Politica fata de crestinism a imparatului Teodosie I cel Mare
Teodosie I cel Mare a acordat problemelor religioase o
atentie deosebita, incat s-a putut spune despre el ca "s-a ocupat mai
mult de situatia Bisericii decat de problemele Statului si ale sale"
(Sf. Ambrozie). Domnia lui Teodosie a insemnat si revenirea la carma
Imperiului a imparatilor ortodocsi, Teodosie fiind primul care a
renuntat la titlul de pontifex Maximus, obligatoriu in titulatura unui
imparat roman. Inca de la inceputul domniei sale, alaturi de Gratian va
incerca sa apere adevarata credinta ortodoxa, credinta universala.
Aceasta atitudine este ilustrata printr-o opozitie evidenta fata de
diferitele "dizidente ariene", sau fata de donatisti, maniheeni,
apolinaristi etc.. La venirea la Constantinopol a lui Teodosie, episcop
era Damofilus (arian), iar conducatorul anomeilor, Eunomius, traia la
Calcedon, influenta arienilor fiind deosebit de puternica. Dupa moartea
Sfantului Vasile cel Mare (379), Sfantul Grigorie de Nazianz este chemat
de clerul si populatia capitalei, pentru a deveni episcopul lor.
Grigorie vine la Constantinopol, unde intemeiaza biserica Invierii
(Anastasis), in care pronunta intre 379-380 cunoscutele cuvantari
impotriva anomeilor si a pnevmatomahilor, numite cele 5 Cuvantari
Teologice, care vor provoca mari tulburari.
Membrii tuturor acestor dizidente erau considerati
drept "eretici" si supusi rigorilor legii. La 3 august 379, Gratian
anulase deja masurile luate la Sirmium cu un an mai inainte: el
interzicea adunarile ereticilor, nu le recunoaste conducatorilor lor
calitatea de clerici, aceasta masura vizandu-i se pare in mod special pe
donatisti. Cateva luni mai tarziu, la 28 februarie 380, un edict
promulgat de Teodosie I la Tesalonic, fara consultarea prealabila a
episcopilor, preciza criteriile care dadeau dreptul la titlul de
"crestin al Bisericii universale"; un alt edict din 10 ianuarie 381
reamintea acelasi lucru ca dealtfel si cel emis in iulie 381, dupa
Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol. Toate aceste edicte
mentionau cel putin pentru partea orientala a Imperiului, ca religia
crestina adevarata este cea care se acorda cu credinta marturisita la
sinodul de la Niceea, fiind mentionat pe scurt si continutul; erau
citati si episcopii considerati garanti ai acestei credinte.
Deodata toti dizidentii se vedeau in postura de a fi
considerati eretici, construirea de biserici le era interzisa, ca
dealtfel si reuniunile liturgice, chiar si in case particulare, iar
clerul lor era alungat din capitala. Cu toate acestea in 386 un edict al
lui Valentinian al II-lea restituia pentru eternitate "drepturile sale"
unei fractiuni ariene: aici era desigur si influenta mamei sale
Iustina. Acest edict era trecut si in Codex Teodosianus, permitand
multor arieni sa-si pastreze bisericile din afara oraselor. Aceasta
constituia singura exceptie, in anii care au urmat Teodosie I luand
masuri drastice impotriva tuturor ereticilor: ei nu aveau nici un drept
asa cum avea Biserica Universalasi faceau obiectul mai multor
interdictii, cum ar fi interdictia de a avea locuri de cult, de a se
reuni, de a hirotoni preoti. Altii cum ar fi maniheii, erau reprimati
foarte dur, fiind privati chiar de o serie de drepturi civice, din 389
avand si interdictul de a mai locui la Roma. Sub incidenta lipsirii de
drepturi civile de genul de a lasa testamente sau mosteniri, au fost
arienii incepand din anul 389.
Daca prin edictul de la Milan din 313, crestinismul
devenea numai o religie licita, alaturi de alte culte pagane, acum se
facea un pas inainte, decisiv, prin care Ortodoxia era declarata singura
credinta permisa in Imperiu: in edictele date acum se facea o
distinctie clara intre catolicus si ereticus, primul termen desemnandu-i
pe ortodocsi, adepti ai hotararilor Sinodului de la Niceea, iar al
doilea pe toti partizanii celorlalte culte religioase. Paganii erau
considerati o categorie aparte.
Drept urmare nu era permisa decat existenta Bisericii
Catolice. Prin decretul lui Teodosie din 28 februarie 380, se adauga
termenului catolicus, care insemna universal, adica Biserica universala,
spre deosebire de secte asa cum precizase pentru prima oara Sfantul
Ignatie al Antiohiei, si semnificatia de ortodox, drept credincios.
Cu siguranta ca aceste masuri nu au fost puse in
practica cu strictete, dar ne dau indicatii precise cu privire la
orientarea politica a Statului, garant de acum al Ortodoxiei. La aceasta
legislatie trebuie amintitasi preocuparea pentru conduita preotilor, a
clerului in general, tradusa prin numeroase exigente de ordin moral:
adulterul si homosexualitatea fiind sever pedepsite. Dupa moartea lui
Gratian in 383, uzurpatorul Maxim era convins ca Imperiul i-a fost dat
de Dumnezeu, interesandu-se de problemele Bisericii si condamnandu-l pe
Valentinian pentru politica sa de favorizare a arianismului, persecuta
pe manihei. In 384, tribunalul imperial pe care-l prezida, confirma
condamnarea la moarte a lui Priscilian, un episcop spaniol pe care un
sinod local tinut la Bordeaux il declarase maniheu, fapt care a suscitat
oprobiul a numerosi episcopi printre care Martin de Tours si totodata
inceputul unei schisme in randul episcopatului din Galia. El va fi
considerat de discipolii sai drept martir. Aceasta miscare declansata de
omorarea lui Priscilian va dura pana in sec. V-VI.
Pentru aceasta perioada nu pot fi uitate lucrarile
Sinodului al II-lea ecumenic tinute la Constantinopol in primavara
anului 381. Tema acestui sinod a fost erezia lui Macedonie, cunoscuta
sub numele de erezia pnevmatomaha, deoarece era impotriva dumnezeirii
Sfantului Duh.
Macedonie facea din Sfantul Duh o creatura, o
persoana mai mica decat Tatal si Fiul. Erezia sa a fost combatutasi s-a
hotarat ca Sfantul Duh este a treia persoana a Sfintei Treimi, egala cu
ele si prin urmare i se cuvine aceeasi cinstire. S-au redactat acum si
ultimele 5 articole ale Crezului, confirmandu-se totodata valabilitatea
hotararilor Sinodului de la Niceea. Garanti pentru toate acestea au fost
numiti: Nectarie, episcopul Constantinopolului, Timotei al Alexandriei,
Grigorie de Nyssa, Diodor de Tars, la car s-a alaturat chiar si
episcopul Tomisului, Gherontie. Prezenta sa ne arata prestigiul de care
se bucura Biserica pe care o reprezenta, pastratoare a credintei
adevarate. La Sinodul al II-lea s-au luat de asemenea importante
hotarari in privinta organizarii bisericesti. Astfel, in privinta
comunitatilor bisericesti din provincii, acestea urmau sa fie grupate in
unitati mai mari corespunzatoare diocezelor laice. La Niceea se
hotarase deja ca episcopul din metropola provinciei (mitropolitul) sa
aiba autoritate asupra episcopilor din eparhia (provincia) sa. Acum se
face un pas mai departe. Mitropolitul din centrul diocezei avea
autoritate asupra celorlalti mitropoliti. De aceasta hotarare profita
mitropolitii din Antiohia, care isi exercita autoritatea asupra diocezei
Orientului, de Alexandria asupra Egiptului si Nubiei, Cezareea
Capadociei asupra diocezei Pontului, de Efes asupra diocezei Asia, de
Heracleea asupra diocezei Traciei.
Prin al treilea canon, Sinodul al II-lea Ecumenic a
hotarat ca episcopul de Constantinopol sa poarte numele de patriarh si
sa fie in rang "primul dupa episcopul Romei", deoarece Constantinopolul
era noua Roma. Observam ca in justificarea rangului episcopului de
Constantinopol se tinea seama de faptul ca el era capitala Imperiului.
Ridicarea in rang a episcopului de Constantinopol a nemultumit pe
ceilalti episcopi din centre apostolice precum: Roma, Antiohia,
Alexandria. Papa Damasus nu a recunoscut aceste hotarari ale canonului
al III-lea, convocand chiar un sinod la Roma, la care a invitat si
episcopi din Orient, dar acestia nu au venit, ei participand la un alt
sinod local organizat de Teodosie I la Constantinopol. La Roma nu au
fost trimisi decat niste observatori, iar papa Damasus impreuna cu
Ambrozie al Mediolanului au suportat cu greu acest afront. Se pare ca
Teodosie a dat un ordin prin care urma sa se alcatuiasca ordinea de
intaietate pentru toate scaunele mitropolitane din Imperiu, luand
nastere astfel prima Notitia episcopatum.
|