Dezvoltarea structurilor regionale ale Bisericii in secolul al IV-lea
Pe plan religios, decisive au fost numeroasele realizari ale lui
Constantin cel Mare sau ale lui Teodosie I cel Mare, ilustrate de legile
promulgate in favoarea Ortodoxiei. In vremea lui Teodosie I cel Mare,
Ortodoxia devine religia oficiala a Imperiului, iar teologia politica de
stat. Secolul al IV-lea a marcat astfel o evolutie interesanta legata
de noua pozitie pe care o va ocupa de acum Biserica in cadrul
Imperiului. Este vorba in linii mari, asa cum am vazut de incercarea de a
acomoda structura exterioara a Bisericii cu cea administrativa. Acest
lucru nu reprezenta ceva revolutionar, deoarece tendinta era practic de
prelungire a unui fenomen aparut inca de pe timpul lui Constantin cel
Mare si chiar inaintea lui: mai multe teritorii bisericesti, adunate in
jurul Bisericii mame.
Canonul al VI-lea dat la sinodul I de la Niceea
consfintea aceasta situatie. Era recunoascuta de facto intaietatea Romei
in Occident, Alexandriei in Egipt si a Antiohiei in Siria.
Constituindu-se aproape spontan, toate aceste "intaietati" purtau marca
unor conditii specific locale si a particularitatilor progresului
Bisericii in diferite regiuni ale Imperiului Roman. Astfel Roma,
singurul scaun apostolic din Occident avea locul sau unic. Exista insa o
diferenta intre intaietatea canonicasi cea jurisdictionala a Romei
asupra Bisericilor italiene invecinate pe de-o parte, si autoritatea sa
morala, recunoscuta in afara frontierelor Italiei, in Africa, Spania sau
Galia.
Biserica din Africa avea inca de la inceput o
structurasi o practica canonica speciala: autoritatea suprema era
detinuta de sinodul episcopilor, care se reuneau in mod regulat de 2 ori
pe an. In Orient, forma canonica a unitatii bisericesti varia de
asemenea de la o regiune la alta. In Egipt, centralismul era practic
complet: intreaga autoritate era in mana episcopului de la Alexandria,
in raport cu care ceilalti episcopi aveau practic o pozitie asemanatoare
cu cea a episcopilor vicari de astazi. In Siria insa, episcopul locului
era mult mai independent, in ciuda autoritatii avuta inca de la inceput
de Biserica din Antiohia, al doilea oras al Imperiului. Fara a rivaliza
cu cele trei scaune apostolice, Efesul ramanea totusi centrul
bisericesc al Asiei Mici. In celelalte regiuni unde nu exista vreun pol
de atractie la fel de important ca cele deja mentionate, Bisericile se
regrupau in jurul unei metropole sau a unei capitale provinciale. Este
semnificativ cazul Bisericii din Ierusalim, leaganul crestinatatii care
la sfarsitul sec. al III-lea nu reprezenta decat un simplu scaun
episcopal aflat in orbita metropolei de Cezareea, capitala
administrativa a Palestinei. In secolul al IV-lea creste importanta sa
bisericeasca, fapt explicabil prin interesul lui Constantin cel Mare
pentru Locurile Sfinte si a fluxului tot mai mare de pelerini atrasi de
locurile in care a trait si activat Iisus Hristos.
Chiar daca la inceput, la baza structurii bisericesti
a stat Biserica locala, adica comunitatea sau adunarea reunita sub
indrumarea si conducerea unui episcop, a preotilor si a diaconilor, este
clar ca in privinta caracterului relatiilor si legaturilor canonice
dintre Biserici existau diferente, acestea fiind in stransa legaturasi
cu viitoarea dezvoltare a crestinismului. Un lucru ramane insa esential:
legatura dintre comunitati era traitasi considerata la fel de
importanta ca si structura fiecareia dintre ele; nici o Biserica nu
putea accepta sentimentul autosuficientei. Legatura care unea diferitele
comunitati putea capata in functie de loc, forme variabile. In unele
regiuni intinderea teritoriala a autoritatii canonice cuprindea dioceze
de la tara situate in jurul bisericii din orasul cel mai important, al
carui episcop era recunoscut drept mitropolit; in alte regiuni,
provinciile intrau chiar ele insele in orbita unei Biserici care se
distingea prin vechime sau prestigiu apostolic, formand o asa-numita
"regiune bisericeasca". Egiptul reprezenta insa o exceptie prin absenta
unui esalon intermediar care era de altfel metropola provinciala: toti
episcopii aveau drept primat pe arhiepiscopul din Alexandria.
Sinoadele mitropolitane aveau sarcina sa rezolve
problemele de ordin general. Existau chiar Curti de apel pentru plangeri
impotriva episcopului locului, ele regland relatiile intre episcopi,
sau modificau in caz de necesitate limitele diocezei. La hirotonia
noilor episcopi, participau toti episcopii unei provincii in frunte cu
mitropolitul. Pentru organizarea si disciplina bisericeasca, la sinoade
erau date binecunoscutele canoane sau reguli, primele culegeri existand
incepand cu secolul al IV-lea. Acum erau cunoscute 85 de canoane numite
si "apostolice" care formeaza pana astazi traditia canonica ortodoxa. La
acestea se vor adauga in timp canoanele Sinoadelor Ecumenice si cele
ale Sinoadelor locale, acceptate de intreaga Biserica. Demn de remarcat
este si faptul ca inca din secolul al IV-lea poate fi observata o
diferenta intre evolutia canonica a Occidentului si Orientului. Niceea
inregistrase si sanctionase modelul unitatii universale a Bisericii,
universalitatea sa, daca vrem catolicitatea sa, asa cum era la sfarsitul
sec. al III-lea. Totusi numic nu putea impiedica evolutia acestui
model. In sec. al IV-lea observam o coordonare din ce in ce mai stransa
intre structurile Bisericii si cele ale Statului. Imperiul era impartit
in dioceze, iar canonul al II-lea de la Sinodul Ecumenic din 381
stabileste impartirea Bisericii in dioceze: regiunea bisericeasca a
Egiptului avea drept centru Alexandria, Orientul-Antiohia,
Pontul-Cezareea Capadociei, Asia-Efesul, Tracia-Heracleea. Vechea
organizare era fundamentata pe cea noua, unde criteriul decisiv era
importanta orasului. La randul lor, diocezele au fost impartite in
provincii, iar acestea din urma in eparhii, terminologia fiind de
origine romana.
|