Ioan al V-lea Paleologul si Ioan al VI-lea Cantacuzino
Dupa moartea lui Andronic al III-lea la 15 iulie
1341, succesor a ramas Ioan al V-lea (13411391), fiul sau, impreuna cu
mama sa, Ana de Savoia. La randul sau, Ioan Cantacuzino, ca apropiat al
imparatului decedat, pretindea rolul de regent. Aceste pretentii au dus
la formarea unei puternice opozitii formata din Ana de Savoia si
patriarhul Ioan Calecas. Cel mai periculos adversar al primului ministru
a fost insa Alexis Apocaucos, un bun general, recompensat pentru
meritele sale cu bogatii si onoruri. Intrigile interne la care s-au
adaugat pericolele externe au agravat si mai mult criza interna.
Turcii, care ajunsesera la malurile Asiei Mici, au
intreprins expeditii pe tarmurile Traciei, sarbii inaintasera pana la
Tesalonic, iar bulgarii amenintau sa intre si ei in razboi. Ioan
Cantacuzino reuseste totusi sa restabileasca pacea cu ajutorul trupelor
pe care le recruta pe cont propriu. In acest moment s-a declansat in mod
deschis un adevarat razboi civil: Ioan Cantacuzino se declara imparat
la Demotica in 1341, recunoscand totodata legitimitatea lui Ioan al
V-lea si pe mama sa, Ana de Savoia. Prin aceasta declaratie el dorea sa
arate ca nu lupta impotriva familiei imperiale, ci impotriva lui Alexis
Apocaucos. De partea lui Cantacuzino erau aristocratii si nobilii din
Tracia, precum si calugarii isihasti. Adversarii proveneau din randul
paturii de mijloc, a claselor de jos si dintre partizanii proocidentali.
Razboiul civil dintre Cantacuzino si Apocaucos era agravat si de
cresterea puterii sarbilor condusi de Stefan Dusan si de cea a turcilor.
In plus, interventia puterilor straine avea loc intr-un moment in care
societatea bizantina era divizata din punct de vedera religios, iar
puterea militara era slabita.
Isihasmul, un curent vechi in spiritualitatea
bizantina, a fost evidentiat de Sfintii Simeon Noul Teolog si Grigorie
Sinaitul. Idealul suprem al isihastilor era ca prin curatirea de patimi
sa ajunga la starea de liniste care sa permita vederea luminii taborice,
de la Schimbarea la Fata. Pentru a atinge acest tel monahii luptau cu
patimile lor si de multe ori alegeau, pentru eficientizare, izolarea. Ei
foloseau si o pozitie speciala a corpului, isi potriveau capul cu barba
in piept si cu privirea spre inima, rostind rugaciunea: "Doamne Iisuse
Hristoase milueste-ma". Practica si conceptia ca lumina taborica poate
fi vazuta, a creat o serie de dispute in Imperiul Bizantin. Au existat
oameni care au contestat valabilitatea luminii taborice, printre acestia
numarandu-se si calugarul Varlaam din Calabria (Sudul Italiei). Varlaam
ii numea pe isihasti in mod ironic, "privitori in buric", spunand ca
lumina taborica nu este eterna, deci nu poate fi vazuta. In acest
context apare Sfantul Grigorie Palama, "campionul" doctrinei isihaste,
care aduce o distinctie esentiala intre fiinta divina (ousia) si
lucrarile ei (dinamis). Pentru a explica si mai bine raportul dintre
fiinta si lucrare, Palama spunea ca esenta soarelui nu poate fi
cunoscuta, dar putem vedea efectul sau. Sistemul isihast implinea
dorinta omului de a se uni cu Dumnezeu, creand o punte de legatura intre
lumea de aici si cea de dincolo. Aceasta era o nostalgie mai veche a
crestinilor, manifestatasi pe parcursul disputelor hristologice.
Isihasmul a fost declarat doctrina oficiala a Bisericii bizantine in
urma sinodului din anul 1351 de la Constantinopol, iar intre 1351-1356,
reprezentantul gandirii scolastice occidentale, Grigore Akindin, a fost
condamnat. Victoria lui Palama din 1351 nu era completa pentru ca
Biserica evita sa condamne pe adversarii isihasmului. Un obstacol pentru
isihasm au fost Ana de Savoia si patriarhul Ioan Calecas; Sfantul
Grigorie Palama este arestat ajungandu-se ca pe plan religios Imperiul
sa fie impartit in doua grupari.
In vara anului 1345 a murit la Constantinopol Alexis
Apokaukos, lucru care i-a dat posibilitatea lui Ioan Cantacuzino
(1347-1354) sa obtina unele victorii cu ajutorul turcilor. Pe 21 mai
1346 el a fost incoronat la Adrianopol ca imparat de catre patriarhul
Ierusalimului, fapt care marca legalitatea declaratiei de la Demotica
din 1341. Pe data de 3 februarie 1347 Ioan Cantacuzino a intrat triumfal
in Constantinopol, fiind recunoscut ca imparat chiar si de catre
adversarii sai. In noile conditii, Ana de Savoia isi schimba atitudinea
fata de isihasm, il depune din scaunul patriarhal pe Ioan Calecas, pe
care-l inlocuieste cu Isidor, iar Sfantul Grigore Palama este scos din
inchisoare. Instalarea pe tron a lui Ioan Cantacuzino a reprezentat
victoria isihasmului.
Pe plan extern, Ioan al VI-lea Cantacuzino a
colaborat chiar si cu turcii, pastrandu-si interesul pentru teritoriile
grecesti, atitudine manifestata prin fondarea despotatului de Moreea si
va fi ostil genovezilor. Ostilitatea fata de acestia din urma era
justificata de taxele de 80% pe care genovezii le incasau de la
bizantini pentru trecerea prin Bosfor. Trupele bizantine sunt insa
infrante in 1349, iareforturile de refacere a flotei au fost zadarnice.
In 1352 se declanseaza din nou razboiul civil dintre Ioan Cantacuzino si
Ioan al V-lea Paleologul, incheiat cu abdicarea primului, in noiembrie
1354. Din acest moment, Ioan Cantacuzino imbraca haina monahala, se
retrage la Athos, unde este influentat de doctrina isihasta.
Cu prilejul razboaielor civile care au avut loc in
aceasta perioada la Bizant, intalnim si conducatori dobrogeni aflati sub
conducerea lui Dobrotici. El se afla in fruntea unui despotat care
fusese intemeiat intre anii 1320-1322 si cuprindea regiunea numita "tara
Cavernei", adicatinutul dintre Varna si Caliacra. Tot in cadrul
razboielor civile de la Bizant din 1346 aflam si numele lui Balica, un
conducator dobrogean, care a intervenit in luptele dintre bizantini prin
trimiterea a 1.000 ostasi ce urmau sa lupte sub conducerea lui
Dobrotici alaturi de Ana de Savoia si de Ioan al V-lea.
Rolul jucat de Dobrotici este evidentiat si prin
faptul ca el ajunge sa fie despot peste un tinut cuprins intre Varna si
Caliacra, iar formatiunea sa politica devine foarte importanta in
Balcani. In 1386 Dobrotici a murit, iar fiul sau Ivanco scotea propria
moneda de aur, ceea ce demonstra ca Statul dobrogean isi mentinea la
acea data independenta. Atat Dobrotici cat si fiul sau Ivanco au avut
legaturi stranse cu Vlaicu Vodasi cu Mircea cel Batran.
|