Ortodoxia ne-a menţinut ca un neam
unitar şi deosebit, cu un rol important între popoarele din Orient şi
Occident. Ea ne-a dat puterea să ne apărăm fiinţa faţă de
îndelungata ofensivă otomană, constituind un zid de apărare şi
pentru popoarele din Occident, deşi, pe de altă parte, ne-a ajutat să ne
apărăm fiinţa şi faţă de unele din popoarele vecine din Occident. Am
apărat prin ea poarta Occidentului în faţa avalanşei otomane, dar ne-a
fost şi o poartă care ne-a apărat de pofta de stăpânire şi de nimicire a
unor popoare din Occident. Ne-am apărat, prin Ortodoxie, fiinţa
noastră din partea navalei prelungite a otomanilor, dar şi din
partea unor popoare din Occident, ajutându-ne să avem şi un rol în
apărarea Occidentului.
Fără Ortodoxie istoria noastră n-ar fi dobândit gloria din vremea lui
Mircea cel Bătrân, a lui Mihai Viteazul, a lui Ştefan cel Mare şi a
altor voieozi.
Dar Ortodoxia nu ne-a dat numai puterea să ne apărăm fiinţa naţională şi
liniştea Occidentului, ci ne-a dat şi puterea să contribuim la
menţinerea^ popoarelor (grecilor şi slavilor) din Balcani. Ţările
noastre au adăpostit cultura acelor popoare şi le-au dat puterea să se
dezvolte şi totodată să se menţină chiar ajunse sub jugul otoman. Am
susţinut mănăstirile din Sfântul Munte, bisericile şi mănăstirile din
acele ţări, inclusiv cele din Ţara
Prin Ortodoxie poporul nostru a jucat, ca un fel de centru, un rol
apărător pentru Orientul şi Occidentul european. Câtă vreme Europa a
stăpânit, prin cruciade şi în alte forme, popoarele din Răsăritul ei,
poporul nostru a avut un rol pozitiv şi pentru Apusul şi pentru
Răsăritul european. Rolul acesta îl vom putea îndeplini şi în viitor. Ca
popor latin ortodox, prin latinitate putem apela la popoarele din
Occident să dezvolte relaţiile ecumenice cu creştinismul răsăritean,
făcând posibilă o sinteză între spiritualitatea ortodoxă şi naţiunile
occidentale, iar celor din Răsărit dându-le puterea să realizeze aceasta
între Ortodoxia lor şi spiritul organizator al civilizaţiei
occidentale.
Dacă poporul nostru s-ar rupe de Ortodoxie, ar înceta rolul lui de punte
vie între Orient şi Occident, dar şi caracterul de sinteză unică a
spiritualităţii lui între celelalte popoare, adică identitatea noastră
cu totul deosebită, căci n-am format şi nu formăm numai o punte
exterioară între popoarele din Occident şi cele din Orientul Europei, ci
şi o sinteză spirituală originală între ceea ce le este propriu unora
şi altora. Iar aceasta ne distinge nu numai de popoarele din Orient şi
de cele din Occident, ci şi de popoarele ortodoxe din Orient.
Noi unim, în spiritualitatea noastră, luciditatea latină sau încrederea
în înţelegerea raţională a realului, proprie Occidentului, cu
sentimentul tainei nepătrunse a existenţei, propriu popoarelor din
Răsăritul Europei. Dar noi, ca latini, aducem în taina lucrurilor şi a
persoanelor totodată o lumină, mai accentuată decât popoarele slave, dar
o lumină care nu mărgineşte, ci defineşte şi care este proprie
popoarelor occidentale. In privinţa aceasta suntem mai aproape de
spiritualitatea creştină primară, rămasă prezentă şi în spiritualitatea
poporului grec, deşi cu o mai redusă trăire sentimentală a acestei
lumini decât în spiritualitatea românească.
Poporul nostru aduce în aceasta înţelegerea accentuată dar şi simţită a
tainei ca lumină, o sensibilitate şi un echilibru al înţelegerii şi al
simţirii. N-avem în acestea nici o tendinţă spre trezvia, oarecum mai
rece, occidentală, pentru că pornirea fierbinte a pasiunii întunecate şi
nemărginite se iveşte uneori ca reacţie împotriva primei. Noi avem
echilibrul delicateţei în această înţelegere luminoasă şi plină de un
respect profund faţă de taina nesfârşită a persoanelor şi a lumii în
general, trăită în bucuria comuniunii. Prin echilibrul acesta suntem
străini de orice unilateralitate, preţuind toate lucrurile, toate
persoanele, toate faptele în importanţa lor, ca să nu mai vorbim de
echilibrul românesc general între Orient şi Occident.
Vrem să ne pierdem unitatea noastră în această identitate unică,
echilibrată, cuminte, fărâmiţându-ne în tot felul de grupuri
neopro-testante, unilaterale, extremiste, care îşi afirmă în mod
superficial orgoliul lipsei de păcat şi critică pe ceilalţi ca plini de
toate păcatele, necunoscând conştiinţa smerită a imperfecţiunii proprii
şi a delicateţei respectului tainei celorlalte persoane?
Sau vrem să ne pierdem în haosul întunecat al confundării tuturor într-o
esenţă care nu cunoaşte un Dumnezeu al comuniunii şi iubirii
interper-sonale pe care o cere aceasta şi de la noi, lăsându-ne atraşi
de confundarea tuturor într-o esenţă indefinită, cum face budismul, şi,
în general, religiile orientale care văd fundamentul indistinct al lumii
acesteia ultima realitate?
Dar prin ultimele descrieri ale
spiritualităţii noastre creştine am trecut de la reliefarea importanţei
Ortodoxiei pentru neamul nostru la prezentarea valorii ei în ea însăşi.
Prin Ortodoxie ne-am păstrat credinţa creştină de la început, sau
adevărata credinţă, primită o dată cu începuturile existenţei noastre ca
neam, această credinţă constituind astfel o componentă esenţială a
spiritualităţii noastre.
In Faptele Apostolilor, ucenicul Apostolului Pavel spune că în a doua
călătorie misionară, deci după anul 50 după Hristos, ajungând împreună
în Troa, noaptea i s-a arătat lui Pavel o vedenie: Un bărbat macedonean
sta rugându-l şi zicând: Treci în Macedonia şi ne ajută. Şi Luca adaugă
îndată: Când a văzut el această vedenie, am căutat să plecăm îndată în
Macedonia, înţelegând că Dumnezeu ne cheamă să le vestim Evanghelia…
Plecând cu corabia …am ajuns la Filipi, care este cea dintâi cetate a
acestei părţi a Macedoniei şi colonie romană. Iar în această cetate am
rămas câteva zile. Acolo cea mai fierbinte primitoare a cuvântului lui
Pavel a fost Lidia, care a rugat pe Pavel şi pe însoţitorii lui să
rămână în casa ei (Fapte 16, 9-15).
Din Filipi, Apostolul Pavel şi însoţitorii lui au dus creştinismul şi în
alte oraşe macedonene, între care şi în Tesalonic şi Bereea (Fapte,
cap. 17) care până azi purtând numele de Veria este locuit aproape în
întregime de macedoneni. Aceşti macedoneni erau traci, care purtau şi
numele de besi. Besii se întindeau şi dincolo de Bosfor, în Bitia, sub
numele de Biţi. Troia era unul din oraşele lor. Ei erau în fond un neam
romanic, ca dovadă stă faptul că Enea, nepotul lui Priam, plecând din
Troia după ce a fost cucerită de traci, se duce în Italia, unde
întemeiază Roma. Dar o dovadă despre romanitatea acestor traci sau besi
este şi faptul că numai ei rămân după plecarea armatelor romane din
Dacia, şi apoi din sudul Dunării, vorbitori ai limbii romane, câtă vreme
în Grecia, Egipt, Asia Mică, această limbă s-a pierdut.
O dovadă a romanităţii acestei populaţii, dar şi a faptului că ea a fost
creştinată înainte de Roma, unde Pavel şi probabil şi Petru merg abia
mai târziu (Pavel a mers acolo după a treia călătorie misionară), este
şi limba latină, dar o limbă latină deosebită de cea răspândită de la
Roma în tot Occidentul, care s-a tradus în noţiunile fundamentale ale
acestei credinţe pentru această populaţie: Făcător şi nu Creator,
Fecioară şi nu Virgo, Inviere şi nu Resurection, Tată şi nu Pater,
Dumnezeu şi nu Deus.
Dar
ceea ce este important de semnalat este că poporul nostru, rămas legat
de popoarele din Răsărit, a păstrat credinţa creştină aşa cum a primit-o
la început, deci în forma ei precizată în scrierile Părinţilor din
Răsărit.
Iar acest creştinism neschimbat, menţinut cu multă scrupulozitate prin
Sinoadele ecumenice şi prin Liturghia lui străveche, şi-a păstrat nota
lui fundamentală: unitatea strânsă a sufletului şi a creaţiei în general
cu Dumnezeu, fără ca această unitate să cadă în extrema unei concepţii
panteiste.
Astfel, spiritualitatea echilibrată şi de largă sinteză a poporului
nostru nu se datorează numai prezenţei lui geografice între Răsărit şi
Apusul Europei şi caracterului lui pe de o parte latin, pe de alta
răsăritean prin credinţa lui, ci şi faptului că el şi-a însuşit de la
începuturile existenţei lui şi şi-a păstrat credinţa creştină originară,
care reprezintă prin ea însăşi un echilibru între deosebirea lui
Dumnezeu de creaţie şi între prezenţa Lui în creaţie. Trecând spre
Occident, credinţa creştină s-a schimbat în sensul că Dumnezeu a fost
cugetat tot mai despărţit de lume, ceea ce a trezit uneori ca reacţie o
gândire panteistă, de confundare a Lui cu esenţa întunecoasă a lumii
(Eckhardt, Bohme) sau o gândire sentimentală la un Hristos răstignit în
trecut, ca în mistica catolică feminină, nu trăit în lucrarea Lui
prezentă în noi.
In Occident, despărţirea lui Dumnezeu de lume a dus în catolicism la
înţelegerea Bisericii ca având mai puţin prezent pe Hristos în ea, fiind
înlocuit de un vicar (locţiitor), preocupat de extinderea puterii lui
şi a subordonaţilor lui în lume, în mod accentuat de stăpânirea peste
domeniile vieţii omeneşti în sens politic. Dumnezeu este gândit raţional
ca o realitate oarecum retrasă în cer şi nu trăind în lucrarea Lui
tainică în suflete. De aceea s-a pus mai puţin accent pe rugăciune şi pe
Taine, prin care se cer şi se obţin lucrările Lui.
Dezvoltarea aceasta şi-a găsit formularea nu numai în teoria rolului
papei de vicar sau locţiitor al lui Hristos, ci şi în respingerea
învăţăturii răsăritene despre energiile sau lucrările necreate, prin
care Dumnezeu este activ în lume, deşi prin fiinţă rămâne neconfundat cu
ea. Aceasta a avut drept concluzie învăţătura catolică despre
caracterul pur creat al graţiei, primită de la Dumnezeu prin rugăciune
şi dată nouă prin Sfintele Taine.
De aici vine şi caracterizarea dispreţuitoare din partea catolică, a
Tainelor, ca rit. Astfel îi declară pe greco-catolici, catolici „de rit
bizantin”, ritul neînsemnând nimic în distincţia acestora de catolicism.
Dar unde ne întâlnim propriu-zis cu Hristos, dacă nu în Botez şi în
Euharistie, în prima candidatul declarând la întrebarea preotului: „Te
uneşti cu Hristos?” cu răspunsul: "Mă unesc cu Hristos”, iar în
Euharistie, preotul declarând: "Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu (N.)
cu trupul lui Hristos”.
Protestanţii au făcut un pas mai departe în această minimalizare a
Tainelor, înlăturând pe cele mai multe din ele, iar grupările
neoprotestante înlăturându-le cu totul. S-a rămas cu discursuri despre
un Hristos, şi, la protestanţi, dar mai ales la neoprotestanţi, cu nişte
cântări sentimentale care nu spun aproape nimic despre dumnezeirea şi
lucrarea lui Hristos, ci doar nişte declaraţii sentimentale despre
iubirea Lui faţă de cei ce-L caută sau cei care-I cântă Lui. Aceasta
închide persoana umană şi creaţia în ele însele, cum Il închide şi pe
Dumnezeu.
Iar prin aceasta nu nesocotesc porunca Mântuitorului Hristos sau
Evanghelia, prin care cere Apostolilor să boteze pe toţi cei ce cred în
El în numele Sfintei Treimi (Matei 28, 19)? Şi nu nesocotesc celelalte
porunci ale Lui, prin care cere Apostolilor şi urmaşilor să se
împărtăşească cu Trupul şi Sângele Lui, sub chipul pâinii şi al vinului
(Luca 22,19;Ioan6,53;56;I Corinteni 11, 27,29)? Sau nu nesocotesc
porunca Lui, care a dat urmaşilor Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor
(Ioan 20,22-23)?
Aceasta a dat un caracter laic cultului. Dumnezeu a rămas un obiect de
gândire neexperimentat sau pur raţional, simplificând în mod unilateral
învăţătura şi viaţa creştină. S-a socotit că Dumnezeu este perceput în
întregime, prin prezenţa Sa în lume, dar şi absent în întregime din
lume.
S-a pierdut sentimentul unităţii complexe în Dumnezeu a realităţii. Pe
plan politic aceasta a dus fie la un imperialism bisericesc peste
oameni, fie la o vedere a realităţii umane numai ca o masă unitară care
poate fi stăpânită şi condusă în mod uniform. Din Occident au ieşit
astfel preţuirea tuturor ideilor contradictorii sau formele de gândire
pline de dispreţ pentru fiecare persoană, dar în comuniune iubitoare cu
celelalte. Cultura Occidentului însăşi excelează printr-un individualism
nesfârşit, dar monoton, sau printr-un spirit uniform. Ea este departe
de preţuirea şi respectul valorilor şi problemelor reale ale relaţiilor
vii dintre oameni.
Relaţia cu Dumnezeu a devenit o temă de simple discursuri raţionale,
uniforme în catolicism sau de o diversitate în protestantism care
împarte pe creştini în tot felul de grupuri.
De la discursomania uniformă a catolicismului s-a înaintat la
discursomania individualistă a protestantismului şi la discursomania a
tot felul de grupuri neoprotestante. Ce a mai rămas din Biserica cea
una, dar una prin iubire şi prin prezenţa aceluiaşi Hristos în toţi cei
ce cred în El?
Numai prezenţa reală a aceluiaşi Hristos în toţi cei ce cred, dar pe
care Hristos nu vrea să-i anuleze în ceea ce are fiecare persoană ca
propriu, poate menţine atât unitatea cât şi bucuria tuturor în aceeaşi
comuniune în El. Numai aceasta poate aduce atât echilibrul spiritual în
fiecare, cât şi în relaţiile între toţi, unită cu respectul delicat
pentru fiecare persoană nu numai pentru ceea ce are propriu, ci şi
pentru faptul că în fiecare persoană acelaşi Hristos lucrează potrivit
cu însuşirile ei.
Această prezenţă reală a lui Hristos în toţi duce la menţinerea lor
într-o unitate, dar într-o unitate a iubirii, nu a confuziei. Aceasta
afirmă Ortodoxia sau creştinismul originar păstrat în ea în diferite
forme.
Venirea reală a lui Hristos prin Duhul Sfânt în credincioşi a fost
exprimată de Părinţii Bisericii din primele secole prin ideea de
participare a credincioşilor la dumnezeirea Sfintei Treimi, ceea ce are
ca urmare o îndumnezeire a lor care se face cunoscută în cei ce se
străduiesc să fie tot mai uniţi cu Hristos prin imitarea vieţii Lui ca
sfinţenie. Sfinţii sunt recunoscuţi şi în Biserica Romano -catolică,
dar ei sunt sfinţi mai mult prin realizările lor pe plan social şi către
ei. Protestanţii au mers atât de departe în negarea sfinţeniei în omul
care crede în Hristos, încât definesc credinţa numai ca o anumită
siguranţă prin care omul se bucură de iertare din partea lui Hristos, cu
toate păcatele pe care continuă să le aibă ca şi cei necredincioşi.
Contrar acestei idei, aderenţii grupurilor neoprotestante afirmă o lipsă
totală de păcate a lor, chiar din momentul în care au devenit membri ai
grupului lor, declarându-i cu mândrie pe toţi cei ce nu fac parte din
grupul lor păcătoşi la extrem. Ei nu gândesc că însăşi această mândrie
simplistă a lor este un păcat. Lipsa lor de păcat o văd nu într-o
bunătate unită ca smerenia şi iubirea faţă de orice om, ci în
înfrânările de la câteva obiceiuri exterioare: de la băuturile
alcoolice, de la înjurături, de la carne de porc, care nu merg însă până
la post, până la bunătate şi ajutorare dezinteresată a altora. Nu numai
că nu au înţelegerea complexităţii persoanei umane, care poate lupta
pentru desăvârşire, dar nu o realizează niciodată.
In Ortodoxie, Hristos ne dă puterile Sale Dumnezeieşti sau însăşi viaţa
Sa dumnezeiască veşnică prin îndumnezeire, pe când El o are pe aceasta
prin fire. Aceasta pentru că noi suntem o fire creată de El, pe când El
are firea necreată, deci din veci şi în mod nesfârşit. Iar aceasta ne
distinge de El. Puterea Lui creatoare ne-a adus la existenţă şi ne
menţine în existenţă. Dar tot puterea Lui ne dăruieşte, dacă voim să o
primim, o viaţă asemănătoare cu a Lui, cu toate bunătăţile şi în
fericirea comuniunii. Aceasta ne ţine într-o legătură indisolubilă cu
El, dar întrucât noi o primim de la El, iar El este izvorul ei, ne şi
distingem de El, sau nu ne confundăm.
Sfântul Chirii spune în comentariul la Evanghelia lui Ioan, versetul 10,
28: Eu dau viaţă veşnică oilor Mele şi nu vor pieri în veac şi nimeni
nu le va răpi din mâna Mea: „Prin faptul că nu le dă viaţa prin fire şi
că El o dăruieşte aceasta din Sine însuşi şi nu primind-o de la altul.
Iar prin viaţa veşnică nu înţelegem o lungă durată temporală de care se
vor împărtăşi toţi după înviere, buni şi răi, ci vieţuirea în fiecare.
Putem înţelege prin viaţa veşnică şi binecuvântarea tainică prin care
Hristos ne sădeşte viaţa Lui prin împărtăşirea dată credincioşilor de
trupul Său, după spusa: Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu,
are viaţă veşnică (Ioan 6,55)”.
Unindu-Se cu noi prin împărtăşire, în sens larg, Hristos ne face
împreună fii ai Tatălui cu Sine, sau fraţi ai Săi, dar după har, nu prin
naştere din fiinţa Tatălui, cum este singur El, căci Fiul lui Dumnezeu
nu S-a făcut om numai ca să satisfacă onoarea jignită a lui Dumnezeu
prin moartea Lui, ca om, ci ca să ne facă asemenea Lui în dumnezeire
prin faptul că s-a făcut asemenea nouă prin umanitatea asumată şi a
intrat în cea mai strânsă unire cu noi prin ea. Căci, spune Sfântul
Evanghelist Ioan: Şi celor ce L-au primit, care cred în numele Lui, le-a
dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1,12).
Comentând acest verset, Sfântul Chirii spune: „Căci deoarece au primit
prin credinţă pe Fiul, primesc puterea de a fi ridicaţi între fiii lui
Dumnezeu. Le dă Fiul puterea ce o are El după fire… chemându-i la
comuniune… împlinind aceasta ca o faptă a iubirii faţă de lume. Căci nu
puteam scăpa altfel de moarte, noi cei ce purtăm chipul celor
pământeşti, dacă nu se întipărea în noi frumuseţea (bunătatea) chipului
ceresc, prin chemarea la calitatea de fii”. Astfel, noi rămânând cu
firea noastră creată, dar cinstită de iubirea lui Dumnezeu, suntem
ridicaţi la unirea cu Fiul Lui în aşa măsură că primim din plinătatea
nesfârşită a vieţii Lui, tot mai mult din bogăţia Lui ca un har peste
har, cum spune tot Evanghelistul Ioan: „Din plinătatea Lui noi toţi am
luat har peste har” (Ioan 1,16).
Câtă vreme în catolicism graţia este o simplă iertare ce ne-o aduce
Hristos prin satisfacerea onoarei jignite a lui Dumnezeu prin jertfa
Lui, iar protestanţii şi mai ales membrii grupărilor neoprotestante nu
vorbesc de har, în Ortodoxie se vorbeşte continuu de har, ca dar al
bunătăţilor şi puterilor dumnezeieşti sau al vieţii Lui fericite şi
nemuritoare.
Dacă viaţa sau energia (lucrarea) necreată sau harul ce ni se dă prin
Hristos nu e o graţie creată, care ar ţine pe Hristos separat de noi, ca
în catolicism, cum Il ţine şi în protestantism şi în grupările
neoprotestante, lucrarea sau harul sau viaţa Lui în noi nu poate fi nici
pur dumnezeiască. Căci Hristos fiind şi Dumnezeu şi om, sau atât
Persoană a firii dumnezeieşti, cât şi a celei omeneşti asumate de El, nu
poate lăsa neactivă nici una din firile Sale. El lucrează în noi atât
ca Dumnezeu cât şi ca om, sau ni se face comunicativ ca Dumnezeu
întrucât este şi om. El uneşte lucrarea dumnezeiască cu cea
omenească fără să le confunde. Aşa cum a vindecat ochii orbului cu
puterea dumnezeiască, lucrând prin mâna care s-a atins cu tină de ochii
lui, aşa şi după înviere a comunicat puterea Duhului Sfânt prin suflarea
gurii Sale asupra apostolilor. De aceea, păstrându-Şi trupul şi după
înălţarea la cer, nu comunică lucrarea Sa dumnezeiască fără mijlocirea
trupului Său, deşi acum acesta este deplin îndumnezeit sau transfigurat.
Hristos rămâne în veac şi om, chiar după înălţare, pentru că vrea să ne
menţină şi pe noi în veci oameni în trup, deşi cu trupul deplin
transfigurat. Moise şi Ilie s-au arătat pe Tabor fiecare cu trupul
propriu, ca şi Hristos însuşi, deşi din ele iradia lumina copleşitoare
a dumnezeirii.
Prin Trupul transfigurat, dar nu fără el, ne comunică Hristos şi acum
harul Său, spre a ne înălţa treptat şi pe noi spre un trup transfigurat.
Sfântul Chirii susţine pe larg în lucrarea citată veşnicia trupului
nostru. Altfel n-ar exista înviere. Prin trupul Său, Hristos a
manifestat iubirea Sa faţă de noi, dusă la culme prin răstignirea Sa
pentru noi, şi prin trupul Său, purtând în el urmele acestei fapte
iubitoare la extrem, ni se comunică şi acum în Sfânta Impărtăşanie.
Dar El vine cu iubirea Sa trăită la culme în răstignirea Sa în noi,
pentru că are în iubirea Sa faţă de Tatăl, ca şi în iubirea Tatălui faţă
de sine, simţirea eternă a iubirii. El poate să ne iubească şi după
întrupare pentru că Tatăl însuşi Il iubeşte pe El ca pe Fiu şi după
întrupare, deci şi ca om, şi deci şi El îi iubeşte pe oameni cum îi
iubeşte Tatăl Său ca pe cei ce poartă chipul Lui de om şi vrea să atragă
şi pe oamenii cu care s-a unit în iubirea Sa faţă de Tatăl. De aceea
mulţumindu-I pentru iubirea pe care ne-a arătat-o nouă şi Tatălui prin
răstignire, Ii mulţumim şi Tatălui care L-a trimis ca om ca să ne
iubească prin El cum Il iubeşte pe El însuşi şi noi să-L iubim pe Tatăl
cum Il iubeşte Fiul Lui Unul Născut. De aceea fâcându-ne semnul crucii,
ne amintim nu numai de iubirea lui Hristos faţă de noi, ci şi de iubirea
Tatălui, arătată nouă prin Fiul cel răstignit şi prin Duhul în care îşi
arată nu numai iubirea Lui faţă de Fiul cel din veşnicie, ci şi faţă de
Fiul întrupat şi prin El faţă de noi.
Nu vrem să uităm de crucea lui Hristos prin care ne-a arătat iubirea
extremă, dar nici de Tatăl şi de Duhul Sfânt care şi-au arătat de
asemenea iubirea lor faţă de noi prin Fiul cel întrupat, şi ne facem
semnul crucii pornind de la frunte, sau de la gândul la Tatăl, coborând
spre piept, de unde a coborât Fiul lui Dumnezeu la noi până la jertfă,
mărturisind că prin jertfa Fiului Său, Tatăl ne cere să împlinim faptele
iubirii noastre faţă de Dumnezeu cel în Treime, pornind la lucrarea
aceasta cu mâna dreaptă.
Pătimirea de pe cruce este actul hotărâtor, crucial, prin care Hristos a
învins moartea, căci această pătimire, deşi a fost suportată prin trup,
în răbdarea ei a fost puterea dumnezeiască. De aceea, când se face
semnul ei cu credinţă, Hristos însuşi retrăieşte puterea ce a
exercitat-o prin ea şi de aceea prin semnul ei se binecuvintează sau se
curăţesc toate, venind în cele binecuvântate puterea lui Hristos.
Iubirea faţă de noi îşi are izvorul în existenţa supremă, în existenţa
care există prin ea însăşi, nu se iveşte pe vreo treaptă inferioară a
existenţei. Iubirea este însuşirea existenţei. Iubirea este însuşirea
existenţei supreme şi spre ea suntem atraşi şi noi prin iubirea pe care
ne-o arată, săvârşind cele mai mari fapte pentru noi, ca să ne arate cât
de mult ţine la noi: se face om însuşi Fiul lui Dumnezeu prin cea mai
mare smerenie şi primeşte cea mai grea pătimire ca să ne scape de
moarte, spre a ne avea într-un dialog al iubirii veşnice.
Se afirmă uneori că creştinismul este depăşit, că trebuie să căutăm o
credinţă mai modernă. Dar ce poate fi mai înalt decât o credinţă care
are la bază iubirea celor mai înalte existenţe faţă de om şi vrea să
ajute pe om să se urce la înălţimea acestei iubiri? Ce ideal mai înalt
poate fi propus oamenilor decât iubirea până la jertfa vieţii a unora
pentru alţii, urmând exemplul lui Dumnezeu însuşi, iubirea care are la
bază preţuirea nesfârşită a persoanei umane şi credinţa în perspectiva
desăvârşirii ei nesfârşite? Idealul sporirii nesfârşite în iubire este
un ideal care nu poate fi depăşit de nici un altul.
De aceea Fiul lui Dumnezeu întrupat ca om nu putea să se facă un om
păcătos, căci aceasta l-ar fi închis în egoismul îngust contrar iubirii.
Un Dumnezeu făcut un om păcătos ar fi încetat să mai fie Dumnezeu şi să
mai poată aduce jertfa pentru oameni, care să ne scape de moarte şi să
ne fie un vârf de atracţie nesfârşită pe calea spre El. Şi pe această
cale nu putem înainta decât dacă El însuşi este în noi cu putere a Lui,
ca o cale care nu ni se arată numai ca cea care trebuie urmată, ci ca o
cale ce ne atrage aflându-se înaintea noastră.
El este Adevărul prin excelenţă, peste care nu poate fi altul, căci are
în sine plenitudinea nesfârşită a existenţei sau a vieţii. El este
Lumina întreagă a lumii, Lumina care nu ne duce spre altă ţintă, ci ne
atrage spre ea însăşi, ca sensul suprem al vieţii. Hristos este toate
acestea înăuntrul nostru tot mai mult, nu în afara noastră, căci numai
aşa este şi puterea noastră care ne duce la tot mai deplina unire cu El,
la tot mai deplina fericire.
Iisus Hristos este astfel Cel ce era (oricând) şi Cel ce este şi Cel ce
vine (tot mai aproape de cei în care este şi vine ca prezenţă în cela ce
încă nu este) (Apocalipsa 1, 8). El singur poate zice: Eu sunt Alfa şi
Omega (Apocalipsa 1,8). N-a fost înainte de El cineva sau ceva şi nu va
înceta vreodată să existe ca să fie urmat de altul mai înalt, mai
desăvârşit, el este infinitul. Şi nu poate astfel decât ca Persoana
iubirii infinite, deci având o altă Persoană pe care o iubeşte din veci
şi o va iubi în veci. Căci numai iubirea desăvârşită şi nesfârşită are
în ea fericirea infinită.
Nici o esenţă inconştientă, o esenţă obiectivă nu poate da o mare
bucurie. Bucuria nu-mi vine decât de la o altă persoană, de la
conştiinţa ei atentă faţă de mine. Dar nu persoanele care simt în ele
nevoia de alte persoane, deci care sunt mărginite în ele însele, îmi pot
da bucuria veşnică şi desăvârşită, ci numai Persoana care nu are nevoie
de alta, ci are în ea plenitudinea. Numai de la Dumnezeu cel întreit în
Persoane îmi poate veni neîncetat şi în veci fericirea nesfârşită.
Una din aceste Persoane desăvârşite în iubirea cu alte două Persoane a
intrat în comuniune veşnică cu noi, care voim, pentru această fericire
nemuritoare.
Numai făcându-Se o asemenea Persoană om, dar om necăzut din iubirea Lui
dumnezeiască, om necăzut în păcătoşenie egoistă, ne-a putut aduce pentru
vecie comuniunea, fericirea. Numai o Persoană care fiind Dumnezeu cel
nemărginit şi infinit, prin fire S-a făcut om fără de păcat şi ne-a
putut aduce iubirea Sa extremă la jertfa de Sine ca om, ca să ne scape
de moarte. Dacă s-ar fi făcut om păcătos, nu numai că ar fi încetat să
fie Dumnezeu ceea ce este imposibil ci nici n-ar fi murit pentru noi, ci
pentru Sine şi ca atare n-ar fi putut învinge moartea. Aceasta înseamnă
că Persoana Fiului lui Dumnezeu nu S-a născut ca om, din actul plăcerii
păcătoase al unirii dintre un bărbat şi o femeie. Aceasta ar fi
însemnat că El a început să existe de-abia prin această naştere, ca om
de rând. Dar El era de mai înainte Persoana Fiului lui Dumnezeu şi în
calitatea aceasta şi-a luat El însuşi şi firea omenească prin lucrarea
Sa şi a Duhului Sfânt, unit cu El, dintr-o Fecioară, deci în mod
nepăcătos.
Grupurile neoprotestante care nu recunosc naşterea lui Hristos din
Fecioară, ci pe calea naturală a omului de rând, nu-L recunosc, de
aceea, de fapt, ca Dumnezeu făcut om şi de aceea evită să-I spună
Hristos, ci numai Iisus, iar cugetându-L ca om păcătos, în mod
consecvent nu cred nici că a murit pentru noi, ci pentru păcatul Lui, ca
orice om.
Astfel, între negarea de către ei a naşterii din Fecioară a lui Iisus şi
nerecunoaşterea crucii ca mijloc prin care ne-a mântuit este o strânsă
legătură. Iar dacă Iisus a murit pentru păcatul Lui, El nici nu a putut
învinge moartea. De aceea nici nu vorbesc ei prea clar despre învierea
Lui. Pentru ei Iisus este mai degrabă un prooroc, ca cei din Vechiul
Testament. Ei refuză, ca şi fariseii din timpul Lui, să-L numească
Hristos. Ba nu-i spun nici Mântuitorul. Pentru că dacă n-a învins
moartea, nu ne-a mântuit. De aceea unii, nerecunoscând dumnezeirea Lui,
se declară mai curând Iehovişti, sau credincioşi ai Dumnezeului din
Vechiul Testament, sau cinstesc sâmbăta, ca evreii, nu Duminica, ziua
învierii Domnului.
Noi credem că Hristos s-a născut din Fecioară şi că Cel ce S-a născut
din ea, luând din ea firea omenească, este Fiul lui Dumnezeu. Deci
Sinodul III ecumenic de la Efes (din anul 431) a numit-o Născătoarea de
Dumnezeu.
De aceea Ortodoxia acordă o mare cinstire Maicii Domnului, atât în
rugăciuni şi cântări de laudă, cât şi în icoane. Dar ea este prezentată
în icoane totdeauna împreună cu Hristos: în icoana Naşterii Domnului, în
prezentarea ei cu Pruncul dumnezeiesc în braţe, în Deisis, unde este în
rugăciune spre Fiul ei, în icoana Adormirii, când Fiul ia sufletul ei
în chip de copil în braţe. In Catolicism, ea este prezentată adeseori
singură. I se acordă astfel un fel de importanţă despărţită de Fiul lui
Dumnezeu cel întrupat şi în dogma catolică despre conceperea ei fără
păcatul strămoşesc, prin ceea ce se afirmă că nu prin întruparea Fiului
lui Dumnezeu a început eliberarea Maicii Domnului de păcatul strămoşesc –
ea însăşi fiind curăţită de acest păcat când s-a conceput în ea Hristos
însuşi ci de la conceperea ei.
In
catolicism, tendinţa de a vedea pe Fecioară oarecum independentă de
Fiul ei se arată şi în numele ce i se dă, de Madona, pe când în
Ortodoxie ea e numită totdeauna Maica Domnului, sau Născătoarea de
Dumnezeu.
In legătură cu aceasta este de menţionat şi importanţa ce o au icoanele
în cultul Bisericii Ortodoxe. Catolicismul a coborât icoanele la un fel
de tablouri din care nu iradiază taina şi de aceea nici nu sunt
sfinţite, iar protestanţii şi grupurile neoprotestante le refuză cu
totul, ca idoli. Dar dacă puterea lui Hristos se poate comunica prin
cuvinte, de ce nu s-ar putea comunica şi prin mijloace ce se adresează
ochilor? Dacă se admite descrierea răstignirii lui Hristos prin cuvinte,
de ce nu s-ar admite pre-zentarea ei şi prin icoană, care expune
întru-un mod mai concentrat şi poate mai impresionant pătimirea Lui.
Fiul lui Dumnezeu întrupându-Se, a arătat că nu dispreţuieşte omenescul
şi deci nici cuvântul şi chipul omului.
In respingerea creştinismului occidental a icoanelor este aceeaşi
tendinţă de alungare a lui Dumnezeu din lumea creată de El, aceeaşi
tendinţă de laicizare a lumii şi de reducere a relaţiei cu Dumnezeu la o
relaţie speculativă, prin simple curente abstracţioniste. Principalul
este să se redea în icoană fidel ceea ce se spune cu cuvinte în Sfânta
Scriptură şi ca să se exprime credinţa cea mai vie prin ea, aşa cum se
exprimă şi prin cuvintele despre Hristos, sau despre Maica Lui, fapt
respectat în icoanele ortodoxe. Unde se vorbeşte despre el cu credinţă,
vine şi Hristos cu puterea Lui. De ce n-ar veni şi unde se înfăţişează
chipul Lui, în icoană?
în Vechiul Testament nu se înfăţişează Dumnezeu în icoane, pentru că nu
se întrupase Fiul Lui. Şi totuşi, El este descris de proorocul Daniil şi
este prezentat prin unele simboluri din cortul sfânt. Dumnezeu nu este
despărţit de creaţia Lui. El este în toate. Dar în mod special când sunt
sfinţite prin rugăciunile Bisericii.
în general, creştinismul evanghelic păstrat în Răsărit prin Ortodoxie
este un creştinism duhovnicesc, spre deosebire de creştinismul
occidental care are mai mult un caracter raţionalist, neduhovnicesc,
lipsit de prezenţa reală a lui Hristos în oameni şi în lume.
In Occident s-a introdus pentru prima
dată în crezul niceo-constantinopolitan, expresia nouă despre
purcederea Sfântului Duh şi de la Fiul (Filioque), primită oficial la
Roma de-abia în secolul XI. Expresia, întregită teologic prin formula
„tamque ex uno principio” „ca dintr-un singur izvor”, tinde la o
confuzie între Tatăl şi Fiul în actul purcederii Duhului, atenuând
deosebirea personală între Tatăl şi Fiul şi favorizând ideea că o
Persoană poate proveni din fiinţa omenească. Este o idee care se
accentuase de către Tertulian şi Augustin. Ea este afirmată şi astăzi în
mod direct de unii teologi catolici. Astfel, Herbert Muhlen dă de
înţeles că chiar Duhul Sfânt devine un act comun, sau o Persoană comună a
Tatălui şi a Fiului. „Se poate spune că Duhul Sfânt este actul comun
(Wir – Akt) al Tatălui şi al Fiului, ca Persoană adică”. „Duhul Sfânt
este relaţia intertrinitară, actul comun (Wir – Akt) al Tatălui şi
Fiului, în El însuşi” (Der heilige Geist als Person, 3 Auflage, Munster,
Verlag, p. 157 şi 159).
Această tendinţă spre confuzia Persoanelor reduce relaţia iubitoare
dintre ele. Tatăl nu mai rămâne în actul purcederii Tată al Fiului, şi
Fiul, Fiu al Tatălui. Deci nici nouă Fiul întrupat nu ne mai dă Duhul
Sfânt ca Duh de Fiu ca să ne facă şi pe noi fii ai Tatălui ceresc,
împreună cu Sine. Duhul nu mai apare ca Duh al comuniunii între
Persoanele neconfundate, nici între oameni, dacă nu mai are un astfel de
rol nici în Sfânta Treime, întărind iubirea unei Persoane faţă de o
alta.
In Ortodoxie cei ce cred în Hristos primesc Duhul pentru ridicarea lor
la iubirea faţă de Tatăl ca Tată şi faţă de Fiul ca frate dumnezeiesc
făcut om asemenea lor, dar şi dragostea faţă de ceilalţi oameni ca fraţi
în Hristos. Duhul ne ridică peste alipirea la lume, ferindu-ne de o
pornire individualistă sau egoistă. Duhul Sfânt aduce în viaţa noastră
viaţa dumnezeiască, viaţa de sfinţenie, viaţa îndumnezeită. El ne face
să simţim pe Hristos şi lucrarea Lui una cu lucrarea Duhului în noi. De
aceea prin Duhul cerem în rugăciunile Bisericii sfinţirea tuturor, o
dată cu semnul crucii făcut peste noi şi peste cele ce le folosim ca
mişcare de depăşire a egoismului nostru.
De lucrarea sfinţitoare a Duhului unită cu semnul crucii nu se vorbeşte
în grupările neoprotestante nicicând. Oamenii rămân astfel închişi în
lumea aceasta, adresându-I lui Iisus simple cuvinte.
3. Spiritualitatea ortodoxă accentuată de poporul român în mod deosebit prin unele expresii ale sale.
Poporul român afirmă importanţa credinţei sale, numind-o „lege
românească” sau „lege strămoşească”. Ea reprezintă astfel pentru el
fundamentul tuturor legilor de viaţă într-o convieţuire de reciprocă
preţuire şi conlucrare, care-i asigură unitatea şi identitatea.
Spunându-i „legea românească” şi „strămoşească”, poporul nostru afirmă
trăirea în ea de la începuturile existenţei sale, care coincide cu
timpul apariţiei creştinismului şi răspândirii lui prin apostolii lui
Iisus Hristos.
Dar această îndelungată şi necurmată trăire în legea de supremă nobleţe a
lui Hristos, a produs o deosebit de afectuoasă alipire a lui la
Dumnezeu, care i-a devenit întru totul familiar.
Această familiaritate afectuoasă faţă de Dumnezeu, care a pus o pecete
de afecţiune şi pe relaţiile fiecărui ins cu semenii săi, o tâlcuieşte
poporul nostru prin expresia ,Dumnezeu drăguţu”. Dumnezeu nu este un
Stăpân aspru şi distant, ci un Părinte iubitor şi de aceea drag, ba
chiar drăguţ. Este un diminutiv care, ca aproape toată mulţimea de
diminutive ale poporului românesc, nu exprimă o micime a lui Dumnezeu
numit astfel, ci o intimitate şi o căldură a relaţiei cu El, a venirii
Lui în apropierea noastră, faptă săvârşită de Fiul lui Dumnezeu prin
întruparea Lui, numită de Sfântul Apostol Pavel „chenoză”, smerire,
dezbrăcare de slava exterioară, ca să-L putem simţi apropiat de noi. Cum
spune copilul tatălui său „tăicuţu”, fără a înceta să-1 vadă în mărimea
lui, dar simţindu-i în acelaşi timp coborârea iubitoare la el, aşa
spune poporul nostru „Dumnezeu drăguţu”, simţind coborârea Lui la *
comunicare iubitoare cu sine.
In
acelaşi înţeles foloseşte poporul nostru expresia „Măicuţa Domnului”,
văzând-o "Măicuţă” nu numai pentru Fiul ei iubitor, ci şi pentru tot cel
ce se adresează ei… Simt pe „Măicuţa Domnului” tot aşa de apropiată de
mine şi trăiesc aceeaşi afecţiune faţă de ea, cum o simt şi cum o simte
şi maica mea, când îi spun „măicuţă”.
Este de menţionat că numai poporul nostru foloseşte expresia „Maica
Domnului”. Grecii spun „Maica lui Dumnezeu”. In legătură cu aceasta stă
şi faptul că numai poporul român numeşte existenţa supremă nu simplu
„zeu”, ca toate celelalte popoare, ci „Domnul Dumnezeu”, care s-a
prescurtat în „Dumnezeu”. Prin aceasta deosebeşte pe Dumnezeul credinţei
creştine de zeii păgâni, ca forţe ale naturii. Dumnezeu este Domnul sau
unicul Stăpân al tuturor. Acest nume s-a dat încă de Apostoli Domnului
Hristos, ca să-L arate ca Dumnezeul Stăpân al tuturor. Acest nume îl
foloseşte şi poporul românesc, de la începuturile Lui, dar 1-a folosit
şi pentru Tatăl, arătând că şi Tatăl este Persoană şi totodată Stăpânul
tuturor. El afirma prin aceasta stăpânirea lui Dumnezeu peste toate.
Orice alt domn este un domn relativ, depinzând de alte puteri mai presus
de el.
Prin expresiile acestea poporul român arată delicateţea sufletească care i s-a imprimat prin credinţa lui.
Delicateţea aceasta şi-a exprimat-o şi faţă de Domnul Iisus Hristos în
„colindele” lui, în care foloseşte cele mai gingaşe cuvinte pentru
Pruncul dumnezeiesc născut în ieslea din Betleem. Dar tot în aceste
cuvinte de o mare bogăţie de conţinut este descrisă toată lucrarea
mântuitoare a lui Hristos. Intre altele, pruncul este prezentat ca
Dumnezeu care îşi însuşeşte plânsul nostru, dar nu pentru trebuinţele
Lui, ci pentru păcatele noastre, plâns care-1 va duce până la moartea pe
cruce pentru noi. O expresie originală a primit în creaţia populară
românească jertfa lui Hristos în „Legenda Mănăstirii Argeş”. In ea,
Hristos este numit Manole, forma românească a lui Emanuel, cum e numit
Hristos în Sfânta Scriptură, care se traduce în româneşte „cu noi este
Dumnezeu”: Emanuel sau Manole nu poate întemeia Biserica decât pe jertfa
trupului Său, care în limba greacă este de genul feminin (sarx). Dar
poporul român a generalizat această idee, cunoscând faptul că oricine
îşi dedică viaţa unei mari opere pentru alţii, uită de grija celor
apropiaţi.
Credinţa în Dumnezeu cere oamenilor să fie buni, aşa cum este El însuşi.
Omul bun este „omul lui Dumnezeu”. Omul rău e un „păgân”, care nu crede
în Dumnezeu. Bunătatea este una cu sănătatea minţii. Cel lipsit de
bunătate este „nebun”. Omul bun este şi un om cu sufletul frumos. Omul
rău este un „om urât”. Omul bun este omul comunicativ. Când nu ai pe
cineva cu care să comunici, ţi-e „urât”. Numai omul comunicativ îşi face
viaţa frumoasă, plăcută. Se afirmă prin aceasta firea comunicativă a
românului. Eu am nevoie de altul, altul are nevoie de mine. Se afirmă
prin aceasta valoarea persoanei. Când mă aflu numai între lucruri, mi-e
„urât”. Aceasta arată că la fundamentul existenţei nu este o esenţă
impersonală, ci o comuniune de Persoane, adică Sfânta Treime.
Pentru poporul român lumea întreagă răspândeşte o „lumină” prin
rânduiala ei. De aceea îi spune „lume”, de la cuvântul lumină. Un peisaj
frumos este o „gură de rai”, este în el o frumuseţe plină de taină. Ea
nu este produsul unei esenţe lipsită de gândire şi de bucuria pentru o
rânduiala. Omului i se cere „să facă un lucru ca lumea”; prin aceasta se
afirmă că şi lumea e făcută „lume” printr-un simţ conştient al
rânduielii, al frumosului.
Iadul în care totul se află într-o luptă plină de dezarmonie este în întuneric.
In toată rânduiala lumii e prezent Dumnezeu cu iubirea Lui faţă de
oameni. Dar faţă de oamenii „fără Dumnezeu”, păgâni şi răi, El foloseşte
lumea şi pentru a le aduce greutăţi şi nenorociri. De aceea când vin
asupra acestor oameni grele nenorociri, poporul român spune că-i „bate
Dumnezeu”. încercări pot veni şi peste oameni buni, dar până la urmă ei
sunt ajutaţi să biruiască necazurile şi greutăţile.
Poporul roman, crescut spiritual in mistica ortodoxa a luminii, nu in
mistica occidentals a intunericului, este un popor care se bucura de
lumina, caci lumina este in planul fizic expresia randuielii, iar in
planul spiritual, expresia bunatatii sau a relatiei armonioase,
generoase a omului cu semenul sau. Fata omului bun raspandeste lumina.
De aceea sfintii au in icoane capetele inconjurate de un nimb luminos.
Omul bun este omul care zameste luminos in bucuria comuniunii.
Toate acestea reprezinta un program pentru innobilarea reala a omului.
Si numai in comuniunea bucuroasa cu altii, asa cum e practicata de
poporul roman, se innobileaza omul. Numai in comuniune se inainteaza la
nesfarsit in aceasta noblete si in descoperirea fara sfarsit a tainei
omului, care se hraneste din taina comuniunii intre Persoanele Sfintei
Treimi.
|