Reformele lui Diocleţian - Istoria Bizantului - Arhiva ortodoxa - Portal ortodox,rugaciuni,acatiste,predici,pastorale

Saturday, 2016-12-10, 9:35 PM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Arhiva ortodoxa

Home » Articles » Istoria Bizantului

Reformele lui Diocleţian

Împăratul Diocleţian a întreprins o serie de reforme cu caracter administrativ, militar, financiar şi politic, care aveau să prelungească, dar nu să salveze viaţa statului sclavagist roman. Cea mai importantă măsură cu caracter politico-militar a fost instaurarea formei de conducere a statului, a monarhiei absolute de drept divin, cunoscută sub numele de Dominat, în locul celei a Principatului, care a dăinuit de la Octavian Augustus până la Diocleţian.  În anul 297, Diocleţian a procedat şi la o reformă administrativă căutând să slăbească autoritatea prefecţilor, urmărind să introducă controlul puterii centrale asupra provinciilor. Roma a încetat să mai fie reşedinţă imperială, autoritatea Senatului a fost aproape desfiinţată, iar poziţia privilegiată a Italiei din punct de vedere administrativ anulată. Din punct de vedere administrativ-teritorial Imperiul a fost împărţit în patru prefecturi:

               -    a Orientului, cu capitala la Nicomidia (Asia Mică);

-         a Illyricului, cu capitala la Sirmium (azi Mitroviţa, fosta Iugoslavie);

-         a Italiei, cu capitala la Mediolanum (azi Milano, în Italia);

-         a Galliei, cu capitala la Treveri (azi Trier, în Germania).

Prefecturile erau împărţite în douăsprezece dioceze: Oriens (Siria, Egiptul, Cirenaica), Pontus (estul Asiei Mici), Asiana (vestul Asiei Mici), Thracia (Moesia Inferior), Moesia (Macedonia, Epirul, Ahaia şi Creta), Pannonia (Dalmatia, Noricum), Italia (cu Rhetia), Africa (la vest de Syrta Mare), Hispania (Mauretania Tingitană), Viennensis (sud-estul Galliei), Gallia (restul Galliei, cu cele două Germanii) şi Britannia (împărţită în patru provincii). Diocezele, la rândul lor, au fost împărţite în nouăzeci şi şase de provincii. Împăratul Constantin cel Mare, mai târziu, a continuat această reformă, ridicând numărul diocezelor la paisprezece, iar al provinciilor la o sută douăzeci.

Prefectura era condusă de un praefectus praetorio, dioceza sau dieceza de un vicarius sau exarh iar provincia de un proconsul (praesides). Diocleţian a mărit autoritatea reprezentanţilor prefecţilor (vicarii), făcând din aceştia adevăraţii conducători ai provinciilor, care depindeau direct de împărat, singurul în faţa căruia dădeau socoteală. Vicarii fixau impozitele pe care aşa-numiţii praesides le executau, iar în domeniul militar tot ei dădeau dispoziţii pentru organizarea limes-ului.

La baza reformelor administrative şi fiscale ale lui Diocleţian se aflau îndeosebi consideraţii de ordin militar. Astfel, el a acordat o mare atenţie întăririi puterii armate a Imperiului, pentru apărarea frontierelor şi pentru susţinerea autorităţii imperiale. Pentru a micşora autoritatea guvernatorilor, care în repetate rânduri se proclamaseră împăraţi în timpul crizei din secolul al III-lea, atribuţiile lor au fost separate de cele militare în toate provinciile. Conducerea treburilor civile a fost încredinţată unui praeses, iar comanda militară a trecut în mâinile unui dux, conducător militar care comanda în una sau mai multe provincii.  Acesta nu avea nici un amestec în administraţia civilă. Efectivul armatei a fost dublat, numărul legiunilor crescând de la 39 la 60-70, iar numeric depăşea 500.000 de soldaţi. Pentru sporirea numărului de soldaţi, marii latifundiari au fost obligaţi să pună la dispoziţia statului un număr de oameni, în raport cu numărul de sclavi şi coloni de pe moşiile lor. De asemenea, erau înrolaţi în armată străinii aflaţi pe teritoriul Imperiului ca şi barbarii care erau acceptaţi să se aşeze în interiorul graniţelor (foederati).

Armata a fost împărţită în două categorii de trupe distincte: unităţi militare fixe de graniţă (milites ripenses sau limitanei), cu garnizoane stabile pe frontiera fortificată (limes), conduse de un dux sau praepositus limitis provinciae, şi unităţi militare centrale mobile, cu garnizoane în interiorul Imperiului (milites comitatenses). Acestea din urmă alcătuiau armata de manevră aflată la dispoziţia împăratului, putând fi trimisă oriunde în funcţie de nevoile de moment. Din această armată făcea parte şi corpul de gardă din Constantinopol (scholae palatinae), condus de un magister officiorum. În fruntea armatei se aflau mai mulţi magistri militum, subordonaţi direct împăratului şi care aveau în subordine comandanţii din provincii, duces. Aceştia alcătuiau o ierarhie militară, distinctă de cea civilă.

Diocleţian a arătat o mare atenţie organizării limes-urilor. La graniţele Imperiului au fost construite reţele de fortificaţii, legate între ele prin drumuri, toate având rolul de a asigura apărarea frontierelor.

În domeniul fiscal, datorită cheltuielilor cerute de armată, de aparatul administrativ mărit, de construcţiile măreţe din Roma şi din alte oraşe, ca şi de luxul de la Curtea imperială, Diocleţian a fost nevoit să iniţieze o serie de reforme pentru a spori veniturile statului. Astfel, principalul impozit plătit de romani, annona, a fost transformat în ceea ce s-a numit capitatio-jugatio. El se numea astfel deoarece la stabilirea lui se aveau în vedere două elemente distincte: caput, reprezentând partea de impozit pe cap de ţăran şi  jugum, reprezentând suprafaţa de pământ pe care o putea lucra un ţăran cu doi boi (cca. 5 ha). La aceasta se mai adăugau diferite consideraţii privind calitatea pământului, felul culturii de pe el, numărul de lucrători, numărul vitelor, etc. Cei care nu posedau un teren cultivat plăteau numai impozitul pe cap de om (capitatio plebeia). Acest impozit era obligatoriu pentru toţi locuitorii Imperiului, iar cu perceperea lui erau însărcinaţi mai mulţi funcţionari ai guvernatorilor.

Totodată au fost instituite taxe pentru exercitarea unei meserii în industrie şi comerţ (chrysargyron), percepută în monedă de aur, de unde şi numele ei, ca şi pe circulaţia şi vânzarea mărfurilor (octava, siliquaticum).

Deprecierea monedei romane, consecinţă a alterării aliajului şi a scăderii greutăţii ei, a impus o reformă monetară, întreprinsă de Diocleţian şi completată de Constantin. Primul a reluat emisiunile de monede de aur şi argint, bătând în continuare şi monedă din bronz, iar lui Constantin i-a revenit meritul stabilirii unui nou sistem monetar, care avea să rămână în vigoare până la sfârşitul statului bizantin şi care avea la bază moneda din aur numită solidus sau hyperper (din sec. VIII, nomisma) în greutate de  4,4 - 4,5 g, echivalentul a 1,72 dintr-o livră romană (320 g aur). Aceasta a înlocuit vechea aureus.

În cadrul aceloraşi măsuri, Diocleţian a emis în anul 301, un edict cu privire la preţuri (edictum de pretiis rerum venalium), în care se stabileau preţuri maximale pentru toate mărfurile, inclusiv pentru mâna de lucru, prescriindu-se pedepse aspre pentru contravenienţi. Deoarece nu ţinea seama de realităţile vremii (diferenţa de preţuri între regiuni, circulaţia mărfurilor, etc.) edictul s-a dovedit nepractic, fiind abrogat la scurt timp după publicare.

Urmare a politicii sale de romanizare, Diocleţian a încercat să facă din limba latină singura limbă oficială, iar în anul 296 a făcut să înceteze ultima monetărie greacă autonomă, cea din Alexandria, atelierul de aici emiţând în continuare numai monede latine.

Diocleţian a căutat să aducă unele reforme pentru salvarea Imperiului. Acordând o mare atenţie problemei religioase, el se socotea restauratorul şi protectorul bunelor moravuri şi al pietăţii vechii Rome, încurajând cu mult zel cultele romane tradiţionale şi pe cele de origine străină care se adaptaseră religiei de stat. Proclamând originea divină a autorităţii imperiale, după modelul monarhiilor din Orient, Diocleţian îl considera pe Jupiter cel Mare şi Bun (Jupiter Optimus Maximus) drept tatăl şi principalul său ocrotitor, izvorul înaltei sale puteri.

  Politica religioasă a lui Diocleţian a întâmpinat opoziţia Bisericii creştine, care îşi făcea tot mai mulţi prozeliţi în rândul claselor de jos ale societăţii, în armată şi chiar în familia imperială. La început, Diocleţian s-a arătat îngăduitor faţă de toate cultele din Imperiu, Apoi, datorită refuzului creştinilor de a participa la cultul împăratului, aţâţat pe de altă parte şi de preoţii păgâni şi de reprezentanţii claselor dominante, Diocleţian a dezlănţuit în anii 303-304 cea mai cruntă persecuţie împotriva creştinilor. Persecuţia s-a simţit cel mai mult în Orient, în timp ce în Occident, cele patru edicte contra creştinilor şi-au găsit o mult mai slabă aplicare.

 

Category: Istoria Bizantului | Added by: PortalOrtodox (2012-01-05)
Views: 1972 | Tags: Bizant, dreapta credinta, inceputul crestinismului, Ortodoxie, cursuri, istoria bizantului, teologie istorie, Istoria Bizantului online, referat | Rating: 2.0/1
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2016