I. Inceputurile
vietii crestine pe teritoriul tarii noastre
(Crestinismul daco-roman)
Intemeierea
Bisericii noastre, a avut loc la Cincizecime, atunci cand Duhul Sfant
- in chipul unor limbi ca de foc - S-a pogorat asupra
Sfintilor Apostoli, aflati in Ierusalim. Au fost botezati atunci ca
la trei mii de suflete, constituindu-se astfel prima
comunitate sau obste de credinciosi (cf. F. Ap., cap. II). Noua
invatatura
s-a propovaduit in Ierusalim, apoi in alte orase ale
Tarii Sfinte, la inceput printre iudei. Din deceniul al cincilea al
veacului
intai, Sfintii Apostoli si-au inceput lucrarea
misionara si in „lumea pagana”, potrivit poruncii pe care le-a
dat-o Mantuitorul insusi inainte de inaltarea Sa la
cer, de a invata si a boteza „toate neamurile” (Mat. 28, 19).
Avem stiri doar despre lucrarea misionara a Sfintilor
Apostoli Petru si Ioan, dar mai ales a Sfantului Pavel, din cartea
„Faptele
Apostolilor” (cu relatarea detaliata a celor trei
„calatorii misionare” ale Sfantului Pavel) sau din Epistolele
pe care le-au scris ei insisi. Trebuie sa retinem ca
Sfantul Apostol Pavel si unii dintre ucenicii sai L-au propovaduit pe
Hristos si in Peninsula Balcanica, deci in teritorii
invecinate cu Dacia, unde traia pe atunci si o populatie traco-getica
romanizata.
Sfantul Andrei, Apostolul geto-dacilor („scitilor”).
Lucrarea misionara a celorlalti apostoli ai
Mantuitorului printre „neamurile pagane” este cunoscuta numai din
traditie, fixata in scris mult mai tarziu. Pe noi, ca
romani, ne intereseaza activitatea Sfantului Andrei, care a predicat
in teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra, Dobrogea
de mai tarziu, cunoscut in izvoarele antice sub numele de „Scitia”.
In anul 46 al erei crestine teritoriul respectiv a
fost cucerit de romani si anexat la provincia Moesia Inferior, iar in
anul
297, in timpul lui Diocletian, a devenit o provincie
aparte, numita „Scythia Minor”. Traditia privitoare la aceasta
predica „apostolica” in Scitia este intalnita in
lucrarea Despre apostoli a lui Hipolit Romanul, mort in
cursul persecutiei imparatului Decius (249-251), iar in secolul IV apare in Istoria bisericeasca a
episcopului Eusebiu
de Cezareea Palestinei, care a preluat-o dupa o
lucrare a marelui teolog, Origen din Alexandria (+254). In sprijinul
evanghelizarii
acestui teritoriu de catre Sfantul Andrei, se pot
invoca si cateva „marturii indirecte”. Exista, de pilda, cateva
colinde si creatii folclorice dobrogene si din stanga
Prutului, care amintesc de trecerea apostolului prin aceste locuri.
Cateva toponimice confirma acelasi lucru: „Paraiasul
Sfantului Andrei”, „Apa Sfantului” sau „Pestera
Sfantului Andrei” (aceasta se vede si azi in hotarul
comunei Ion Corvin, in apropierea granitei romano-bulgare). Din
Epistola Sfantului Apostol Pavel catre coloseni reiese
ca si „scitii” au putut auzi cuvantul lui Dumnezeu (3,
11).
Fara indoiala ca Sfantul Apostol Andrei nu s-a limitat numai
la predicarea Evangheliei si la botezul celor pe care
i-a adus la Hristos dintre geto-dacii si grecii din coloniile intemeiate
pe tarmul Marii Negre (Pontul Euxin), inca din
secolele VII-VI i. Hr. El va fi hirotonit pe unii din cei veniti la
Hristos
ca episcopi si preoti, asa cum a facut si Sfantul
Apostol Pavel in calatoriile sale. Numai asa se explica faptul ca cele
mai
vechi stiri privind organizarea bisericeasca sunt din
Scytia Minor. De altfel, tot dupa traditie, Sfantul Andrei a hirotonit
ca episcop de Odyssos (azi Varna, in Bulgaria, in
apropierea granitei) pe ucenicul sau Ampliat, pe care Biserica Ortodoxa
il praznuieste la 31 octombrie. Episcopul (sau
episcopii) peste care „si-a pus mainile” Sfantul Andrei au hirotonit,
la randul lor, alti episcopi, preoti sau diaconi
pentru teritoriul dintre Dunare si Mare si cel din stanga Dunarii,
pentru
a se asigura „succesiunea neintrerupta” a preotiei si
care au devenit apoi propovaduitorii noii credinte - prin
predica si botez - in randul autohtonilor geto-daci,
iar mai tarziu daco-romani. Se poate afirma, deci, ca invatatura
crestina
a fost propovaduita pe o parte din teritoriul Romaniei
de azi chiar de un Apostol al Mantuitorului, de Andrei „cel intai
chemat”, incat, pe buna dreptate, crestinismul
romanesc trebuie sa fie considerat „de origine apostolica”.
Crestinismul in Dacia.
In anul 106, imparatul Traian a
cucerit o parte din teritoriul fostului stat al
geto-dacilor, condus de regele Decebal, care a fost transformat in
provincie
romana (Transilvania, Banatul, Oltenia si o parte din
Muntenia de mai tarziu). In urma acestor schimbari de ordin
politic-teritorial,
s-au creat conditii favorabile pentru propagarea noii
invataturi si in nordul Dunarii. Se poate vorbi de anumiti „misionari
neoficiali” recrutati dintre colonisti, soldati din
armata romana, negustori sau sclavi, care imbratisasera credinta
crestina inainte de a veni in Dacia. In secolul al
III-lea numarul acestor misionari „laici” a sporit prin anumiti
captivi crestini - pe care gotii - stabiliti atunci in
teritoriile nord-dunarene - ii aduceau aici din Asia Mica, unde
crestinismul
era cunoscut din „veacul apostolic”. Din randul lor,
unii erau hirotoniti ca episcopi, horepiscopi, preoti si
diaconi.
Trebuie mentionat ca predicarea Evangheliei in cuprinsul imperiului
roman a intampinat multe greutati, datorita faptului
ca pana in anul 313 - cand imparatul Constantin cel Mare (306-337) i-a
acordat libertate, prin cunoscutul „Edict de la
Mediolanum” (azi Milano) - era considerata ca „religio illicita”
(neadmisa). Dar dupa retragerea administratiei si a
legiunilor romane din provincia Dacia, prin anii 271/275, s-au creat
premise
favorabile pentru raspandirea crestinismului in
spatiul carpato-dunarean. La aceasta a contribuit si faptul ca in timpul
lui
Constantin cel Mare Campia munteana a reintrat in
stapanirea imperiului, deci legaturile permanente ale locuitorilor de
aceeasi
limba de pe ambele maluri ale Dunarii au contribuit la
raspandirea masiva a invataturii crestine.
Marturii arheologice paleocrestine.
Acest lucru este confirmat
si de un numar apreciabil de piese arheologice
paleocrestine, descoperite in peste o suta de asezari daco-romane (in
numar
mult mai mare s-au descoperit in Scythia Minor). Intre
cele mai semnificative retinem: „gema de la Potaissa” (azi
Turda) cu o serie de reprezentari simbolice, intre
care si Bunul Pastor; o tablita votiva (donarium) de la Biertan, langa
Medias, cu inscriptia „Ego Zenovius votum posul” si un
disc cu monograma lui Hristos (XP); un fragment ceramic
descoperit la Porolissum (azi Moigrad, jud. Salaj);
mai multe opaite (lampi) de bronz sau de lut ars, decorate cu semnul
crucii
sau cu monograma lui Hristos, descoperite mai ales in
centrele urbane ale fostei provincii. Alte obiecte paleocrestine s-au
descoperit in Banat si in Oltenia (de pilda, parti
dintr-un candelabru de bronz, descoperit la Racari-Dolj, folosit desigur
intr-un lacas de cult. Majoritatea acestora sunt din
secolul al IV-lea, dar unele par sa fie si mai vechi. S-au descoperit
si cateva obiecte paleocrestine la Barbosi-Galati,
important cap de pod roman la confluenta Siretului cu Dunarea, care,
dupa
aprecierea arheologilor apartin secolului al III-lea.
Un lucru care trebuie subliniat in chip deosebit este acela ca
- pentru secolul IV - avem primele dovezi literare si arheologice privind existenta unor lacasuri de cult
in teritoriile
daco-romane nord-dunarene. Astfel de biserici
paleocrestine s-au construit peste ruinele castrului roman de la Slaveni
(jud.
Olt); iar la Porolissum (azi Moigrad, jud. Salaj) un
fost templu pagan a fost transformat in lacas de cult crestin. In alte
doua centre s-au descoperit fundatiile unor bazilici
si anume la Sucidava (azi Celei-Corabia, jud. Olt), cu o serie de
inscriptii
crestine in limba greaca si la Morisena (azi Cenad,
jud. Timis). Se pare ca si actuala lucrare din Densus (jud. Hunedoara)
este un fost monument funerar roman transformat in
lacas de cult crestin prin secolul al IV-lea. In actul martiric al
Sfantului
Sava, care si-a dat viata pentru Hristos undeva in
partile Buzaului, la 12 aprilie 372, se relata ca el „canta psalmi
in biserica”. Fireste, toate aceste lacasuri de cult
presupun existenta unor preoti si ierarhi, cum vom constata in
paginile urmatoare.
Marturii lingvistice.
Un argument convingator asupra vechimii
crestinismului romanesc ne ofera numeroasele cuvinte
cu sens religios din fondul principal lexical al limbii romane, folosite
din secolele III-IV pana azi. O parte din termeni au
fost preluati din latina populara vorbita de stramosii nostri
daco-romani
si „increstinati”, iar altii creati pe loc de noii
marturisitori ai credintei crestine. Notam cuvintele biserica
(din basilica), credinta, lege, Inviere, Inaltare,
Boboteaza, Treime, Tata, Fecioara, inger, altar, cruce, rugaciune,
toaca,
tampla, pacat, parinte, pagan, a boteza, a cununa, a
cumineca, a se inchina, a se ruga s.a.
Cateva sarbatori crestine au preluat numirile unor vechi sarbatori
pagane apropiate ca data de ale noastre, primind,
insa, un inteles nou, crestin (Calatio-calationem - Craciun, Florilia -
Florii, Rosalia - Rusalii, dies conservatoria
-sarbatoare). Un amanunt semnificativ este acela ca in rugaciunea „Tatal
nostru”, ca si in Simbolul de credinta, alcatuit la
primele doua Sinoade ecumenice (325 si 381) peste 90% din cuvinte
sunt de origine latina (exceptie fac, in Tatal nostru,
greseala, ispita si mantuieste), ceea ce arata ca ele au fost cunoscute
de stramosii romanilor inca din perioada de formare a
lor ca popor.
Martiri crestini.
Se cunosc mai multe nume de crestini
care au suferit moarte martirica in timpul
persecutiilor pornite de goti, cum a fost acel Sava pe care l-am pomenit
mai sus,
in partile Buzaului, in anul 372, un sfant Nichita si
altii.
In provincia Scythia Minor si in imediata apropiere, numarul
crestinilor martirizati in cursul persecutiei lui
Diocletian, in jurul anului 300, este foarte ridicat. Consemnam intre ei
pe Zoticos, Atalos, Kamasis si Filipos, toti la
Noviodunum (azi Isaccea), ale caror moaste s-au descoperit intr-o cripta
de
la Niculitel, jud. Tulcea (azi depuse in biserica
manastirii Cocos), pe Chiril, Chindeas si Tasius la Axiopolis (azi
Cernavoda),
preotul Epictet si convertitul sau Astion la Halmyris
(azi Dunavat), Macrobiu, Gordian, Heli, Lucian, Zotic si Valerian,
fratii
Argeu, Narcis si Marcelin, toti la Tomis (azi
Constanta). In orasul Durostorum (azi Silistra), la granita dintre
provinciile
Scythia Minor si Moesia Inferior, consemnam numele
soldatilor martiri Pasicrat, Valentin, Marcian si Nicandru, iar mai
tarziu
pe soldatul Emilian; in satul Ozobia, langa
Durostorum, au patimi martirii Quintilian, Maxim citetul si Dadas.
Ierarhia bisericeasca. Toate
informatiile de mai sus duc
la constatarea ca trebuia sa existe si o organizare
bisericeasca in teritoriile carpato-dunarene. Izvoarele istorice au
dovedit
ca inca de la inceputul secolului al IV-lea, deci
indata dupa promulgarea edictului de la Mediolanum din 313, sunt
atestate
documentar aproximativ 15 scaune episcopale in
diferite cetati de pe malul drept al Dunarii, in provinciile romane
Pannonia
Inferior, Dacia Ripensis si Moesia Inferior (azi in
Iugoslavia si mai ales Bulgaria) - la Sirmium, Singidunum, Viminacium,
Oescus, Bononia, Marcianopolis, Novae, Appiaria,
Abbvitus, Durostorum, ai caror titulari au participat la lucrarile unor
Sinoade
ecumenice sau locale. Presupunem ca acestea erau si
mai vechi, pentru ca in jurul anului 300, in cursul persecutiei lui
Diocletian,
in cetatile respective au suferit moarte martirica un
numar apreciabil de preoti.
In nordul Dunarii se cunoaste un singur episcop si anume Teofil
„al Gothiei”, participant la lucrarile primului Sinod
ecumenic de la Niceea din anul 325; titulatura lui se explica
prin aceea ca la data respectiva teritoriile
nord-dunarene erau sub stapanirea gotilor. In anul 336 a fost hirotonit
la Constantinopol
un ucenic al lui Teofil, Ulfila, unul din marii
misionari din tinuturile nord-dunarene (unul din parinti era grec, altul
got).
Potrivit relatarilor unui istoric de atunci,
Filostorgiu, el „a fost hirotonit episcop pentru toti crestinii din tara
getica”, deci dintr-o tara ai carei locuitori erau
considerati ca „geti” (acum daco-romani). Reintors in
nordul Dunarii, el a predicat in limbile gotica,
latina si greaca (pentru descendentii grecilor luati in captivitate de
goti).
La inceput a fost ortodox, dar mai tarziu a devenit
arian sau semiarian. In chip deosebit trebuie aratat ca acum a inceput
traducerea Bibliei in limba gotica, folosind si un
alfabet nou, creat de el. Prin anul 348 a fost nevoit sa se refugieze -
cu multi credinciosi - in sudul Dunarii, din cauza
persecutiilor indreptate impotriva crestinilor de conducatorii gotilor,
continuandu-si acolo activitatea pana la moarte (c.
381-383). Pe langa acestia, au putut activa in nordul Dunarii si alti
episcopi, dar si asa numitii „horepiscopi”, adica
episcopi de sat, atestati in Biserica veche intre secolele III-XI,
care locuiau in sate si activau numai din
incredintarea unor episcopi cu eparhie sau episcopi „perihoreti”
(misionari).
Organizarea bisericeasca din Schythia Minor.
Mentionam
la inceput ca Sfantul Andrei a trebuit sa hirotoneasca
episcopi, preoti si diaconi in cetatile de la Pontul Euxin in care
a predicat pe Hristos. La randul lor, primii episcopi
au hirotonit pe altii, chiar in conditiile in care credinta crestina
nu era inca recunoscuta legal. Numai asa se poate
explica faptul ca in cetatea Tomis, metropola provinciei, sunt atestati
documentar mai multi episcopi. Actele martirice
amintesc pe episcopii Evangelicus, Efrem si Tit la inceputul
secolului al IV-lea. Un episcop de Tomis cu numele Marcu a participat la lucrarile primului Sinod ecumenic de la Niceea.
In anul 369 era atestat documentar episcopul Betranion, aparator al Ortodoxiei in fata ereziei ariene; urmasul sau
Gherontie a participat la Sinodul II ecumenic de la Constantinopol din 381. In secolul al V-lea sunt cunoscuti episcopii
Teotim I, Timotei, care a luat parte la Sinodul III ecumenic din 431, de la Efes, Ioan, Alexandru,
Teotim II, iar in secolul urmator Paternus si Valentinian. Toti erau oameni de mare cultura, autori de
scrieri teologice, care au luat parte la controversele dogmatice ale timpului.
In secolul al VI-lea Scythia Minor era o „provincie
mitropolitana”, iar titularul ei devenise
mitropolit, avand 14 episcopii sufragane, in principalele orase ale
provinciei.
Toate aceste scaune episcopale - inclusiv Tomisul -
erau in legatura directa cu Patriarhia din Constantinopol, noua capitala
a imperiului, principiu consfintit printr-o hotarare a
Sinodului IV ecumenic de la Calcedon, din anul 451. Deci erau legati de Roma prin limba, iar de Constantinopol prin credinta.
Din
aceeasi provincie erau originari si cativa teologi de prestigiu, din care vom mentiona doar doi: Sfantul Ioan Casian (c.
360-435), intemeietorul a doua manastiri in Marsilia
(azi Marseille - Franta), autorul unor lucrari teologice (Convorbiri
cu Parintii, Despre asezamintele manastiresti cu viata
de obste, Despre intruparea Domnului s. a.) si Dionisie Exiguul
(sau „cel smerit”, c. 460-545), traducatorul unor carti teologice si canonice din greceste, cel care a pus
bazele actualului sistem cronologic, cu numararea anilor de la nasterea lui Hristos („era crestina”).
Raspandirea masiva a crestinismului in teritoriul dintre Dunare
si Mare este confirmata si de cele aproximativ 35 de
bazilici din secolele IV-VI descoperite in principalele centre urbane
ale provinciei, la Tomis, Callatis (azi Mangalia),
Tropaeum Traiani (Adamclisi), Histria (Istria), Axiopolis (Cernavoda),
Troesmis (Iglitia), Dinogetica (Garvan) etc., la care
se adauga peste o suta de inscriptii de obiecte cu caracter din secolele
IV-VI.
Din toate acestea, se poate desprinde constatarea ca nu poate
fi vorba de o increstinare a stramosilor nostri la o
anumita data, de o convertire a lor in masa, din ordinul conducatorilor
politici sau in urma activitatii unor misionari
oficiali, cum este cazul altor popoare din jur. La daco-romani procesul
de
increstinare are o nota specifica, in sensul ca a
durat cateva secole, fiind rezultatul contactului direct al populatiei
autohtone
si al colonistilor cu propovaduitorii noii credinte
religioase. Limba latina si credinta crestina au fost factorii care au
contribuit la consolidarea procesului de unificare
etnica, lingvistica si spirituala a autohtonilor cu noii veniti in
Dacia,
de neamuri si credinte diferite. Romanizarea si
crestinarea au fost doua procese paralele, incat se poate spune ca la
incheierea
lor a aparut in istorie un popor nou, cel roman, cu o
credinta noua, cea crestina, cu alte cuvinte poporul roman s-a nascut
crestin.