu Dumnezeu. Şi precum Dumnezeu, fiind nemărginit n sfinţenie prin nălţimea nsuşirilor Sale, nu are sfrşit n bunătate şi n sfinţenie, aşa şi rugăciunea, n creşterea ei duhovnicească, se nalţă şi margine nu are! Şi nu numai rugăciunea este nemărginită, ci şi toate virtuţile care se nasc din Dumnezeu sunt nemărginite; tocmai de aceea, că se nasc din Dumnezeul nemărginit. Ori credinţa, ori nădejdea, ori dragostea, ori mila, toate sunt nemărginite, pentru că ele se nasc dintr-un Dumnezeu care nu are margine n bunătate. Aşadar, cnd ne rugăm cu gura, să ştiţi că facem bine, căci cu aceasta ncepe a se nvăţa omul a se ruga. Cu gura ncepem să nvăţăm nti rugăciunile ncepătoare: "ﾎmpărate ceresc", "Sfinte Dumnezeule", "Preasfnta Treime", "Tatăl nostru", "Crezul", "Psalmul 50"...;şi-i bine să le nvăţăm pe de rost din cărţi de rugăciune, din Ceaslov şi Psaltire. Noi citim rugăciuni cu gura - şi aşa se nvaţă rugăciunile - ca şi cum ai fi n clasa nti. O ia de la această rugăciune cu gura şi se ridică omul n rugăciune, pnă cnd nu mai este rugăciune, pnă intră n vedere dumnezeiască. Acum, vorbind de rugăciune, vom vorbi despre treptele rugăciunii, aşa cum ne nvaţă Sfinţii Părinţi. Cnd ne rugăm cu limba, cu gura şi cu buzele, suntem n treapta cea mai de jos a rugăciunii. Trebuie să trecem cu rugăciunea noastră de la limbă şi de la gură, la minte, pentru că sufletul nostru are două părţi domnitoare, cum arată Sfntul Ioan Damaschin n "Dogmatica": mintea şi inima. Mintea izvorăşte permanent gnduri. Creierul este unealta raţiunii, iar inima este unealta sentimentelor, a simţirilor celor duhovniceşti. Că unde simţi nti bucuria, scrba, frica? Nu n inimă? Vezi că simţirea sufletului se află n inimă? Deci, vreau să vă spun un lucru. Cnd ne rugăm cu gura, ne aflăm la nceputul rugăciunii. Iar, dacă eu zic o rugăciune cu gura: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", sau "Tatăl nostru", sau "Născătoare de Dumnezeu, Fecioară...!" sau oricare şi, dacă o nţeleg şi cu mintea, ea atunci nu se mai cheamă rugăciunea gurii, ci trece n altă treaptă, şi anume la rugăciunea minţii. Iar, dacă această rugăciune, care o zic cu gura şi o nţeleg cu mintea, o duc pnă la simţirea inimii - ea a devenit atunci rugăciunea inimii, altă treaptă mai naltă. Deci, auzi ce spune Sfntul Apostol Pavel: Vreau mai bine să zici cinci cuvinte cu mintea n biserică, dect zece mii de cuvinte cu limba. Aţi auzit cu ct este mai naltă rugăciunea minţii dect a limbii? Că preferă apostolul mai degrabă să zică cinci cuvinte cu mintea n biserică, dect zece mii de cuvinte cu limba; fiindcă, a te ruga cu mintea, este rugăciune mult mai naltă dect a limbii. Dar rugăciunea minţii este desăvrşită? Nu! Nici a minţii nu-i desăvrşită. Rugăciunea minţii de-abia o numesc dumnezeieştii Părinţi, jumătate de rugăciune, sau pasăre cu o aripă, sau rugăciune cu-n picior, că nici rugăciunea minţii nu-i desăvrşită. ﾎi mai trebuie ceva. Trebuie să ducem această rugăciune de la nţelegerea minţii la simţirea inimii. Cnd noi zicem o rugăciune cu limba şi o nţelegem cu mintea şi o simţim cu inima, ea devine sferică, rotundă, n mişcarea sufletului nostru. Această rugăciune este mult mai desăvrşită şi se numeşte rugăciunea inimii. Dar o să mă ntrebaţi: Rugăciunea inimii este cea mai naltă? Nu! Sunt rugăciuni şi mai nalte dect a inimii. Dar la rugăciunea inimii, zice Sfntul Isaac Sirianul, de abia ajunge unul din zece mii. Iar la rugăciunea care-i mai sus dect a inimii, de abia ajunge unul din neam n neam; aşa de naltă este rugăciunea care trece peste cea a inimii. Şi care sunt treptele mai sus de rugăciunea inimii? Prima este rugăciunea numită De sine mişcătoare. De ce se cheamă aşa? Cnd s-a ntărit rugăciunea n inimă, adică "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!", de la o vreme inima se roagă fără să zică limba cuvinte. Este ceea ce spune la "Cntarea Cntărilor", n Biblie: Eu dorm şi inima mea veghează. Ştii cum este atunci rugăciunea noastră? Aşa cum ai ntoarce un ceas şi apoi el merge singur. ﾎn această treaptă ajungi la ceea ce spune marele Apostol Pavel: Nencetat vă rugaţi (I Tes. 5,17). Ni s-ar părea că Apostolul Pavel zice aici ceva mai presus de puterea noastră. "Cum să mă rog nencetat? Dar eu mănnc. Mă pot ruga cnd mănnc? Dar eu vorbesc cu oamenii. Mă pot ruga?" Te poţi, dacă vrei! Omul care a ajuns la rugăciunea de sine mişcătoare, oriunde ar fi, inima lui se roagă permanent. Dacă-i n avion, dacă-i n tren, dacă-i n fabrică, dacă-i la gară, dacă-i pe drum, dacă doarme, inima lui se roagă nencetat. Această rugăciune, cnd ajunge să fie "de sine mişcătoare", toată viaţa omului este o rugăciune. Orice lucrează pe pămnt, el tot timpul se roagă. Apostolii nimic n-au nvăţat mai presus de puterea noastră. Cnd a zis Apostolul Pavel: Nencetat vă rugaţi, cel ce ajunge la "rugăciunea de sine mişcătoare", mplineşte cuvntul lui. El dacă mănncă, inima lui se roagă, cnd vorbeşte cu oamenii, are n taină altă gură: gura cea de foc a Duhului Sfnt din inima lui. Cu aceea vorbeşte cu Dumnezeu. Este "gura Duhului", cum o numeşte Vasile cel Mare. Un asemenea om, care a cştigat "rugăciunea de sine mişcătoare", orice-ar face el, inima lui se roagă. Aceasta este a patra treaptă a rugăciunii. Este şi o altă treaptă mai naltă dect aceasta: rugăciunea cea văzătoare. Care este aceasta? Ai văzut pe Sfntul Antonie cel Mare? De-acolo, din muntele lui, din Tebaida, unde era el n Egipt, se ducea cu mintea la Sfntul Amonie, alt sihastru mare. Acela ieşise din viaţă şi sufletul lui era dus de ngeri la cer. Şi el a nceput a se nchina. Şi l-au ntrebat călugării: "Părinte, de ce te nchini?" Şi el a răspuns: "Fratele nostru Amonie, marele stlp al cerului şi al pămntului, se duce la cer şi m-am nchinat sufletului lui". Şi era mare distanţa de la Sfntul Antonie pnă la muntele lui Amonie, nsă Antonie vedea sufletul lui Amonie cum este ridicat de ngeri la ceruri cnd a ieşit din trup. Asta nseamnă oameni nainte-văzători sau cu minte nainte-văzătoare de Dumnezeu! Cnd ajunge omul să fie nainte-văzător de Dumnezeu, el are această rugăciune numită "văzătoare". Deci, se suie cu mintea aşa de tare, că el vede aici unde suntem noi, cţi demoni sunt - că sunt mulţi - şi cţi ngeri sunt. Pe toţi i vede. Şi vede pe cel ce şi-a curăţit inima, vede şi gndurile; gndurile ce le gndeşte fiecare. Att de curată devine mintea lui, că ţi spune ce gndeşti tu, ce gndeşte celălalt. La fiecare le ştie gndurile. Ai văzut la Mntuitorul: Ştiind gndurile cărturarilor şi ale fariseilor, a zis: Ce gndiţi rele n inimile voastre? Ce este mai uşor a zice? Ridică-te şi ia-ţi patul tău şi umblă? Sau a zice: iartă-ţi-se păcatele? Se uita şi vedea gndurile lor. Deci, la măsura aceasta ajunge omul care are rugăciunea de sine văzătoare. Ştie gndurile la toţi care sunt de faţă. Vede duhurile rele, vede ngerii şi pe toţi care se ngrijesc de mntuirea noastră aici. Dar este şi altă treaptă de rugăciune mai naltă, a şasea: Rugăciunea n extaz sau n uimire. Prin aceasta, n vremea rugăciunii, omul se răpeşte cu mintea la cer, faţa lui se face ca focul şi minile şi degetele lui ca făcliile de foc şi nu mai este pe pămnt cu mintea, ci numai n cer. Ultima rugăciune, mai naltă dect cea n extaz, este: Rugăciunea cea duhovnicească. Aceasta este a şaptea. Rugăciunea duhovnicească nici nu se mai cheamă rugăciune. Ea, după toţi dumnezeieştii Părinţi, se cheamă vedere duhovnicească şi ﾎmpărăţie a cerului. La fel zice şi dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul. Deci, rugăciunea duhovnicească este mai presus de hotarele rugăciunii. Ea este o fire cu Dumnezeu. Asta este ceea ce a văzut marele Apostol Pavel: Ştiu pe un om oarecare, care acum paisprezece ani, s-a răpit pnă la al treilea cer şi a auzit acolo cuvinte, care nu este cu putinţă omului a le grăi. ﾎn trup sau afară din trup, nu ştiu. Dumnezeu ştie! El nu ştia cum a fost. Că n rugăciunea aceasta duhovnicească mintea omului nu mai lucrează după a sa putere. Ci este luată de puterea Duhului Sfnt şi-i dusă n slăvile cereşti şi nu mai poate cugeta ce vrea ea. Mintea omului este dusă la descoperiri mari n iad, n cer, unde vrea să-l ducă Duhul sfnt. Şi omul acesta este n mari descoperiri şi cnd vine iar n aşezarea lui, nu ştie dacă a fost n trup sau n afară de trup, ca Apostolul Pavel. Aceasta este cea mai naltă rugăciune, de care spune dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul că "de abia se nvredniceşte unul din neam n neam, de o descoperire ca aceasta". ﾎntr-o generaţie abia dacă se găseşte unul. Pentru ce v-am spus despre aceste trepte ale rugăciunii? Ea are de toate trei trepte generale: Rugăciunea gurii, a mintii şi a inimii. Iar celelalte trepte intermediare sunt legate ntre ele, ca nişte cuie la scară cnd te sui. Un rugător desăvrşit trece prin toate aceste trepte de rugăciune cu darul lui Dumnezeu. Dar a se sui omul pe aceste trepte, nu este n puterea lui. A omului este numai voinţa. Să voiască, să se roage lui Dumnezeu cum poate, iar a se nvrednici de rugăciuni ca acestea nalte, este numai o lucrare dumnezeiască, care depinde de darul lui Dumnezeu. Deci, n aceste rugăciuni trebuie să se unească mintea cu inima. Este o rugăciune a minţii n inimă şi este o rugăciune a inimii curată. Dar să ştiţi că mintea, pogorndu-se n inimă, trece două vămi sau obstacole, ca să se unească cu inima. Care sunt aceste vămi? ﾎnti este vama nchipuirii, a imaginaţiei şi a doua este vama raţiunii de la poarta inimii. Pogorndu-se mintea spre inimă, ea ntlneşte prima vamă, imaginaţia. Ai văzut că stai uneori la rugăciune ăi apare n mintea ta te miri ce. O nchipuire, ori cel ce te-a supărat, ori cel ce te-a smintit cu o patimă. Şi atunci, la vama imaginaţiei sau a nchipuirii, se opreşte mintea noastră n vremea rugăciunii, mergnd spre inimă. Asta este prima staţie. Sfntul Nil Ascetul zice n Filocalie: Fericită este mintea aceea care a ajuns să se roage lui Hristos, fără imaginaţie, fără formă! Mintea Mntuitorului n-a avut imaginaţie, spun toţi sfinţii teologi. Pentru că El era Noul Adam şi a venit să restaureze pe vechiul Adam, exact cum a fost n rai. Că şi Adam, cnd a fost creat de Dumnezeu n rai, nu avea imaginaţie, n-avea nchipuire. Satana a căzut din nchipuire, că voia să se facă asemenea cu Dumnezeu, cum zice la Isaia: "Tu ai spus n gndul tău: Mă voi sui deasupra norilor, peste munţii cei de miazănoapte care sunt n ceruri, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu şi voi fi asemenea cu Cel Preanalt." Şi numai ct şi-a nchipuit, l-a dat Dumnezeu pe Lucifer jos din cer, pentru că şi-a nchipuit să fie asemenea cu El, necunoscnd că este zidire. Că Dumnezeu l-a făcut numai cu gndirea şi poate să-l surpe ntr-o clipeală. Aşa şi Adam, cnd a căzut, prin gndire a căzut. Ce i-a zis satana? Nu vei muri, ci vei fi ca un Dumnezeu, cunoscnd binele şi răul. Şi cum şi-a nchipuit că va fi ca un Dumnezeu, a căzut prin imaginaţie din darurile date şi apoi a fost izgonit din rai. De aceea dumnezeieştii părinţi numesc imaginaţia pod al demonilor. Nici un păcat nu trece de la minte la simţire (la inimă) dacă nu şi-l nchipuie nti omul cu mintea. Deci, n vremea rugăciunii n-ai voie să-ţi nchipui nimic. Nici imaginaţii sfinte, nici pe Hristos pe Sfnta Cruce, nici pe scaunul Judecăţii. Nimic. Că toate imaginaţiile sunt afară de inimă şi dacă rămi să te nchini la acestea, nu te nchini lui Hristos. Mintea trebuie să se pogoare n inima, că inima este cămara minţii. Aceasta-i cămara de care spune Hristos: Tu, cnd te rogi, intră n cămara ta şi ncuie uşa ta şi roagă-te Tatălui tău ntru ascuns şi Tatăl tău, Care vede cele ntru ascuns, ţi va răsplăti ţie la arătare. Voi credeţi căci cămara este cea din lemn, casa? Dacă o luaţi aşa, o luaţi după literă. Ori aici dumnezeieştii Părinţi nteleg cu totul altfel: Trei uşi ai de ncuiat cnd te rogi: uşa cea de lemn, pentru oameni; uşa buzelor, pentru cuvinte ca să nu grăieşti cu nimeni dect cu Dumnezeu; şi uşa inimii, pentru duhuri, ca să te pogori cu mintea n cămara inimii. Că inima este cămara minţii. Auzi ce zice dumnezeiescul Părinte Isaac Sirianul: Omule, pogoară-te cu mintea n cămara inimii tale şi atunci ai ajuns n cer. Că şi aceea este cămara cerului, a ﾎmpărăţiei cerului. Dar cine ne-a spus nouă că ﾎmpărăţia cerului este n inima noastră? Hristos. N-a spus El: ﾎmpărăţia cerului nlăuntrul vostru este? Deci, iată că noi avem ﾎmpărăţia cerului n inima noastră. Şi cnd ajungem cu mintea n inimă, am ajuns la ﾎmpărăţia cerurilor. Deci, pogorndu-se mintea spre inimă n vremea rugăciunii, ntlneşte aceste două vămi: nti vama imaginaţiei şi pe urmă vama raţiunii, la poarta inimii. Un om nţelept ntr-o clipeală de vreme le trece. Legea cea mai scurtă a rugăciunii este să nu-ţi nchipui nimic cnd te rogi. Că imaginaţiile sunt de trei feluri: rele, bune şi sfinte. Să nu primeşti nici un fel de imaginaţie. Că dacă te opreşti la imaginaţie, nu poţi intra cu mintea n inimă n vremea rugăciunii. Iar aici la vama raţiunii, care-i la poarta inimii, ntmpină alte duhuri rele. Să vă dau aici o pildă ca să nţelegeţi. La vama raţiunii o ntmpină pe mintea noastră teologii ntunericului şi filosofii iadului şi-i dau minţii raţiuni duhovniceşti. Mintea noastră, după mărturia Sfntului Vasile, are nsuşirea să izvorască veşnic gnduri, bune sau rele. Şi nu-i de vină ce izvorăşte. Că ce turnăm ntr-nsa, moara macină. Noi suntem cei ce hotărm dacă dăm drumul la gnduri. Stai uneori la rugăciune, n genunchi sau n picioare sau stai pe-un scaun sau pe-o laiţă, că te poţi ruga şi culcat cnd eşti bolnav sau bătrn, cum zice Sfntul Grigore Sinaitul "Cel bătrn şi bolnav, poate sta culcat cu capul pe-o pernă, dacă nu poate sta n picioare, numai să se roage". Dumnezeu nu cere omului poziţia trupului, ci a minţii şi a inimii. ﾎn clipa rugăciunii, numai ce vezi că apar nu cuvinte rele, ci din Scriptură, cum a ispitit pe Mntuitorul n muntele Carantaniei. Nu l-a ispitit din Scriptură? Aruncă-Te jos, că scris este: ﾎngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mini, ca nu cumva să loveşti de piatra piciorul Tău. Ai văzut că rolul lor este să te ispitească din Scriptură? Aşa face şi cu mintea noastră, cnd vrea să se coboare n inimă la rugăciune. Şi la vama raţiunii, care-i la poarta inimii, de exemplu ţi vin n minte aceste cuvinte: Ridicat-ai de la mare caii Tăi, tulburnd ape multe. Sau: Lipsit-au de la mncare oile, cnd nu vor fi boii lngă iesle. Ce este asta, că-i din Scriptură, nu? Cine sunt boii? Care sunt oile? Ce nţeles au astea? Şi ndată te duce cu mintea la tlcuirea Sfntului Maxim: Boii raţionali - că-s mai mari boii dect oile - sunt Apostolii, episcopii şi preoţii, Biserica povăţuitoare, ierarhia. Ce sunt oile? Biserica ascultătoare, poporul de jos. De cte ori nu a numit Hristos poporul de jos oi? Oi cuvntătoare! Ce este ieslea din care se hrănesc şi boii şi oile? Biserica lui Hristos. Că şi Biserica povăţuitoare şi cea ascultătoare se hrănesc cu Preacuratele Taine, cu nvăţăturile Sfinţilor Părinţi, a Sfintelor Scripturi celor vechi şi noi şi cu toate dogmele, cu toate tlcuirile Evangheliei. De unde toate astea? Din această iesle care este Biserica. Dar ce zice Duhul Sfnt aici? Lipsit-au de la mncare oile, cnd nu vor fi boii lngă iesle. Adică o să lipsească poporul lui Hristos din Biserică, cnd n-or să fie păstorii lngă Biserică. Că boii, n chip raţional, sunt păstorii Bisericii. Şi iată ce raţiuni adevărate şi nalte, ne vin n vremea rugăciunii! Dar vrăjmaşul nu se supără de asta, cnd vede că tu raţionezi. El se bucură. Bine că teologhiseşti, cnd te rogi! Fraţilor, n-au ce căuta astea n vremea rugăciunii! Sfntul Ioan Gura de Aur spune: "Tu, cnd te rogi, nu teologhisi, că eşti batjocorit de demoni!" Cnd te rogi trebuie să ai mintea nfrntă şi smerită, durerea inimii pentru păcate şi smerenie. Taina asta este a lui Dumnezeu, Izvorul minţilor raţionale din cer şi de pe pămnt. Deci, nu este voie, n vremea rugăciunii, nici să teologhiseşti. Pentru că a sta de vorbă cu nişte raţiuni duhovniceşti n vremea rugăciunii, chiar de-ar fi din Sfnta Scriptură, nu ne rugăm, ci teologhisim. Adică nseamnă să cugetăm ceva la cuvintele Scripturii. Fiindcă această vamă a raţiunii este la poarta inimii, n-ai voie să vorbeşti n vremea rugăciunii nici un cuvnt din Scriptură. Ci, te coboară n inimă cu rugăciunea de-un singur gnd. Adică gndind numai la numele Domnului nostru Iisus Hristos. Deci cu această raţiune ne coborm n inimă, zicnd aşa: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa)". Cu altă raţiune n-ai ce căuta. După cum v-am spus mai sus, la vama imaginaţiei, că nici o imaginaţie ct de sfntă ar fi, nu este n inimă ci afară de inimă şi trage mintea noastră din inimă afară. Aşa şi raţiunile acestea. Că diavolul, numit teologul ntunericului şi filosoful iadului, are scop să-i dea minţii noastre de teologhisit. Şi el ţi aduce la rugăciune toată Scriptura, dacă vrei - că el este teolog vechi - şi o ştie pe de rost. Numai să nu te rogi! El ştie că rugăciunea l arde. De aceea ţi aduce texte şi de la Apostol şi din Evanghelie, din predicile pe care le-ai auzit n biserică, din cazanie. Tu stai la rugăciune iar diavolul ţi aduce lucruri mari şi raţiuni duhovniceşti foarte nalte. Atunci, tu capeţi o trufie duhovnicească: "De aceea mi vin mie acum cuvintele astea aşa de nalte, că eu mă rog lui Dumnezeu!" Şi el rde cu gura pnă la urechi! Tu nu te rogi atunci, teologhiseşti. Mntuitorul ţi spune să te rogi: Voi nu vorbiţi multe ca făţarnicii, cărora li se pare că ntru multe vorbe i aude Dumnezeu! Hristos cere de la noi rugăciunea "monologhie", adică de-un singur cuvnt, de-un singur gnd. Ai văzut canaaneanca? Mergea după Hristos şi striga cu cteva cuvinte: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! şi Fiul lui David, miluieşte-mă! Dar striga din inimă. Ea nu s-a rugat mult, s-a rugat cu un singur cuvnt, dar l zicea din inimă, pnă a biruit bunătatea lui Dumnezeu să zică: O! femeie, mare este credinţa ta! Aşa şi noi, n vremea rugăciunii, mai ales a rugăciunii inimii, cnd vrem să pogorm mintea n inimă, aşa să ne rugăm, cu un singur gnd. Că dacă părăseşti teologia asta n vremea rugăciunii, cu ajutorul lui Dumnezeu, ndată mintea intră n inimă. Cămara minţii este inima. Cnd auzi n Evanghelie Tu, cnd te rogi, intră n cămara ta, să ştii că-i vorba de intrarea minţii n inimă. Pentru că acolo este Hristos de la Botez; acolo stă mireasa cu mirele şi se uneşte, adică sufletul nostru se uneşte cu Hristos n inimă. Deci, ndată ce mintea a intrat n inimă, ai un semn firesc. ﾎncepe ca un cui de foc şi se ncălzeşte inima de la centru. Apoi se ncălzeşte toată, pe urmă pieptul, coloana vertebrală, tot corpul şi ncep a curge sudori cu mare putere, iar ochii ncep a vărsa lacrimi calde de pocăinţă cu mare foc. Asta-i rugăciune de foc. Ce s-a ntmplat acolo? S-a ntlnit Mirele cu mireasa. Hristos cu sufletul nostru. Această unire duhovnicească l face pe om un duh cu Dumnezeu. Este ceea ce spune Apostolul: Cela ce se lipeşte de desfrnată, un trup este cu ea... şi cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este cu El. Această unire şi lipire de Dumnezeu n inimă, prin Iisus Hristos, aduce mare dulceată duhovnicească şi mare căldură. Dar nu-i temelia lucrării, nici dulceaţa, nici căldura cea din inimă. Temelia lucrării este zdrobirea inimii, căinţa, durerea inimii pentru păcate şi lacrimile de pocăinţă care se varsă atunci. ﾎn starea aceasta sufletul nostru are atta fericire, atta uşurare, atta căldură şi dulceaţă duhovnicească, nct, după ce se trezeşte din starea aceasta de unire cu Iisus Hristos n inimă, el nu poate spune trei cuvinte. Ce minute fericite, ce dulceaţă, ce bucurie a avut n inima sa! Şi dacă n starea aceasta ar sta un lucrător al rugăciunii un ceas sau două - cu mintea pogortă n inimă, adică să se unească mintea cu inima - cnd s-ar trezi, o săptămnă sau doua n inima lui nu mai poate intra nici un gnd din lumea aceasta! Cerul inimii lui att se curăţă, nct rămne văzduhul inimii plin de lucrarea Duhului Sfnt. O inimă fericită care s-a adăpat cu lacrimi de pocăinţă şi cu mare dragoste din unirea cu Iisus Hristos. Dragoste duhovnicească care nu se poate descrie cu limba! Deci, aceasta-i rugăciunea inimii, de care v-am spus mai sus, la care de abia se nvredniceşte unul la zece mii! Aşa-i de naltă. Iar de rugăciunea cea duhovnicească, de care v-am amintit n primul cuvnt, de abia unul din neam n neam. Dar o să mă ntrebaţi: "Dar noi, părinte, ce facem, majoritatea lumii, care nu ştim această tehnică şi această filosofie de rugăciune naltă? Noi ne pierdem?" Nu! Dar fiindcă a venit cuvntul despre rugăciune, v-am arătat care este rugăciunea cea adevărată. Nu nseamnă că, dacă eu nu mă rog, nici să nu spun la altul. Nici eu nu m-am rugat aşa, de cnd sunt! Dar nu nseamnă să nu ştim. Că neştiinţa este orbirea sufletului. Dar ştii ce face dracul mndriei şi al nesimţirii? Dacă noi avem o lacrimă la rugăciune, ştii ce zice? "Amu te-ai rugat straşnic!" Ehei! Şi ct i de acolo pnă la rugăciunea cea curată! Ct i de departe cerul de pămnt! V-am spus, că rugăciunea n creşterea ei n-are limită. Pentru că se uneşte cu Dumnezeu. N-are margine. Aceea nseamnă rugăciune, cum zicea unul din Pateric: "Am poruncit minţii mele să se ridice trei zile n ceruri! Să nu se pogoare de acolo trei zile". Aceia-i rugăciune! Sau cum s-a rugat un bătrn din pustia scetică. Acesta, venind un frate la dnsul, l-a ntrebat: - Fiule, ce este pe la Alexandria? Ce face lumea? - Părinte, i mare secetă; a răspuns fratele. - Da' de ce nu vă rugaţi? a zis bătrnul. - Ba ne rugăm, părinte! Au scos şi sfintele moaşte şi icoanele, au venit preoţi, au făcut Sfntul Maslu cu arhiereii pe cmp, cu procesiune mare. Se roagă şi tot nu plouă! Dar bătrnul a zis: - Arătat este că nu vă rugaţi! Bătrnul ştia adevărata rugăciune. - Ba ne rugăm, părinte! stăruia fratele. - Fiule, dacă-i aşa, hai să ne rugăm oleacă! - ca să-i arate care-i adevărata rugăciune. A ridicat bătrnul minile n sus şi s-au făcut degetele lui ca zece făclii de foc şi faţa lui ca soarele. Şi nu le-a lăsat n jos timp de un ceas. Şi n timpul ăsta, cum era senin şi secetă, au venit nori, s-au ngroşat norii, au nceput tunete şi fulgere şi a plouat aşa de tare, n jurul lor şi-n tot Egiptul, nct a strigat fratele: - Părinte, părinte, coboară minile n jos că mă neacă apa! Şi atunci părintele, cnd a cobort minile, i s-a făcut faţa lui iarăşi ca mai nainte. Ai auzit care-i adevărata rugăciune? Aşa, să ne rugăm şi noi! S-au rugat mii şi mii; şi preoţi şi arhierei şi popor şi n-o plouat. Şi s-a rugat unul, dar s-a rugat cum trebuie. ﾎntr-un ceas a cobort şi ploaia şi norii şi toate. Cu această rugăciune, Ilie a descuiat cerul, care era ncuiat de trei ani şi şase luni. Asta-i rugăciune n extaz sau n uimire. Şi aşa, cnd ne rugăm, să ştim că suntem departe de rugăciune, atta vreme ct mintea noastră este la cele de jos şi-i necurată. Dar nu trebuie să deznădăjduim, pentru că Dumnezeu ştie neputinţa noastră. Şi de multe ori unul se roagă, săracul, amărt de vreun necaz şi nu are nici cnd zice n ceasul acela rugăciune din Ceaslov sau din Psaltire. Zice şi el ceva: "Doamne, miluieşte-mă! Doamne, iartă-mă!" Dar zice din toată inima. Cnd mintea lui pătrunde n inimă, nici nu se mai poate ruga cu rugăciune lungă. Numai atta zice: "Miluieşte-mă, Doamne!", sau "Mila mea!", sau "ﾎndurarea mea!", sau "Dumnezeul meu!" Deci, cnd s-a cobort mintea n inimă sau a intrat n cămara inimii, atta zice: "Iisuse al meu! Iisuse al meu!". Pentru că inima atunci se nchide şi se deschide repede. Inima nghite pe Iisus şi Iisus, inima! Atunci nu mai este timp de vorbă, că el stă n faţa Mntuitorului şi se teme să zică cuvinte lungi, pentru că pierde atenţia. Că atenţia este puterea rugăciunii din faţa Mntuitorului. Şi atunci zice numai cte un cuvnt: "Iisuse al meu!". Dar n acel "Iisuse al meu!", attea lacrimi se varsă şi atta dragoste dumnezeiască, nct omul se face tot ca focul n vremea rugăciunii. De aceea, cnd ne rugăm să zicem cum putem. Sfntul Macarie ştia că nu ştim să ne rugăm, dar ne dă un sfat: "Omule, eu ştiu că tu nu ştii să te rogi! - el ştia ce nseamnă rugăciunea, că era mare stlp al Ortodoxiei - dar ţi dau un sfat: Roagă-te cum poţi tu! Dar roagă-te adeseori!" Că din deasa rugăciune, omul ncepe a se nvăţa rugăciunea adevărata. Iar Sfntul Ioan Scărarul zice: "Dar ce? Vom părăsi rugaciunea cea de cantitate?" că rugăciunea de cantitate este cea pe care o facem multă, dar fără să fim cu mintea n inimă şi fără să fim cu privirea minţii la Dumnezeu. "N-o părăsim!" Că rugăciunea dinti este pricina celei de a doua. Cantitatea naşte calitatea. Este o vorbă ţărănească: "Exerciţiul face premianţi!" Roagă-te mereu! Apostolul spune: Rugaţi-vă nencetat! Noi, rugndu-ne aşa, neputincioşi şi răspndiţi, cum putem noi, Dumnezeu, văznd sufletul nostru că vrea să se roage ct de ct, i dă cteva minute de rugăciune curată. Şi atunci el ncepe să se roage cu lacrimi, cu foc mare. ﾎnsă rugăciunea aceea, chiar dacă durează cteva minute, acele cteva minute de rugăciune cu mintea n inimă sunt mai puternice dect dacă ai sta o lună de zile n rugăciune, citind la Psaltire sau din Ceaslov. Aşa de mare putere are. Şi atunci, creştinul, gustnd din dulceaţa rugăciunii celei curate, zice: "Ehei! asta-i rugăciune!" Dar această gustare din rugăciunea curată, din rugăciunea harică, nu vine la cheremul nostru, cnd vrem noi. Vine cnd vrea Dumnezeu să miluiască sufletul nostru. Auzi ce spune Sfntul Isaac Sirianul? Semn al milei lui Dumnezeu sunt lacrimile la rugăciune. Cnd vedem că ne cercetează Dumnezeu cu lacrimi multe la rugăciune este semn că mila lui Dumnezeu s-a atins de ochii tăi şi vrea, prin aceste lacrimi de pocăinţă şi de dragoste mare, să te cureţe pe tine, să te lumineze, să te spele de păcate şi să-ţi arate ţie care-i adevărata rugăciune. Deci, noi suntem datori să ne rugăm cum ştim noi, cum putem, ncepnd cu rugăciunile ncepătoare: "ﾎmpărate ceresc", "Sfinte Dumnezeule", "Preasfntă Treime", "Tatăl nostru", "Crezul" şi celelalte. Ne rugăm cum putem, dar să ne rugăm adeseori. Că auzi ce spun Sfinţii Părinţi? Sfntul Teofan Zăvortul, este o mărturie preandreptăţită să vă spună: Cela ce se roagă des, nsăşi rugăciunea i se face lui cel mai mare dascăl al rugăciunii. ﾎnsăşi rugăciunea l poate nvăţa să se suie de la treptele cele mai de jos ale rugăciunii, pnă la treptele cele mai nalte şi pnă la extaz şi pnă la rugăciunea duhovnicească". Deci rugăciunea i nvăţa pe sfinţi să se roage, pentru că ei totdeauna se rugau. De aceea Apostolul spune: Nencetat vă rugaţi! Adică, oricnd. Eşti acasă, eşti pe drum, eşti n chilia ta, eşti la lucru, oriunde, tu nalţă mintea către Dumnezeu. Şi zi cum poţi, dar zi mereu! Orice rugăciune-i bună, dacă o zici cu frica lui Dumnezeu şi cu atenţie. Să nu căutăm noi trepte de rugăciune naltă, că aceasta-i mndrie! Noi ne rugăm cum putem, iar Dumnezeu, văznd că sufletul se chinuieşte să se nveţe a se ruga, cnd ştie darul Lui, l nvredniceşte de momente de rugăciune curată. Şi atunci, acela caută nsingurare, să fie numai cu Dumnezeu. Cum spune dumnezeiescul Ioan Scărarul: Cela ce pe dulceaţa rugăciunii o a aflat, pururea voieşte să fie singur. Şi Sfntul Isaac Sirianul zice: Cela ce pe dulceaţa rugăciunii o a aflat, va fugi de gloate ca un asin sălbatic! El vrea să rămnă n dulceaţa aceea şi n vorbirea cu Dumnezeu oricnd. Şi vorbăria şi treburile şi altele l sustrag de la rugaciune, dar lui i pare rău. Este foarte greu să ajungă omul să se roage n aşa fel, ca să nu-l tragă napoi zgomotul şi vederea multora şi auzirea despre attea lucruri. Rugăciunea desăvrşită puţini oameni o dobndesc. Este o nsingurare n sine, n inimă, şi o nsingurare dinafară. ﾎnsingurarea dinafară: Eu mă duc n pădure şi stau ntr-un bordei, ntr-o colibă, undeva; ntr-o peştera, şi mă rog. Şi aceasta ajută mult rugăciunii. Dar dacă nu vei avea nsingurarea n sine, nu-ţi ajută. Poţi să fii acolo şi să năluceşti cu mintea toate oraşele şi tot Bucureştiul şi toate trgurile. Degeaba ai fugit cu trupul n pustie, căci cu mintea n-ai fugit n pustie. Ori, călugăr ce nseamnă? Spune Sfntul Ioan Scărarul: Cel ce stă cu mintea sa afară de lume şi deapururea se roagă lui Dumnezeu. Acela este călugăr! Dumnezeu nu cere să ieşim noi numai cu trupul din lume şi să fugim n pădure; ci cu mintea să ieşim din lume. Aş putea să stau n zgomotul lumii, cum făcea Sfntul Teodosie, ncepătorul vieţii de obşte, dar l vedeau rugndu-se ca un stlp de foc n mijlocul lumii. El avea la trapeză cte trei mii de săraci pe zi şi el le slujea la masă. Şi-l vedeai n mijlocul lumii, că n cea mai mare pustie, că era desăvrşit. El nu mai auzea şi nu mai privea la cele din lumea asta, ci numai la cele de sus. Dar a celor desăvrşiţi este aceasta. Iar noi, care avem nevoie să ne nvăţăm rugăciunea, avem nevoie de o nsingurare n noi mai nti. Te nchizi ntre patru pereţi ai casei tale şi te poţi nsingura. Ai nchis uşa şi intri n cămara inimii. De abia acolo te poţi ascunde să te rogi lui Dumnezeu n ascuns. Sfntul Simeon Noul Teolog spune: Mintea nu se poate ascunde nicăieri ntre zidiri! Poţi să te duci tu şi-n pustie, poţi să te duci şi ntre stnci, poţi să te duci oriunde, nu o poţi ascunde ntre zidiri. Cel mai adnc loc unde poţi ascunde mintea de lume este cămara ei - inima! Numai n inimă o poţi ascunde, că acolo stă de vorbă cu Iisus, cu Mirele Cuvntul, pe care ﾎl ai de la Botez. Acolo dacă o ascunzi, mintea trebuie să intre n inimă, mută, surdă şi oarbă. Să nu mai vorbească, să nu mai audă nimic şi să nu mai vadă nimic din lumea asta. Ci numai pe Iisus să-L vadă şi să se lipească şi cu El să se unească n Duhul Sfnt. Acolo n inimă, Mirele cu mireasa! Sufletele noastre sunt miresele lui Hristos cum spune Sfntul Apostol Pavel: V-am logodit pe voi mireasa unui Mire fără de moarte şi tare mi-e fricaăde voi să nu se poticnească inimile voastre, precum a Evei de satana. N-a spus mintea, ci inimile, că a ştiut că adevărata unire a sufletului nostru cu Hristos se face n inimă, nu n altă parte. Iar dacă noi ne rugăm cum putem, să ne rugăm adesea, că harul este maică de obşte la fiecare. Ai văzut o mamă bună cu copilul cel mic al ei? Dacă vede că nu ştie să meargă pe picioruşe, l lasă oleacă să meargă şi el ndată cade jos şi ncepe a plnge că el i cu picioarele plăpnde şi nu poate merge. Şi ndată mama l ridică: "Stai, hai să te nvăţ". Şi-l ia de mnă, l mai duce oleacă, iar l lasă. Ca să se nveţe a merge. Aşa face harul cu noi n vremea rugăciunii, cnd nu ştim să ne rugăm. Cnd vine harul la tine, simţi o rugăciune curată; simţi o rugăciune a minţii, a inimii. Şi pe urmă, cnd te lasă Duhul Sfnt, din cauza mndriei şi a leneviei, iar cazi jos, iar mintea se duce la lume, la tulburare. Apoi iar te ridică, pnă ce te nveţi să mergi pe acest drum şi să te ţii pe picioarele tale. Şi aşa, văznd Dumnezeu că sufletul tău vrea să se roage, l introduce ncet-ncet pe treptele rugăciunii. Şi cnd a nvăţat el să se roage, nu-i mai trebuie să-l ducă nimeni de mnă. El ştie că adevărata rugăciune o găseşte n inima sa, unindu-se cu Iisus Hristos. Deci se cade să ne rugăm cum putem. Uneori cu gura, alteori cu mintea, alteori cu inima, alteori mai presus de rugăciunea inimii. Cine se va nvrednici de celelalte trepte ale rugăciunii, cum v-am spus - de sine mişcătoare, văzătoare, rugăciunea n extaz, n uimire, pnă la rugăciunea cea duhovnicească - are mare dar de la Dumnezeu; dar nu ştiu dacă din neamul nostru de azi ajunge cineva. Numai Dumnezeu ştie pe unul ca acela. Poate se găseşte undeva n vreo peşteră ascunsă, prin munţi pe undeva sau cine ştie, că numai Domnul ştie. Acela-i stlp de foc! Acela, cnd se roagă, se face ca bătrnul din Pateric, stlp de foc! Dar noi să ne rugăm cum putem, că am văzut că Mntuitorul n-a trecut cu vederea rugăciunea canaanencei. Ea, săraca, nici nu era evreică. Era feniciancă, din părţile Tirului şi ale Sidonului. Ori fenicienii erau păgni. Dar a auzit şi ea de Mntuitorul că face minuni şi a venit. Văznd atta lume n jurul Lui, a nceput să strige: Miluieşte-mă pe mine, Fiul lui David; fiica mea rău se ndrăceşte! Ca femeie păgnă, a nvăţat şi ea de la evrei cum să strige. Ea nici nu ştia cum ﾎl cheamă. "Strigă aşa, femeie!" Dar ea, săraca, striga ca mamă năcăjită. Pe fata ei o chinuiau diavolii de atţia ani, că era ndrăcită. Şi a luat asupra sa faţa fiicei sale, că auzi ce striga: Miluieşte-mă, Doamne, pe mine, că fiica mea rău se ndrăceşte! Nu striga: "Miluieşte, Doamne, pe fiica mea!" Adică, dacă ai să faci milă cu fiica mea, pe mine mă miluieşti. Deci s-a băgat n fiinţa fiicei sale şi cu toata inima se ruga pentru fiica sa. Iar Mntuitorul, ca să arate la toţi statornicia credinţei ei, se făcea că nu o aude. Ai văzut ce-a spus nti: Nu sunt trimis, fără numai la oile cele pierdute ale casei lui Israel. Adică "Tu eşti feniciancă, eşti păgnă; nu pentru tine am venit n lume!" Ea atunci mai tare striga. Şi la Apostoli le era mila: Doamne, slobozeşte-o pe ea, că strigă n urma noastră! O vedeau că strigă cu lacrimi din adncul inimii. Iar Mntuitorul o mai nfruntă o dată: Nu este bine să iei pinea fiilor şi s-o dai cinilor. Cine a făcut-o! ﾎnţelegi? Dar ea nu s-a supărat că o face cine. Ea, n fierbinţeala rugăciunii ei, a trecut peste toate. De aceea a zis: "Doamne, cine sunt eu - adică nu sunt din neamul lui Israil, eu sunt păgnă - dar şi cinii, Doamne, mănncă din fărmiturile care cad de la masa domnilor lor". Adică, "chiar dacă sunt cine, dar măcar dă-mi şi mie o fărmitură, că eu nu ntind mna la masă cu stăpnii". Şi atunci a spus Mntuitorul către dnsa: O! femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie precum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei din acel ceas. Aţi văzut rugăciune? Ai văzut credinţă? Nu cu multe cuvinte, dar din inimă! Dar tlharul pe Cruce? Ai văzut ce spune Sfntul Efrem n Cuvnt la tlhar din Vinerea Mare? Mai nti el şi celălalt tlhar huleau pe Iisus pe Cruce, şi-I ziceau: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-te de pe Cruce şi ne izbăveşte şi pe noi. Pe urmă au văzut că, Mntuitorul, cnd ﾎi băteau cuie n mini şi-n picioare şi-L batjocoreau, se ruga pentru dnşii fără răutate: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac! Atunci tlharul din dreapta s-a străpuns de blndeţea Lui şi zicea: "Ia uită-te! Noi ct i blestemăm şi-i njurăm pe aceştia care ne-au răstignit aici, iar El zice: Părinte, iartă-i pe ei, că nu ştiu ce fac!" Atunci a crezut n inima lui că Acel Care este răstignit lngă dnşii, nu este un prooroc, ci este Dumnezeu. Tlharul care a nceput să creadă că Mntuitorul este Dumnezeu, văznd că rabdă cu atta blndeţe, a nceput să se uite la El n sus, căci Crucea Mntuitorului era mai naltă dect a lor, şi se gndea: "Ce rău a făcut Omul acesta? Morţi a nviat, bolnavi a vindecat, oameni a săturat, a nvăţat cu cuvntul blndeţii, n-a fost păcătos, nu s-a atins de El nimic... Cu adevărat acesta-i Dumnezeu!" Aceasta zice şi Apostolul: Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mntuire. Că nu-i de ajuns să crezi n inima ta n Dumnezeu, ci să-L mărturiseşti şi cu gura, că avem două părţi. Cu sufletul cred că este Dumnezeu, dar trebuie să-L mărturisesc şi cu buzele. De aceea a zis Mntuitorul: Cine se va lepăda de Mine naintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el naintea Tatălui Meu. Cu toată fiinţa ta trebuie să-L mărturiseşti; şi prin cuvnt şi cu inima, prin credinţă. Atunci tlharul, care credea n inima lui că Mntuitorul este Dumnezeu, ce-a gndit el? "Oare o să mă ierte Dumnezeu şi pe mine, că eu mai nainte am hulit, ca şi cel din stnga?" Se gndea el: "Acest Iisus, Care se roagă pentru cei ce-L răstignesc, dacă pe cei care L-au răstignit nu ţine mnie, cu ct mai mult o să mă ierte şi pe mine, măcar că eu am făcut attea desfruri şi ucideri şi jafuri şi njurături şi beţii!" Şi-aducea aminte de viaţa lui de tlhar, şi-şi zicea: "Oare ce pocăinţă să mai fac eu acum? Dacă aş avea picioarele libere, aş face metanii, dar ele sunt legate. Dacă aş avea minile libere, aş da două palme la cel din stnga care huleşte şi aş zice: De ce huleşti pe acest blnd Iisus! Dar şi minile sunt răstignite". Se gndea el, "ce pocăinţă să mai fac eu acum pe cruce?" Duhul Sfnt i-a dat n gnd: "Ştii ce mai am eu slobod? Am limba! Limba nu-i răstignită. Şi eu am să strig din toată inima cu limba mea: Pomeneşte-mă, Doamne, cnd vei veni ntru mpărăţia Ta! Vezi? ﾎnti cu limba L-a apărat de tlharul din stnga, care-L ocăra pe Mntuitorul, zicndu-i: Nu te temi tu de Dumnezeu, că noi suntem n aceeaşi osndă, că am făcut attea păcate? Dar Acest Iisus ce-a făcut? ﾎnti cu limba l ocăra pe celălalt. "Eu cred că acesta-I Iisus! Nu mă mai iau după tine!". După ce l-a ocărt pe tlharul din stnga cu limba, a făcut pocăinţă; roade de pocăinţă că numai limba şi căinţa inimii i mai rămăsese. "Am să strig cu această limbă, pe acest Iisus care nu ţine minte răul, să mă ierte". Şi a strigat din adncul inimii: Pomeneşte-mă, Doamne, cnd vei veni ntru mpărăţia Ta! Şi aude pe Mntuitorul de sus de pe Cruce: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine n rai! Sfntul Efrem face artă mare n cuvnt: "Văzut-ai rugăciune tlhărească? Văzut-ai tlhar nţelept? A ştiut să fure mult n viaţa lui! Dar, avnd credinţa n inimă, a ştiut să fure cu limba raiul". Adică: "Tlharule! Ai furat, ai spart, ai făcut ucideri, răutăţi; dar acum cu credinţa ta din inimă ai ştiut să furi cu limba raiul". Şi zice la urmă acest cuvnt, aşa:"O! tlharule, şi al raiului tlharule! Ai furat toate, dar ai furat şi raiul cu limba. O! tlharule şi al raiului tlharule! O! floare timpurie a lui Hristos, Căruia I se cuvine slavă!" Adică cea mai nti floare răsărită din Crucea lui Hristos a fost sufletul tlharului. De aceea el a mers nti n rai cu Mntuitorul, că L-a mărturisit pe Cruce nainte de a-L mărturisi pe Dumnezeu Longhin Sutaşul, cnd L-a străpuns n coastă şi alţi mulţi pe urmă. Cel dinti, tlharul L-a mărturisit pe Dumnezeu şi L-a rugat să-l ducă n rai. Iată ce nseamnă rugăciune n vreme de nevoie! Cnd suntem năcăjiţi, să strigăm din toată inima, că Dumnezeu caută la inima noastră.
