Sfârşitul vieţii şi urmaşii lui Constantin cel Mare - Istoria Bizantului - Arhiva ortodoxa - Portal ortodox,rugaciuni,acatiste,predici,pastorale

Saturday, 2016-12-10, 9:34 PM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Arhiva ortodoxa

Home » Articles » Istoria Bizantului

Sfârşitul vieţii şi urmaşii lui Constantin cel Mare

Istoricul  bisericesc Eusebiu de Cezareea ne dă în lucrarea sa Vita Constantini IV, 60-75, amănunte despre faptele din urmă ale lui Constantin, despre modul cum s-a pregătit să se boteze, despre moartea şi înmormântarea lui. La Constantinopol el a zidit biserica Sfinţii Apostoli, în care trebuia să fie înmormântat, înconjurat de sarcofagele celor doisprezece Apostoli,  monument  de o strălucire arhitectonică deosebită şi care a devenit de-a lungul istoriei bizantine gropniţă pentru cei mai mulţi împăraţi.

În anul 336, Constantin se afla la Constantinopol, unde şi-a serbat cei treizeci de ani de domnie (tricennalia). Cu acest prilej Eusebiu de Cezareea a rostit în faţa împăratului o cuvântare în care i-a adus elogii deosebite pentru întreaga sa activitate, prezentând Imperiul roman drept un reflex al împărăţiei cereşti. Curând după aceea, o solie persană a venit la Constantinopol, cerând evacuarea Armeniei. Constantin a răspuns printr-o declaraţie de război, dar în timpul pregătirilor pentru campania împotriva perşilor, după sărbătoarea Paştilor, simţindu-şi puterile slăbite, a plecat la băi în oraşul Hellenopolis, locul de naştere al mamei sale (Sfânta Elena), lângă Nicomidia, în Bithinia. Căzând bolnav, Constantin s-a retras, în cele din urmă la vila sa de la Ancyrona, la locul numit Charax (azi Hereke, aproape de localitatea Ghebze în Turcia), în apropiere de Nicomidia, unde a murit la 22 mai 337. Cu puţin timp înainte, a fost botezat de episcopul semiarian Eusebiu al Nicomidiei. Corpul său îmbălsămat a fost depus într-un sicriu de aur şi dus în Palatul imperial din Constantinopol, fiind vegheat permanent de o gardă militară. Aici a continuat să primească aşa-numita adoratio, timp în care, la ora obişnuită a audienţei lor, senatori, magistraţi, demnitari sau simpli oameni, veneau să-i aducă un ultim omagiu. Apoi, a fost transportat şi înmormântat cu mare fast în mausoleul de lângă biserica Sfinţii Apostoli, construită de el pentru a adăposti moaştele Sfinţilor Apostoli, el socotindu-se al treisprezecelea Apostol. Pentru contribuţia adusă la răspândirea şi dezvoltarea creştinismului, Biserica l-a trecut în rândul Sfinţilor, alături de mama sa, numindu-l „cel întocmai cu Apostolii”.

După moartea lui Constantin cel Mare, la 22 mai 337, istoricul Eusebiu de Cezareea ne informează că „ … el a mai domnit trei luni şi după moarte”, răstimp în care actele de stat au fost emise tot în numele său.

Încă din anul 335, înainte de sărbătorire a treizeci de ani de domnie (tricennalia), împăratul Constantin cel Mare a împărţit Imperiul între cei trei fii şi doi nepoţi ai săi, fiii fratelui său vitreg, Dalmatius (fiul lui Constantius Chlorus şi al Theodorei), fără să indice pe unul ca având întâietate între ceilalţi. Astfel, Constantin II (337-340), fiul cel mare, a primit Gallia, Britannia şi Spania cu Mauretania Tingitană, având reşedinţa la Treveri, în Gallia; Constanţiu (337-361) a primit Egiptul şi Asia, având reşedinţa la Constantinopol, iar Constans (337-350) conducea Italia, Africa, Pannonia, Illyricum şi Thracia, având reşedinţa la Sirmium. Cei doi nepoţi, Dalmatius jr. a primit Peninsula Balcanică (Macedonia, Tracia, Ahaia) cu misiunea de a apăra graniţa dunăreană, iar Hanibalianus a primit partea orientală a Asiei Mici (Capadocia, Pontul, Armenia Mică), cu titlul de „Rege al regilor şi al neamurilor din Pont” (Rex regnum et Ponticarum gentium), împrumutat probabil din protocolul persan, şi pe cel de „nobilissimus”, având ca oraş de reşedinţă Cezareea Capadociei.

Planurile lui Constantin în privinţa succesiunii au eşuat aproape imediat. Cei trei fii ai lui Constantin cel Mare nu  fost de acord cu împărţirea făcută de tatăl lor şi, îndată după înmormântare acestuia, ei s-au proclamat auguşti, la 9 septembrie 337. Considerându-se singurii îndreptăţiţi să moştenească teritoriul Imperiului, ei au provocat o revoltă la Constantinopol, în urma căreia au fost ucişi Iulius Constantius, unul din fraţii vitregi al lui Constantin cel Mare şi Dalmatius jr. şi Hanibalianus. Au scăpat doar fiii lui Iulius Constantius, Gallus, un copil în vârstă de 12 ani şi Iulianus, în vârstă de 6 ani.

În urma unei întâlniri care a avut loc la Viminacium, în Moesia Superior, între fiii lui Constantin cel Mare, aceştia şi-au împărţit diocezele astfel: Constantin II a primit Occidentul (Britannia, Gallia, Spania), Constanţiu a devenit stăpân peste Orient (Asia Mică, Siria, Palestina, Egiptul şi Tracia), iar Constans, încă minor, având doar 14 ani, a obţinut Italia, Africa, Pannonia şi Illyricum, fiind sub tutela fratelui cel mare, Constantin II.

Armonia şi buna înţelegere dintre fraţi nu a ţinut prea multă vreme. În timp ce Constanţiu se afla în Răsărit reţinut de luptele cu perşii, în Apus a început cearta între ceilalţi doi fraţi. Constans accepta cu greu situaţia de a fi tutelat de Constantin II. După ce a obţinut câteva victorii împotriva sarmaţilor din Banat, sfătuit de un bătrân consilier, Eugarius, Constans a refuzat să se mai supună tutelei fratelui mai mare şi a dat o serie de legi din care a omis numele lui Constantin II. Acesta dornic să-şi aducă la ascultare fratele, l-a atacat, însă a fost surprins de o ambuscadă lângă Aquileea, fiind capturat şi ucis pe loc (340). Teritoriile sale au fost anexate de Constans, care a preluat conducerea întregului Occident.

Până în anul 350 cei doi fraţi rămaşi în viaţă, Constanţiu şi Constans, au domnit fiecare în bună înţelegere, cu toate că între ei existau deosebiri de credinţă, Constans fiind ortodox, iar Constanţiu arian. În anul 350, Constans a fost ucis în urma unei conspiraţii, avându-l în frunte pe Magnus Magnentius. Astfel, Constanţiu a rămas singur împărat legitim peste întreg Imperiul, dar nu înainte de a-l elimina pe uzurpatorul care îi ucisese fratele (353).

Rămas singur împărat Constanţiu a avut de făcut faţă unor sarcini de natură politică şi militară foarte grele, atât în Occident, cât şi în Orient. În Orient conflictul cu perşii, început încă înainte de moartea lui Constantin cel Mare (care avusese intenţia să organizeze o campanie împotriva lor) se cerea rezolvat. Începând din anul 338 când regele persan Sappor al II-lea a asediat cetatea Nisibi, au avut loc noi conflicte cu perşii (până în anul 350), în timpul cărora au fost devastate o serie de teritorii bizantine, iar pe creştinii aflaţi sub stăpânirea persană au fost persecutaţi. Între martirii din această perioadă, amintim pe episcopul de Seleucia, iar istoricul Sozomenos vorbeşte chiar de 16.000 de martiri. După plecarea lui Sapor al II-lea, în războiul cu chioniţii (350), a urmat o perioadă de calm până în anul 355, după care ostilităţile au fost reluate şi mai intens, între anii 359-360.

Deşi unificat, Imperiul s-a confruntat cu o gravă criză internă şi externă, greu de depăşit de un singur suveran. Datorită multiplelor pericole externe care ameninţau Imperiul din toate părţile, Constanţiu l-a chemat pe vărul său, Gallus, căsătorit cu sora lui Constanţiu, căruia i-a încredinţat misiunea de a apăra frontiera Eufratului împotriva invaziilor persane. Suspectându-l însă că ar avea intenţia să se proclame împărat al Orientului, suspiciosul Constanţiu l-a ucis, la Pola, la sfârşitul anului 354.

Apoi, Constanţiu l-a chemat pe celălalt văr al său, Iulian, la Mediolanum şi l-a numit caesar, încredinţându-i comanda trupelor din Gallia, Britannia şi Spania. El şi-a luat însă măsuri de precauţie, punându-l pe Iulian sub o umilitoare şi atentă supraveghere.

Atacurile necontenite ale perşilor în Orient şi neputinţa lui Constanţiu de a-i învinge definitiv pe perşi, contrastau izbitor cu succesele militare ale lui Iulian care reuşise să zdrobească pe barbarii germani la frontiera Rinului. Pentru campania împotriva perşilor, Constanţiu avea nevoie de importante forţe militare şi, de aceea, i-a cerut lui Iulian să-i trimită, în ajutor, detaşamente de soldaţi din rândul trupelor sale. Trupele au refuzat să se supună şi, la 3 februarie 360, l-au proclamat augustus pe Iulian. Acesta a trimis o solie la Constanţiu prin care îl anunţa că îi va trimite trupe în vederea războiului cu perşii, dar îi cerea totodată să recunoască noua stare de fapt. Constanţiu a refuzat, poruncindu-i lui Iulian să revină la vechiul titlu de caesar şi prin aceasta întru totul supus lui. Atunci Iulian a pornit în fruntea armatei spre Constantinopol, pentru a tranşa disputa cu augustus-ul său. După ce a încheiat campania împotriva perşilor, Constanţiu a pornit şi el din Antiohia spre Europa pentru a-l pedepsi pe răzvrătit, dar s-a îmbolnăvit subit la Tars, în Cilicia, şi a murit la 3 noiembrie 361. A avut, totuşi, răgazul să se boteze, ca şi tatăl său, pe patul de moarte şi, pentru că nu a avut moştenitori, l-a numit ca succesor al său chiar pe Iulian. Trupul său neînsufleţit a fost transportat la Constantinopol şi înmormântat în biserica Sfinţii Apostoli.

Pe plan religios, Constanţiu a continuat să sprijine activ creştinismul, dar spre deosebire de tatăl său el a fost adeptul arianismului. El a căutat să promoveze această erezie, reuşind către sfârşitul domniei s-o impună ca doctrină oficială a Imperiului. Cât timp a trăit fratele său Constans, el a mai făcut unele concesii ortodocşilor, dar după moartea lui Constans atitudinea sa a devenit mai radicală.

În timpul său şi-a desfăşurat activitatea misionară episcopul Ulfila, în rândul populaţiilor din Gothia, adică în regiunile de răsărit ale Munteniei, sudul Moldovei şi sudul Basarabiei, stăpânite de goţi, dar locuite de neamuri diferite şi în primul rând de daco-romani. Ulfila a predicat în limba gotică, dar şi în limbile latină şi greaca înţelese de autohtoni. Constanţiu s-a dovedit un susţinător al creştinilor şi atunci când, prin anul 348, regele got Aorich a dezlănţuit în regiunile nord-dunărene, controlate de el o sângeroasă persecuţie împotriva lor. Atunci o mare parte din goţi, în frunte cu Ulfila, au cerut azil în Imperiu, iar împăratul Constanţiu i-a primit bine, Ulfila devenind chiar episcop de Nicopolis ad Istrum.

Prin faptul că a încercat să impună o linie de conduită favorabilă arienilor, mulţi l-au considerat intervenţionist, fiind chiar asimilat cu „primul caz de cezaro-papism”.[1]

În ceea ce priveşte dogmele, asistăm în continuare la cearta dintre niceeni şi arieni. În anul 338 Sfântul Atanasie, care fusese exilat la Augusta Treverorum (Trier), datorită opoziţie sale faţă de reabilitarea şi repatrierea lui Arie, a reuşit să-şi recapete scaunul episcopal, în special datorită sprijinului lui Constantin II. El a fost nevoit să facă faţă reacţiei violente a arienilor. Aceştia s-au împărţit acum în două grupe: semiarienii, care admiteau numai o asemănare între Fiul şi Tatăl, numiţi eusebieni deoarece îl aveau în frunte pe Eusebiu de Nicomidia şi arieni radicali, sau eunomieni, de la numele conducătorului lor Eunomiu; aceştia din urmă considerau că între Tatăl şi Fiul există o deosebire fundamentală, de substanţă. Sfântul Atanasie care fusese reintegrat în scaun nu în urma unui sinod, ci prin hotărârea împăratului, a fost alungat de pe scaunul episcopal cu ajutorul trupelor imperiale şi înlocuit cu Grigorie. Ierarhul alexandrin a fugit în Italia, unde a cerut ajutorul papei Iulius.  Acesta din urmă a cerut episcopilor din Orient să vină la Roma pentru a participa la un sinod, care să clarifice cazul, dar în faţa refuzului acestora, papa a decis singur în  problema Sfântului Atanasie, pe care l-a găsit nevinovat (340).

În Orient, episcopii au ţinut mai multe sinoade, în care au încercat alcătuirea unui Crez propriu. În Occident, papa a reuşit să-l convingă pe Constans să facă presiuni asupra fratelui său Constanţiu, pentru a fi convocat un sinod care să discute cazul Sfântului Atanasie. În anii 342 sau 343 a avut loc un sinod la Sardica (Sofia), la care a participat şi Sfântul Atanasie. Din cauza neînţelegerilor reprezentaţii celor două părţi a Imperiului s-au adunat separat. Occidentalii l-au declarat pe Sfântul Atanasie nevinovat, iar orientalii, după mai multe şedinţe, s-au mutat la Adrianopol, unde l-au condamnat pe Sfântul Atanasie şi au alcătuit un nou Crez. La moartea lui Grigorie în 345, sub presiunea fratelui său, Constanţiu i-a permis Sfântului Atanasie să-şi reocupe scaunul din Alexandria. Din păcate lucrurile nu s-au oprit aici. În urma sinodului de la Rimini (Ariminium) din anul 356, Constanţiu l-a exilat pe Sfântul Atanasie pentru a treia oară. Într-un alt sinod ţinut, în anul 359, tot la Rimini, cu episcopii occidentali şi un altul la Seleucia, în Palestina, s-a adoptat, drept credinţă oficială, arianismul. Acelaşi lucru a fost adoptat şi la un sinod de la Constantinopol.

În ceea ce priveşte atitudine faţă de păgânism putem spune că succesorii lui Constantin cel Mare au fost mai degrabă defavorabili, dar măsurile lor au fost de multe ori lipsite de coerenţă. O lege din vremea lui Constans din 341 prevedea abolirea superstiţiilor şi a sacrificiilor, fără a fi vorba aici de o interdicţie absolută a tuturor cultelor păgâne. Era vorba probabil de o reînnoire a prevederilor din vremea lui Constantin cel Mare privind sacrificiile sângeroase şi alte practici păgâne.[2]



[1] A. PIETRI, Histoire du christinisme des origines à nos jours: naissance d’une chrétienté (250-430), Paris, 1995, p. 289.

[2] Pierre MARAVAL, op. cit. p. 12.

Category: Istoria Bizantului | Added by: PortalOrtodox (2012-01-03)
Views: 479 | Tags: Bizant, dreapta credinta, inceputul crestinismului, Ortodoxie, cursuri, istoria bizantului, teologie istorie, Istoria Bizantului online, referat | Rating: 5.0/1
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2016