Monday, 2017-12-18, 7:45 PM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Arhiva ortodoxa

Home » Articles » Istorie Bisericeasca

Inceputurile vietii crestine pe teritoriul tarii noastre

I.  Inceputurile vietii crestine pe teritoriul tarii noastre

(Crestinismul daco-roman)

           Intemeierea Bisericii noastre, a avut loc la Cincizecime, atunci cand  Duhul Sfant - in chipul unor limbi ca de foc - S-a pogorat asupra Sfintilor Apostoli, aflati in Ierusalim. Au fost botezati atunci ca la trei mii de suflete, constituindu-se astfel prima comunitate sau obste de credinciosi (cf. F. Ap., cap. II). Noua invatatura s-a propovaduit in Ierusalim, apoi in alte orase ale Tarii Sfinte, la inceput printre iudei. Din deceniul al cincilea al veacului intai, Sfintii Apostoli si-au inceput lucrarea misionara si in „lumea pagana”, potrivit poruncii pe care le-a dat-o Mantuitorul insusi inainte de inaltarea Sa la cer, de a invata si a boteza „toate neamurile” (Mat. 28, 19). Avem stiri doar despre lucrarea misionara a Sfintilor Apostoli Petru si Ioan, dar mai ales a Sfantului Pavel, din cartea „Faptele Apostolilor” (cu relatarea detaliata a celor trei „calatorii misionare” ale Sfantului Pavel) sau din Epistolele pe care le-au scris ei insisi. Trebuie sa retinem ca Sfantul Apostol Pavel si unii dintre ucenicii sai L-au propovaduit pe Hristos si in Peninsula Balcanica, deci in teritorii invecinate cu Dacia, unde traia pe atunci si o populatie traco-getica romanizata.

          Sfantul Andrei, Apostolul geto-dacilor („scitilor”). Lucrarea misionara a celorlalti apostoli ai Mantuitorului printre „neamurile pagane” este cunoscuta numai din traditie, fixata in scris mult mai tarziu. Pe noi, ca romani, ne intereseaza activitatea Sfantului Andrei, care a predicat in teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra, Dobrogea de mai tarziu, cunoscut in izvoarele antice sub numele de „Scitia”. In anul 46 al erei crestine teritoriul respectiv a fost cucerit de romani si anexat la provincia Moesia Inferior, iar in anul 297, in timpul lui Diocletian, a devenit o provincie aparte, numita „Scythia Minor”. Traditia privitoare la aceasta predica „apostolica” in Scitia este intalnita in lucrarea Despre apostoli a lui Hipolit Romanul, mort in cursul persecutiei imparatului Decius (249-251), iar in secolul IV apare in Istoria bisericeasca a episcopului Eusebiu de Cezareea Palestinei, care a preluat-o dupa o lucrare a marelui teolog, Origen din Alexandria (+254). In sprijinul evanghelizarii acestui teritoriu de catre Sfantul Andrei, se pot invoca si cateva „marturii indirecte”. Exista, de pilda, cateva colinde si creatii folclorice dobrogene si din stanga Prutului, care amintesc de trecerea apostolului prin aceste locuri. Cateva toponimice confirma acelasi lucru: „Paraiasul Sfantului Andrei”, „Apa Sfantului” sau „Pestera Sfantului Andrei” (aceasta se vede si azi in hotarul comunei Ion Corvin, in apropierea granitei romano-bulgare). Din Epistola Sfantului Apostol Pavel catre coloseni reiese ca si „scitii” au putut auzi cuvantul lui Dumnezeu (3, 11).

          Fara indoiala ca Sfantul Apostol Andrei nu s-a limitat numai la predicarea Evangheliei si la botezul celor pe care i-a adus la Hristos dintre geto-dacii si grecii din coloniile intemeiate pe tarmul Marii Negre (Pontul Euxin), inca din secolele VII-VI i. Hr. El va fi hirotonit pe unii din cei veniti la Hristos ca episcopi si preoti, asa cum a facut si Sfantul Apostol Pavel in calatoriile sale. Numai asa se explica faptul ca cele mai vechi stiri privind organizarea bisericeasca sunt din Scytia Minor. De altfel, tot dupa traditie, Sfantul Andrei a hirotonit ca episcop de Odyssos (azi Varna, in Bulgaria, in apropierea granitei) pe ucenicul sau Ampliat, pe care Biserica Ortodoxa il praznuieste la 31 octombrie. Episcopul (sau episcopii) peste care „si-a pus mainile” Sfantul Andrei au hirotonit, la randul lor, alti episcopi, preoti sau diaconi pentru teritoriul dintre Dunare si Mare si cel din stanga Dunarii, pentru a se asigura „succesiunea neintrerupta” a preotiei si care au devenit apoi propovaduitorii noii credinte - prin predica si botez - in randul autohtonilor geto-daci, iar mai tarziu daco-romani. Se poate afirma, deci, ca invatatura crestina a fost propovaduita pe o parte din teritoriul Romaniei de azi chiar de un Apostol al Mantuitorului, de Andrei „cel intai chemat”, incat, pe buna dreptate, crestinismul romanesc trebuie sa fie considerat „de origine apostolica”.

          Crestinismul in Dacia. In anul 106, imparatul Traian a cucerit o parte din teritoriul fostului stat al geto-dacilor, condus de regele Decebal, care a fost transformat in provincie romana (Transilvania, Banatul, Oltenia si o parte din Muntenia de mai tarziu). In urma acestor schimbari de ordin politic-teritorial, s-au creat conditii favorabile pentru propagarea noii invataturi si in nordul Dunarii. Se poate vorbi de anumiti „misionari neoficiali” recrutati dintre colonisti, soldati din armata romana, negustori sau sclavi, care imbratisasera credinta crestina inainte de a veni in Dacia. In secolul al III-lea numarul acestor misionari „laici” a sporit prin anumiti captivi crestini - pe care gotii - stabiliti atunci in teritoriile nord-dunarene - ii aduceau aici din Asia Mica, unde crestinismul era cunoscut din „veacul apostolic”. Din randul lor, unii erau hirotoniti ca episcopi, horepiscopi, preoti si diaconi.

          Trebuie mentionat ca predicarea Evangheliei in cuprinsul imperiului roman a intampinat multe greutati, datorita faptului ca pana in anul 313 - cand imparatul Constantin cel Mare (306-337) i-a acordat libertate, prin cunoscutul „Edict de la Mediolanum” (azi Milano) - era considerata ca „religio illicita” (neadmisa). Dar dupa retragerea administratiei si a legiunilor romane din provincia Dacia, prin anii 271/275, s-au creat premise favorabile pentru raspandirea crestinismului in spatiul carpato-dunarean. La aceasta a contribuit si faptul ca in timpul lui Constantin cel Mare Campia munteana a reintrat in stapanirea imperiului, deci legaturile permanente ale locuitorilor de aceeasi limba de pe ambele maluri ale Dunarii au contribuit la raspandirea masiva a invataturii crestine.

          Marturii arheologice paleocrestine. Acest lucru este confirmat si de un numar apreciabil de piese arheologice paleocrestine, descoperite in peste o suta de asezari daco-romane (in numar mult mai mare s-au descoperit in Scythia Minor). Intre cele mai semnificative retinem: „gema de la Potaissa” (azi Turda) cu o serie de reprezentari simbolice, intre care si Bunul Pastor; o tablita votiva (donarium) de la Biertan, langa Medias, cu inscriptia „Ego Zenovius votum posul” si un disc cu monograma lui Hristos (XP); un fragment ceramic descoperit la Porolissum (azi Moigrad, jud. Salaj); mai multe opaite (lampi) de bronz sau de lut ars, decorate cu semnul crucii sau cu monograma lui Hristos, descoperite mai ales in centrele urbane ale fostei provincii. Alte obiecte paleocrestine s-au descoperit in Banat si in Oltenia (de pilda, parti dintr-un candelabru de bronz, descoperit la Racari-Dolj, folosit desigur intr-un lacas de cult. Majoritatea acestora sunt din secolul al IV-lea, dar unele par sa fie si mai vechi. S-au descoperit si cateva obiecte paleocrestine la Barbosi-Galati, important cap de pod roman la confluenta Siretului cu Dunarea, care, dupa aprecierea arheologilor apartin secolului al III-lea.

          Un lucru care trebuie subliniat in chip deosebit este acela ca - pentru secolul IV - avem primele dovezi literare si arheologice privind existenta unor lacasuri de cult in teritoriile daco-romane nord-dunarene. Astfel de biserici paleocrestine s-au construit peste ruinele castrului roman de la Slaveni (jud. Olt); iar la Porolissum (azi Moigrad, jud. Salaj) un fost templu pagan a fost transformat in lacas de cult crestin. In alte doua centre s-au descoperit fundatiile unor bazilici si anume la Sucidava (azi Celei-Corabia, jud. Olt), cu o serie de inscriptii crestine in limba greaca si la Morisena (azi Cenad, jud. Timis). Se pare ca si actuala lucrare din Densus (jud. Hunedoara) este un fost monument funerar roman transformat in lacas de cult crestin prin secolul al IV-lea. In actul martiric al Sfantului Sava, care si-a dat viata pentru Hristos undeva in partile Buzaului, la 12 aprilie 372, se relata ca el „canta psalmi in biserica”. Fireste, toate aceste lacasuri de cult presupun existenta unor preoti si ierarhi, cum vom constata in paginile urmatoare.

          Marturii lingvistice. Un argument convingator asupra vechimii crestinismului romanesc ne ofera numeroasele cuvinte cu sens religios din fondul principal lexical al limbii romane, folosite din secolele III-IV pana azi. O parte din termeni au fost preluati din latina populara vorbita de stramosii nostri daco-romani si „increstinati”, iar altii creati pe loc de noii marturisitori ai credintei crestine. Notam cuvintele biserica (din basilica), credinta, lege, Inviere, Inaltare, Boboteaza, Treime, Tata, Fecioara, inger, altar, cruce, rugaciune, toaca, tampla, pacat, parinte, pagan, a boteza, a cununa, a cumineca, a se inchina, a se ruga s.a.

          Cateva sarbatori crestine au preluat numirile unor vechi sarbatori pagane apropiate ca data de ale noastre, primind, insa, un inteles nou, crestin (Calatio-calationem - Craciun, Florilia - Florii, Rosalia - Rusalii, dies conservatoria -sarbatoare). Un amanunt semnificativ este acela ca in rugaciunea „Tatal nostru”, ca si in Simbolul de credinta, alcatuit la primele doua Sinoade ecumenice (325 si 381) peste 90% din cuvinte sunt de origine latina (exceptie fac, in Tatal nostru, greseala, ispita si mantuieste), ceea ce arata ca ele au fost cunoscute de stramosii romanilor inca din perioada de formare a lor ca popor.

          Martiri crestini. Se cunosc mai multe nume de crestini care au suferit moarte martirica in timpul persecutiilor pornite de goti, cum a fost acel Sava pe care l-am pomenit mai sus, in partile Buzaului, in anul 372, un sfant Nichita si altii.

          In provincia Scythia Minor si in imediata apropiere, numarul crestinilor martirizati in cursul persecutiei lui Diocletian, in jurul anului 300, este foarte ridicat. Consemnam intre ei pe Zoticos, Atalos, Kamasis si Filipos, toti la Noviodunum (azi Isaccea), ale caror moaste s-au descoperit intr-o cripta de la Niculitel, jud. Tulcea (azi depuse in biserica manastirii Cocos), pe Chiril, Chindeas si Tasius la Axiopolis (azi Cernavoda), preotul Epictet si convertitul sau Astion la Halmyris (azi Dunavat), Macrobiu, Gordian, Heli, Lucian, Zotic si Valerian, fratii Argeu, Narcis si Marcelin, toti la Tomis (azi Constanta). In orasul Durostorum (azi Silistra), la granita dintre provinciile Scythia Minor si Moesia Inferior, consemnam numele soldatilor martiri Pasicrat, Valentin, Marcian si Nicandru, iar mai tarziu pe soldatul Emilian; in satul Ozobia, langa Durostorum, au patimi martirii Quintilian, Maxim citetul si Dadas.

          Ierarhia bisericeasca. Toate informatiile de mai sus duc la constatarea ca trebuia sa existe si o organizare bisericeasca in teritoriile carpato-dunarene. Izvoarele istorice au dovedit ca inca de la inceputul secolului al IV-lea, deci indata dupa promulgarea edictului de la Mediolanum din 313, sunt atestate documentar aproximativ 15 scaune episcopale in diferite cetati de pe malul drept al Dunarii, in provinciile romane Pannonia Inferior, Dacia Ripensis si Moesia Inferior (azi in Iugoslavia si mai ales Bulgaria) - la Sirmium, Singidunum, Viminacium, Oescus, Bononia, Marcianopolis, Novae, Appiaria, Abbvitus, Durostorum, ai caror titulari au participat la lucrarile unor Sinoade ecumenice sau locale. Presupunem ca acestea erau si mai vechi, pentru ca in jurul anului 300, in cursul persecutiei lui Diocletian, in cetatile respective au suferit moarte martirica un numar apreciabil de preoti.

          In nordul Dunarii se cunoaste un singur episcop si anume Teofil „al Gothiei”, participant la lucrarile primului Sinod ecumenic de la Niceea din anul 325; titulatura lui se explica prin aceea ca la data respectiva teritoriile nord-dunarene erau sub stapanirea gotilor. In anul 336 a fost hirotonit la Constantinopol un ucenic al lui Teofil, Ulfila, unul din marii misionari din tinuturile nord-dunarene (unul din parinti era grec, altul got). Potrivit relatarilor unui istoric de atunci, Filostorgiu, el „a fost hirotonit episcop pentru toti crestinii din tara getica”, deci dintr-o tara ai carei locuitori erau considerati ca „geti” (acum daco-romani). Reintors in nordul Dunarii, el a predicat in limbile gotica, latina si greaca (pentru descendentii grecilor luati in captivitate de goti). La inceput a fost ortodox, dar mai tarziu a devenit arian sau semiarian. In chip deosebit trebuie aratat ca acum a inceput traducerea Bibliei in limba gotica, folosind si un alfabet nou, creat de el. Prin anul 348 a fost nevoit sa se refugieze - cu multi credinciosi - in sudul Dunarii, din cauza persecutiilor indreptate impotriva crestinilor de conducatorii gotilor, continuandu-si acolo activitatea pana la moarte (c. 381-383). Pe langa acestia, au putut activa in nordul Dunarii si alti episcopi, dar si asa numitii „horepiscopi”, adica episcopi de sat, atestati in Biserica veche intre secolele III-XI, care locuiau in sate si activau numai din incredintarea unor episcopi cu eparhie sau episcopi „perihoreti” (misionari).

          Organizarea bisericeasca din Schythia Minor. Mentionam la inceput ca Sfantul Andrei a trebuit sa hirotoneasca episcopi, preoti si diaconi in cetatile de la Pontul Euxin in care a predicat pe Hristos. La randul lor, primii episcopi au hirotonit pe altii, chiar in conditiile in care credinta crestina nu era inca recunoscuta legal. Numai asa se poate explica faptul ca in cetatea Tomis, metropola provinciei, sunt atestati documentar mai multi episcopi. Actele martirice amintesc pe episcopii Evangelicus, Efrem si Tit la inceputul secolului al IV-lea. Un episcop de Tomis cu numele Marcu a participat la lucrarile primului Sinod ecumenic de la Niceea. In anul 369 era atestat documentar episcopul Betranion, aparator al Ortodoxiei in fata ereziei ariene; urmasul sau Gherontie a participat la Sinodul II ecumenic de la Constantinopol din 381. In secolul al V-lea sunt cunoscuti episcopii Teotim I, Timotei, care a luat parte la Sinodul III ecumenic din 431, de la Efes, Ioan, Alexandru, Teotim II, iar in secolul urmator Paternus si Valentinian. Toti erau oameni de mare cultura, autori de scrieri teologice, care au luat parte la controversele dogmatice ale timpului.

          In secolul al VI-lea Scythia Minor era o „provincie mitropolitana”, iar titularul ei devenise mitropolit, avand 14 episcopii sufragane, in principalele orase ale provinciei. Toate aceste scaune episcopale - inclusiv Tomisul - erau in legatura directa cu Patriarhia din Constantinopol, noua capitala a imperiului, principiu consfintit printr-o hotarare a Sinodului IV ecumenic de la Calcedon, din anul 451. Deci erau legati de Roma prin limba, iar de Constantinopol prin credinta.

          Din aceeasi provincie erau originari si cativa teologi de prestigiu, din care vom mentiona doar doi: Sfantul Ioan Casian (c. 360-435), intemeietorul a doua manastiri in Marsilia (azi Marseille - Franta), autorul unor lucrari teologice (Convorbiri cu Parintii, Despre asezamintele manastiresti cu viata de obste, Despre intruparea Domnului s. a.) si Dionisie Exiguul (sau „cel smerit”, c. 460-545), traducatorul unor carti teologice si canonice din greceste, cel care a pus bazele actualului sistem cronologic, cu numararea anilor de la nasterea lui Hristos („era crestina”).

          Raspandirea masiva a crestinismului in teritoriul dintre Dunare si Mare este confirmata si de cele aproximativ 35 de bazilici din secolele IV-VI descoperite in principalele centre urbane ale provinciei, la Tomis, Callatis (azi Mangalia), Tropaeum Traiani (Adamclisi), Histria (Istria), Axiopolis (Cernavoda), Troesmis (Iglitia), Dinogetica (Garvan) etc., la care se adauga peste o suta de inscriptii de obiecte cu caracter din secolele IV-VI.

          Din toate acestea, se poate desprinde constatarea ca nu poate fi vorba de o increstinare a stramosilor nostri la o anumita data, de o convertire a lor in masa, din ordinul conducatorilor politici sau in urma activitatii unor misionari oficiali, cum este cazul altor popoare din jur. La daco-romani procesul de increstinare are o nota specifica, in sensul ca a durat cateva secole, fiind rezultatul contactului direct al populatiei autohtone si al colonistilor cu propovaduitorii noii credinte religioase. Limba latina si credinta crestina au fost factorii care au contribuit la consolidarea procesului de unificare etnica, lingvistica si spirituala a autohtonilor cu noii veniti in Dacia, de neamuri si credinte diferite. Romanizarea si crestinarea au fost doua procese paralele, incat se poate spune ca la incheierea lor a aparut in istorie un popor nou, cel roman, cu o credinta noua, cea crestina, cu alte cuvinte poporul roman s-a nascut crestin.

Category: Istorie Bisericeasca | Added by: PortalOrtodox (2010-08-04)
Views: 290 | Rating: 0.0/0
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 2
Guests: 2
Users: 0
Copyright MyCorp © 2017