Arhiva ortodoxa

Doctrina bizantină a fost rezultatul unei evoluţii lungi a concepţiilor politico-filosofice din Orient şi din lumea greco-romană, la fundamentarea cărora şi-au dat mâna filosofii stoici din epoca elenistică şi romană, gânditorii neoplatonici din secolele II-IV şi, nu în ultimul rând, teoreticienii creştini, aceştia substituindu-se oarecum înaintaşilor lor.

Potrivit acestei doctrine Imperiul era emanaţia divinităţii însăşi şi avea pe pământ o misiune providenţială care consta în a supune toate popoarele lumii şi a le impune credinţa lui Hristos. În această nouă ordine, pax romana, a cărei misiune era instaurarea ordinii şi păcii pe pământ, a fost înlocuită cu pax christiana, care a devenit principala idee-forţă a centralizării politice a Imperiului şi a expansiunii sale externe. În baza acestei doctrine, Imperiul reprezintă replica terestră a împărăţiei lui Dumnezeu, care nu poate fi decât unic şi universal.

Odată ieşit din criza secolului al III-lea, Imperiul roman a suferit transformări profunde datorate reformelor iniţiate de Diocleţian şi continuate apoi de Constantin, care a realizat o completare organică, o sistematizare şi o perfecţionare a celor întreprinse de ilustrul său predecesor. Izvorâtă din considerente de natură militară şi fiscală, la care aveau să se adauge şi cauze politice, legate de invaziile şi războaiele permanente care au dereglat mecanismul economic roman, opera de reconstrucţie întreprinsă de cei doi împăraţi a dus la o nouă schimbare în plan economic, care avea să fie, în linii generale, şi aceea a statului bizantin.

În condiţiile dezechilibrului economic tot mai pronunţat, care ameninţa să compromită orice efort de redresare, Diocleţian şi Constantin au iniţiat un amplu program de reforme care, în spiritul concepţiilor orientale, a dus la o centralizare riguroasă a Imperiului şi la extinderea implicării statului în viaţa economică şi socială, creându-se o administraţie centrală. O parte din instituţiile create de împăratul Constantin datează din perioada când era el singur împărat, altele, dintre care unele foarte importante, existau în timpul când îl avea co-împărat pe Licinius, iar despre altele s-a constatat că existau deja în partea orientală a Imperiului condusă de acesta din urmă. Profilul dat de Constantin instituţiilor imperiale s-a păstrat până în secolul al VII-lea, când o amplă reformă administrativă a dus la crearea regimului themelor. Totuşi, principiile sale conducătoare – autoritarismul puterii imperiale, centralizarea şi birocratizarea Statului – s-au perpetuat până la dispariţia statului bizantin.

 - în administraţie

Ceea ce s-a avut în vedere, în primul rând, a fost întărirea autorităţii imperiale. Se ştie că în timpul perioadei Principatului, împăratul (princeps) avea puterea limitată de Senat. În cadrul acestui sistem de conducere, împăratul era totuşi factorul predominant, fapt care a dus la permanente conflicte cu membrii Senatului şi la tendinţa de a limita puterile acestui organ. În acest sens s-a avut în vedere întărirea autorităţii imperiale şi micşorarea influenţei Senatului şi a celorlalţi factori de putere (armată, popor, etc.). Persoana împăratului era considerată de origine divină, la fel ca şi puterea sa. Împăratul era alesul divinităţii, fapt care-l situa deasupra oamenilor şi egalul Apostolilor. Comandant militar şi judecător suprem, unic legislator şi apărător al Bisericii şi al credinţei ortodoxe, împăratul avea putere universală şi absolută. Concepţia orientală a divinităţii împăratului, avea efect asupra a tot ceea ce era legat de persoana sa. Pentru a întări prestigiul suveranului, acesta a fost plasat departe de poporul pe care îl conducea. Aceasta însemna că el era inaccesibil muritorilor de rând. Împăratul apărea în public foarte rar, însoţit de un fast extraordinar şi numai cu diadema pe cap, semnul suveranităţii autocratice. După modelul oriental, el avea veşmintele şi încălţămintea împodobite cu pietre scumpe. O etichetă severă însoţea toate ceremoniile Curţii imperiale.

Tot ceea ce îi aparţinea avea un caracter sacru: dispoziţiile care veneau de la împărat se numeau sacra, palatul în care locuia se numea Sacrum Palatium, apartamentul său era sacrum cubiculum,iar garderoba sa era numită sacra vestis. Administraţia civilă şi cea militară, administraţia centrală şi cea provincială au fost separate între ele. În vârful administraţiei imperiale se afla împăratul, care era conducătorul întregului aparat de stat.

Împăratul fiind alesul lui Dumnezeu, voinţa Acestuia era revelată de acordul unanim al Senatului, armatei şi poporului. Alegerea se făcea prin ridicarea pe scut şi aclamarea Senatului şi a poporului. Începând din secolele V-VI, raportul dintre cele două elemente ale consacrării se schimbă. Senatul şi poporul smulg armatei dreptul de a-l desemna pe împărat, deşi în ceremonia consacrării imperiale s-a păstrat actul ridicării pe scut (rit de origine germanică, pătruns în viaţa politică romană în secolul al III-lea), dar având o importanţă secundară. La mijlocul secolului al V-lea, în consacrarea imperială intervine Biserica, a cărei importanţă pe scena politică bizantină era în continuă creştere. Începând din anul 457 apare încoronarea împăratului de către patriarh,act care demonstra că puterea imperială este de origine divină. Actul încoronării de către patriarh a devenit elementul principal al întronării imperiale. Începând din anul 491, candidatul la tron trebuia să rostească o mărturisire de credinţă, prin care promitea ataşamentul faţă de Ortodoxie şi interesele Bisericii.

Un factor important era poporul. Populaţia din Constantinopol era poporul prin excelenţă, căruia împăratul trebuia să-i comunice voinţa şi să-i justifice politica. Hipodromul din Constantinopol a devenit astfel scena unei intense vieţi politice, unde se serbau marile victorii militare, dar se şi comunica poporului voinţa împăratului şi deciziile politice. Poporul era organizat în nişte facţiuni numite deme. La origine acestea erau organizaţii sportive, fiecare arborând la întreceri un steag de o anumită culoare. Cele mai importante facţiuni erau albaştrii şi verzii, numite aşa după culorile steagurilor. Primii erau conduşi de aristocraţia senatorială ortodoxă, avându-şi reşedinţa în cartierul Blacherne, iar ceilalţi erau conduşi de negustorii bogaţi, patronii de ateliere meşteşugăreşti, având tendinţe eretice (în special monofizite). Ei îşi aveau reşedinţa în cartierul muncitoresc din Cornul de Aur.  

Constantin a dat majestăţii imperiale un caracter mai impunător. În afară de diademă, ca semn al consacrării, monedele din anii 330-333 îl reprezintă pe împărat încoronat de o mână divină care ţâşneşte din cer. Titlul de imperator Caesar a fost înlocuit treptat de Dominus noster.  A renunţat la titlul de invictus, pentru a nu se asemăna cu zeul Soare, dar a păstrat pe cel de victor, căruia i s-a adăugat repede cel de triumphator. El a încercat să întemeieze o dinastie ereditară, acordând funcţii unor rude apropiate care i se arătaseră credincioase. De exemplu fratelui său vitreg, Dalmatius, a primit titlul de censor, iar lui Iulius Constantius, alt frate vitreg şi nepotului Hanibalianus, fiul lui Dalmatius, demnitatea specială de nobilissimus.

Pentru a micşora puterea guvernatorilor de provincii, care concentrau atât puterea civilă cât şi pe cea militară, putând astfel să încerce a uzurpa tronul imperial, Diocleţian a reorganizat Imperiul în patru prefecturi: a Orientului, a Illyricului, a Italiei şi a Galliei. În fruntea lor se afla câte un Prefectus Praetorio, singurul organ de conducere care mai deţinea încă în mâinile sale puteri civile şi militare. Constantin însă i-a retras puterea militară, el rămânând cu o autoritate pur civilă, cu puteri administrative, fiscale şi judiciare. Acestor patru prefecturi li se mai adăugau două: a Romei şi a Constantinopolului, scoase de sub autoritatea Prefectului Pretoriului şi puse sub aceea a unui Prefectus Urbi (Eparcoj thj PÒlewj). Acesta urma în rang imediat după Prefectul Pretoriului, având tot numai atribuţii civile. Era judecătorul principal al oraşului, avea controlul poliţiei, supravegherea pieţelor, grija apeductelor, controlul corporaţiilor meşteşugăreşti şi aprovizionarea cu grâu a populaţiei. Numărul provinciilor a crescut de la 57, câte erau în timpul lui Diocleţian, la 101 în timpul lui Constantin, iar mai târziu, în secolul al V-lea, a ajuns la 117. A fost înlăturată deosebirea între provinciile imperiale şi cele senatoriale, existentă în timpul Principatului, iar situaţia privilegiată a Italiei a fost eliminată, Peninsula fiind împărţită în provincii ca şi celelalte teritorii ale Imperiului. În acelaşi timp, pentru ca această fărâmiţare să nu ducă la slăbirea Imperiului şi a puterii centrale, Diocleţian a instituit diocezele. Mai multe provincii au fost grupate într-o dioceză, având în frunte un funcţionar subordonat Prefectului Pretoriului şi ale cărui puteri erau numai civile, numit vicarius, excepţie făcând doar cel al Orientului, care se numea Comes Orientis şi cel al Egiptului, numit Praefectus Augustalis. Diocleţian a creat 12 dioceze, cinci în Orient (Oriens, Pontica, Asiana, Thracia şi Moesia) şi şapte în Occident (Pannoniae, Britanniae, Galliae, Viennensis, Italiae, Hispaniae, Africae). Acestea aveau în fruntea lor guvernatori cu puteri numai civile, numiţi de împărat la recomandarea Prefecţilor Pretoriului. Comanda militară a provinciei era exercitată de un dux. Existau totuşi câteva provincii în care datorită caracterului rebel al populaţiei, puterea civilă şi cea militară au rămas concentrate în mâna aceleiaşi persoane. Această reformă a dus la eliminarea simţitoare a uzurpărilor şi a contribuit la îmbunătăţirea conducerii Imperiului întrucât nu totdeauna conducătorii militari aveau calităţile necesare pentru a guvernarea civilă.

În timpul împăratului Constantin cel Mare, trei provincii erau guvernate de proconsuli, treizeci şi şapte de consulari şi şaptezeci şi unu de correctores. El a limitat foarte mult puterea Prefectului Pretoriului. Noii miniştrii au primit majoritatea atribuţiilor care ţineau de resortul Prefectului Pretoriului. Astfel, fostul consiliu al împăratului (Consilium principis), un fel de „consiliu de coroană”, cu caracter temporar, a fost transformat într-o instituţie permanentă, cunoscută sub numele de Sacrum consistorium. El funcţiona ca o Înaltă Curte, stabilea liniile generale ale politicii imperiale, era consultat în materie de legislaţie, şi în faţa căreia erau aduse spre judecată cazuri importante (ex. înaltă trădare, amnistiere, etc.). Membrii săi (comites consistorii) stăteau în picioare (consistere) în faţa persoanei sacre a împăratului. Ei era aleşi de împărat dintre cei mai înalţi funcţionari ai administraţiei centrale. Erau oamenii de încredere ai împăratului şi constituiau un corp restrâns de funcţionari cu caracter permanent. Împăratul Constantin a folosit această instituţie pentru a dezagrega întreaga ierarhie tradiţională. Unora dintre comites le-a încredinţat supravegherea unor servicii centrale, pe alţii i-a trimis în provincie (comites provinciarum) ca delegaţi ai săi, cu puteri excepţionale, pentru a controla administraţia locală. O a treia categorie, aşa-numiţii comes rei militaris, aveau misiuni speciale în armata de campanie. Cu timpul însă, însuşi Constantin a devalorizat titlul de comes, acordându-l unui număr foarte mare de funcţionari civili şi militari. De aceea, pentru a fi deosebiţi comites consistorii de ceilalţi comites, aceştia din urmă au fost împărţiţi în trei clase ierarhice: comites primi, secundi et tertii ordinis. Mai târziu, titlul de comes a devenit unul pur onorific, acordat unui guvernator sau general, pentru a-i adăuga o autoritate specială.

În fruntea Sacrum consistorium se afla quaestor sacrii palatii, care pregătea legile şi răspunsurile la cereri, redacta discursurile împăratului, era reprezentantul sau locţiitorul acestuia în problemele juridice, iar mai târziu contrasemna edictele imperiale. De aceea, un quaestor trebuia să fie un bun jurist şi orator. De asemenea, el ţinea la zi lista funcţionarilor inferiori şi a ofiţerilor din cadrul trupelor auxiliare.

Prefecţii Pretoriului, care erau membri de seamă ai Consiliului imperial, au fost eliminaţi din cadrul acestei înalte instituţii. Locul l-a luat cel numit magister officiorum, şeful cancelariei imperiale. Această funcţie apare pentru prima dată în anul 320, fiind conferită de Licinius unuia din ofiţerii vechiului Pretoriu, care avea gradul de tribunus. În anul 323, el era numit tribunus et magister officiorum. Curând a primit un loc permanent în cadrul consistoriului şi i s-a încredinţat conducerea arsenalului armatei şi răspundea de securitatea împăratului. Pentru îndeplinirea acestei funcţii, el avea sub comanda sa regimentele de gardă ale Palatului imperial, cunoscute sub numele de scholae palatinae. El deţinea, de asemenea, funcţiile de ministru al afacerilor externe şi mare maestru de ceremonii al Curţii imperiale. În cadrul acestor înalte magistraturi, el se ocupa de primirea delegaţiilor străine, a ambasadorilor, de audienţele imperiale şi era şeful corpului de interpreţi ai limbilor străine. Ca Director al Poştei Statului (cursus publicus), se îngrijea şi de vizitele ambasadorilor străini în capitală. Avea, de asemenea, şi autoritatea disciplinară şi jurisdicţională asupra sclavilor Palatului imperial, fără a se suprapune peste atribuţiile aşa-numitului praepositus sacri cubiculi (marele şambelan).

Pe lângă acestea, avea şi funcţia de organ suprem de control asupra tuturor birourilor administrative (officia), cu numerosul lor personal, adică a întregii administraţii de stat. Biroul său era format din aşa-numiţii agentes in rebus, curieri imperiali cu statut special, alcătuind un fel de serviciu secret al statului, a căror funcţie implica o activitate de spionaj, urmărind starea de spirit atât a funcţionarilor, cât şi a supuşilor. 

Praepositus sacri cubiculi era o funcţie ocupată de eunuci, având ca sarcină administrarea sacrum cubiculus. El era şef peste aşa-numitul primicerius sacri cubiculi, care la rândul său coordona toţi sclavii din jurul împăratului, îngrijitorul garderobei împăratului (sacra vestis), peste cei treizeci de siletiari, care sub conducerea a trei decurioni, vegheau la menţinerea liniştii şi a ordinii acolo unde era prezent împăratul.

O categorie importantă de funcţionari din administraţia centrală o formau notarii. Ei asistau la şedinţele consistoriului, unde luau note, în calitate de secretari. Toţi la un loc formau un corp aparte (schola notariorum), ai cărei membri aveau grade militare, iar ca şef pe cel mai vechi dintre ei (primicerius notariorum). Acesta era subordonat direct împăratului. Notarii cunoşteau secretele de stat şi erau la curent cu numirile de funcţionari superiori civili şi militari din întreg Imperiul. Lista acestora se afla în posesia şefului lor. Ca oameni de încredere ai împăratului, ei erau însărcinaţi cu diferite misiuni delicate şi confidenţiale.

După quaestor sacrii palatii şi magister officiorum, cei mai înalţi în grad dintre membrii permanenţi ai consistoriului erau comes sacrarum largitionum, un fel de administrator al aşa-numitelor sacrae largitiones, adică darurile în bani ale împăratului, oferite unor funcţionari, ambasadori străini sau armatei, şi comes rerum privatarum, un fel de administrator al veniturilor particulare ale împăratului. Ei aveau ca subalterni pe aşa-numiţii rationales şi magistri rei privatae. Toţi erau consideraţi funcţionari ai Curţii imperiale, cunoscuţi sub numele de palatini.

Un înalt funcţionar al Palatului era şi comes domorum per Cappadociam et per Africam, administratorul domeniilor coroanei din Capadocia şi Africa. Începând din timpul lui Constantin cel Mare, aceste teritorii erau considerate domus divinae şi exploatate exclusiv în folosul Curţii. De asemenea, bunurile rămase fără moştenitori sau cele confiscate în urma unor sentinţe penale, erau atribuite Curţii imperiale (Res privatae), fără a mai intra în patrimoniul public (fiscus).

În sfârşit, mai făceau parte din consistoriu şi cei doi mari comandanţi militari (magistri militum praesentales), care îşi aveau reşedinţa în capitală.

Instituţia Prefectului Pretoriului a făcut şi ea parte din cadrul consistoriului având, la început, atribuţii militare, fiscale, judiciare şi administrative. Deţinătorii acestei funcţii aveau o putere foarte mare şi, de aceea, împăraţii numeau adesea doi prefecţi ai pretoriului. Diocleţian şi Constantin în prima parte a domniei sale au păstrat această instituţie aşa cum au moştenit-o. Pe măsură ce Constantin şi-a investit fiii şi nepotul cu titlul de caesar a pus lângă ei şi un prefect al pretoriului. Aceştia au primit însă doar puteri civile, tot din dorinţa de a limita autoritatea lor. Prin împărţirea Imperiului în patru prefecturi, au apărut şi alţi prefecţi ai pretoriului, ceea ce a făcut mai puţin periculoasă această funcţie pentru tronul imperial.

În atribuţiile prefectului pretoriului intrau: păstrarea ordinii publice, administrarea poştei, construcţia şi întreţinerea edificiilor publice, administrarea corporaţiilor şi reglementarea preţurilor pieţei, administrarea învăţământului superior, gestionarea annonei, plata soldelor şi a salariilor tuturor funcţionarilor civili şi militari din prefecturi, aprovizionarea cu alimente a armatei, gestiunea depozitelor de arme aparţinând statului. Prin ultimele două atribuţii, ei aveau însă şi o mare influenţă asupra treburilor militare ale Imperiului.

Întrucât Roma şi Constantinopolul ieşeau de sub jurisdicţia prefecţilor pretoriului, ele erau conduse de câte un prefect al capitalei (praefectus Urbi). Aceştia erau inferiori ierarhic prefectului pretoriului. Ei erau reprezentanţii Senatelor din cele două capitale pe lângă împărat. Prin intermediul lor, împăratul ţinea legătura cu Senatele din Roma şi Constantinopol. Aveau sub controlul lor întreaga viaţă economică, comerţul şi meşteşugurile din cele două oraşe. De asemenea, îndeplinea şi funcţia de judecători. În aceste posturi erau numiţi fie reprezentanţi ai celor mai nobile familii din Roma, fie favoriţi ai împăratului ajunşi la apusul carierei lor. În funcţie de persoanele alese în aceste funcţii se putea deduce stadiul relaţiilor dintre împărat şi Senat.

La Roma exista şi un vicarius praefecturae Urbis, care depindea de prefectul pretoriului, nu de prefectul oraşului. El era doar un înlocuitor al prefectului oraşului atunci când acesta se afla în incapacitate de a-şi îndeplini sarcinile sale.

În general, toţi aceşti înalţi demnitari aveau în subordine un personal extrem de numeros şi ierarhizat, având fiecare semne distinctive după care puteau fi uşor recunoscuţi. Biroul funcţionarului civil sau militar se numea officium, în cadrul acestuia activând toţi funcţionarii care îl deserveau.

Exista şi o ierarhie a titlurilor imperiale, întocmită în cea mai mare parte de Diocleţian şi desăvârşită de Constantin. Locul cel mai înalt în această ierarhie îl deţineau membrii familiei imperiale, care purtau titlul de nobilissimi. Toţi marii dregători ai statului erau investiţi apoi cu unul din următoarele titluri: illustres sau illÒustrioi (şefii principalelor demnităţi imperiale, comandanţii şefi ai armatei, marii dregători, etc.), spectabiles sau per…bleptoi (proconsulii, vicarii, guvernatorii militari ai provinciilor) şi clarissimi sau lamprÒtatoi (senatorii din Roma şi deţinătorii funcţiilor mai mici).

În timpul lui Constantin exista Senatul din Roma, ai cărui membri purtau numele de clarissimi şi aparţineau vechilor familii aristocratice, conservatoare şi, în general, anticreştine. Autoritatea sa a fost substanţial redusă în timpul lui Constantin. El a întemeiat un al doilea senat în noua capitală, Constantinopol, în locul „Sfatului oraşului” din fostul Byzantion. Faţă de Senatul din Roma, el era considerat de rang secundar, membrii săi având titlul de clari, arătând respectul deosebit faţă de cel din vechea capitală. În mare parte, membrii Senatului din Constantinopol erau reprezentanţi ai vechii aristocraţii romane, atraşi de Constantin în „Noua Romă” sau înalţi demnitari din Orient aduse din diferitele părţi ale Imperiului. Ei purtau titlul pe care această funcţie le permitea să-l deţină. Senatul constantinopolitan avea un rol consultativ în exercitarea autorităţii imperiale, cu deosebire în legislaţie şi justiţie, iar în perioada vacanţei tronului el dispunea de întreaga putere în stat.

- în armată

Schimbări importante a făcut împăratul Constantin şi în organizarea armatei. În secolul al IV-lea unităţile militare cele mai cunoscute erau legiunile (legiones) şi vexilaţiile (vexillationes), acestea din urmă fiind unităţi de cavalerie. Mai jos pe treapta ierarhiei militare erau auxilia şi cohortes, subunităţi de infanterie, apoi alae şi cunei, subunităţi de cavalerie. Toate aceste subunităţi purtau denumirea generală de numeri.

Recrutarea se făcea pe mai multe căi: numeroşii aventurieri romani şi străini, care se ofereau voluntar şi primeau o sumă de bani pentru a se întreţine; recruţii (ţărani liberi) proveniţi de pe marile proprietăţi funciare; fiii soldaţilor, care erau obligaţi să urmeze cariera militară a tatălui (obligaţie ieşită din uz înainte de Iustinian) şi barbarii, mai ales cei germani şi sarmaţi, organizaţi şi instruiţi de către ofiţeri romani.

Ca şi în timpul lui Diocleţian, armata era împărţită în două mari categorii: armata de frontieră (ripenses, limitanei) şi armata de manevră (comitatenses), aceasta fiind la dispoziţia împăratului, având garnizoane pe întreg teritoriul Imperiului. Cei mai buni soldaţi se alegeau pentru armata de manevră, ceilalţi fiind trimişi la frontiere. Durata serviciului militar era pentru limitanei de 25 de ani, iar pentru comitatenses  de 20 de ani. Aceştia din urmă erau mai bine plătiţi şi se bucurau de anumite privilegii, în timp ce trupele de frontieră au devenit de o calitate inferioară. El erau formate în majoritate din ţărani aşezaţi pe teritoriile de frontieră (limes), fiind comandate de duci (duces). Aceştia primeau un lot de pământ (fundi limitotrophi) ca răsplată pentru apărarea frontierei. Comandanţii trupelor de frontieră (duces), erau în Occident subordonaţi comandantului infanteriei, magister peditum, iar în Orient, se aflau sub comanda unui magister militum.

Istoricul Zosimos afirmă că împăratul Constantin cel Mare a slăbit armata de frontieră, care crescuse mult numeric în timpul lui Diocleţian, preluând corpurile de elită ale acesteia, pentru a forma o armată de manevră puternică în interior. El a fost oarecum constrâns la aceasta dorind să pună autoritatea imperială la adăpost de eventuale răscoale interne şi pentru a constitui o armată de rezervă împotriva atacurilor din afară. După bătălia de la Pons Milvius, Constantin a desfiinţat vechea gardă pretoriană, care prezenta puţină încredere, înlocuind-o cu comitatenses, soldaţi pe care i-a retras din armata de frontieră (limitanei), unde se afla mai mult de jumătate din numărul total de soldaţi, contribuind astfel la slăbirea apărării frontierelor. Regimentele de elită ale armatei de manevră alcătuiau aşa-numitele „trupe ale palatului” (scholae palatinae). Acestea erau unităţi de cavalerie (în sec. al V-lea erau şapte în Orient şi cinci în Occident), fiecare de câte 1.000, iar mai târziu de câte 500 de soldaţi, deosebiţi prin armele şi uniformele lor (scutari, clibanari, gentiles), proveniţi în marea lor majoritate din rândul triburilor germanice,  mai târziu din rândul armenilor, apoi al isaurienilor, ş. a. Erau conduse de tribuni şi puse sub comanda înaltului demnitar magister officiorum, constituind garda palatului. Începând din secolul al VIII-lea comandantul acestora se numea domesticul scholaelor (dom˜tikoj twn scolwn). Din secolul al X-lea erau doi domestici, unul în Răsărit, altul în Apus. Atunci când împăratul a renunţat să nu mai iasă în fruntea trupelor la război, ele şi-au pierdut caracterul militar, şi au fost scoase chiar şi de la paza palatului. Aceasta a fost încredinţată aşa-numiţilor excubitores, al căror şef era un înalt demnitar comes excubitorum, devenit mai târziu domestic al excubitorilor (dom˜tikoj twn exkoubitwn). 

Strâns legat de scholae era un corp de gărzi, candidati, numiţi astfel după uniforma lor albă, care se intrau în luptă în jurul împăratului atunci când acesta alegea să participe la o bătălie. Ei au existat până târziu în epoca bizantină.

Pe lângă scholari şi candidati care erau stricto sensu gărzi personale ale împăratului şi nu părăseau niciodată Palatul imperial, decât pentru a-l însoţi pe suveran, mai era un corp de gărzi numiţi iniţial protectores, iar mai târziu, domestici, tot oameni de încredere ai împăratului, compus din unităţi de infanterie şi de cavalerie, care era cantonat la Curtea imperială, dar care erau de multe ori trimişi în diferite locaţii, cu misiuni speciale. Ei era comandaţi de un comes domesticorum. De obicei, dintre ei erau recrutaţi tribunii.

Sub împăratul Constantin efectivul întregii armate era de peste 500.000 de soldaţi. Din nevoia de a se adapta la noua tactică ofensivă de luptă, unităţile de cavalerie şi-au înmulţit efectivele, iar unităţile ei au fost amplasate strategic în interiorul oraşelor fortificate de pe întreg cuprinsul Imperiului.

Transformări radicale au avut loc şi în conducerea armatei. Comanda supremă a armatei o avea împăratul. În afară de el, până în timpul împăratului Diocleţian, comanda superioară a armatei o avea prefectul pretoriului. Dar împăratul Constantin cel Mare le-a retras prefecţilor puterea militară şi a creat pentru comanda militară o nouă categorie de comandanţi militari numiţi magistri militum. În ierarhia oficială acesta urma imediat după prefectul pretoriului şi prefectul capitalei (praefectus Urbi). Pentru a nu mai constitui un pericol pentru puterea imperială, comandamentul armatei a fost împărţit în două: comandamentul infanteriei, condus de un magister peditum şi comandamentul cavaleriei, condus de un magister equitum, la început amândoi având puteri egale. În acest timp, prefectura pretoriului mai păstra doar atribuţii de intendenţă militară.

Imperiul nu şi-a apărat frontierele numai cu armatele regulate. El s-a sprijinit întotdeauna şi pe aportul micilor state vecine şi aflate în raporturi de dependenţă faţă de acesta, obligate a apăra teritoriul roman împotriva duşmanilor externi cu forţele lor proprii sau să furnizeze soldaţi pentru armata romană. În schimbul acestor servicii, ele primeau protecţia romană şi erau scutit de tribut. Aceşti barbari, cunoscuţi sub numele de gentiles, se legau printr-un tratat de alianţă (foedus) şi deveneau foederati. Mai târziu însă, conducătorul statului clientelar avea să primească o subvenţie anuală (annonae foederaticae) pentru plata soldaţilor aduşi în campaniile militare. Astfel de foederati au fost, în secolul al V-lea, etiopienii, la frontiera de sud a Egiptului, arabii la Eufrat, tzanii, lazii şi abasgii în Caucaz.

Generozitatea împăratului Constantin faţă de soldaţi a rămas legendară. El s-a îngrijit în permanenţă de bunăstarea veteranilor şi se interesa de soarta fiilor de militari. Ceea ce i se poate reproşa a fost faptul că a favorizat procesul de barbarizare a armatei, înrolând mulţi barbari în diferite unităţi militare, cu precădere în regimentele de gardă ale Palatului imperial. Unii dintre aceştia nici nu erau măcar superficial romanizaţi, ajungând ofiţeri şi chiar mari comandanţi ai armatei. Aceasta a dus la serioase probleme pentru evoluţia ulterioară a Imperiului.

           - în economie

Imperiul bizantin, pe parcursul existenţei sale de peste un mileniu, a oferit în istoria europeană tabloul unic al unui stat cu structuri riguros centralizate, având la bază tradiţiile politice romane şi care se sprijină pe economia sa monetară, datorită căreia a reprezentat factor esenţial în întârzierea procesului de feudalizare a societăţii.

În decursul domniei sale, dar mai ales în ultimii 12 ani, după ce a rămas singur împărat şi a mutat capitala la Constantinopol, fapt care a necesitat ample lucrări de construcţii, Constantin a făcut mari cheltuieli, irosind rezervele pe care ani de zile Licinius le strânsese cu răbdare şi parcimonie, precum şi marile cantităţi de aur şi argint provenite din tezaurele templelor păgâne.

Pentru a face faţă cheltuielilor necesitate de întreţinerea armatei, a complicatului aparat de stat ca şi a darurilor imperiale distribuite cu prilejul anumitor evenimente fericite din timpul domniei (sacrae largitiones), Constantin, nu numai că a menţinut impozitul de bază creat de Diocleţian pe cap de locuitor (capitatio) şi pe suprafaţă de teren cultivată (jugatio), acel capitatio-jugatio, plătit în natură, care apăsa îndeosebi populaţia de la sate, dar a şi adăugat noi impozite şi taxe pe venituri, lovind în fiecare clasă în parte. Senatorii şi toţi marii proprietari de pământuri au fost obligaţi ca, în afară de capitatio-jugatio, să achite un supraimpozit cunoscut sub numele de collatio glebalis sau follis senatorius. La acest supraimpozit s-a adăugat sarcina fiscală cunoscută sub numele de aurum oblaticium, reprezentând aurul care trebuia dat cu ocazia diferitelor aniversări imperiale. Potrivit unui obicei mai vechi, cetăţile erau obligate ca, la anumite ocazii fericite pentru împărat, să facă subscripţii pentru a-i oferi o coroană de aur, contribuţie excepţională cunoscută sub numele de aurum coronarium.

Populaţia de la oraş, care nu avea o proprietate funciară şi se ocupa cu comerţul şi meşteşugurile, se afla într-o situaţie privilegiată. Constantin însă i-a supus la o contribuţie numită auri lustralis collatio sau chrysargyron care, spre deosebire de capitatio-jugatio se achita la fiecare cinci ani, în aur şi argint. Acest impozit trebuia să fie plătit şi de ţăranii care îşi vindeau produsele la oraş.

În octombrie 332, Constantin cel Mare a dat o lege privitoare la instituţia colonatului. Ca urmare a crizei din secolul al III-lea, în condiţiile fiscalităţii excesive şi a anarhiei politice interne, proprietatea statului era tot mai ameninţată de lipsa forţei de muncă şi de pământurile lăsate necultivate (agri deserti), deoarece fiecare cetăţean se simţea apăsat de condiţia sa şi căuta să scape de ea. Micii proprietari funciari şi-au împărţit pământul, rezervându-şi o parte din lor şi împărţind restul în loturi, date unor arendaşi numiţi coloni. Pentru că mulţi ajunseseră insolvabili, iar veniturile obţinute de stat erau mici, aceşti coloni au fost legaţi de pământ, la fel ca şi urmaşii lor. Ei plăteau o taxă şi dădeau o zecime din produsele pe care le obţineau. Deşi, oficial, făceau parte dintre oamenii liberi, de fapt ei erau legaţi de pământul pe care-l lucrau. Dacă fugeau, erau pedepsiţi împreună cu cei care i-a primit. Astfel, colonatul a devenit o stare şi o condiţie intermediară între libertate şi sclavie.

Acestei grave situaţii, autorităţile i-au găsit un singur remediu: constrângerea sau ţintuirea fiecăruia de condiţia sa (adscriptus glebae), dar cu păstrarea libertăţii juridice. La oraş, meşteşugarii şi negustorii, integraţi în corporaţii (collegia) erau, şi ei, legaţi de meseriile pe care le exercitau şi făcuţi responsabili de desfăşurarea activităţii lor. A fost introdus controlul asupra producţiei şi desfacerii bunurilor şi s-a instituit monopolul de stat asupra celor mai importante ramuri ale industriei (armament, industria minieră, industria mătăsii, etc.).

Pentru repunerea în valoare a pământurilor abandonate, statul a acordat micilor producători unele avantaje: scutiri fiscale, drept de proprietate în schimbul unor redevenţe scăzute sau a lărgit considerabil domeniile coroanei, pe care le lucra în regie proprie cu ajutorul sclavilor.

Treptat a fost instaurată şi o nouă organizare municipală mai convenabilă centralismului impus de stat, a fost introdusă în întreg Imperiul. Legislaţia lui Constantin cel Mare a pecetluit instituţiile municipale ale Imperiului, conferindu-le caracterul fiscal pe care ele l-au păstrat până la sfârşitul Imperiului.

Proprietarii de pământ din provinciile romane locuiau, în general, la oraş. Fiecare oraş avea un district agricol, care forma teritoriul său, iar proprietarii de pământ care posedau 25 de jugere, constituiau corpul din care erau aleşi magistraţii municipali. Întreaga autoritate administrativă a unui oraş a fost încredinţată unui consiliu numit Curia, din care făceau parte cei mai bogaţi proprietari funciari numiţi curiali sau decurioni. Aceştia îi alegeau pe funcţionarii municipali, fiind independenţi de proprietarii de pământ din mijlocul căruia au fost luaţi. Ei constituiau un instrument eficient de stoarcere fiscală şi de împiedicare a eventualelor opoziţii faţă de strângerea impozitelor. Se ocupau cu distribuirea echitabilă a veniturilor oraşului. Şi condiţia curialului a devenit ereditară, interzicându-li-se să-şi schimbe domiciliul, iar prin averea lor acopereau impozitele neîncasate.

S-au mai aplicat constrângeri şi celor care asigurau hrana capitalelor provinciilor, armatorilor (navicularii), care efectuau transporturi maritime de grâu din Africa, în special din Egipt.

Criza agricolă a făcut să se introducă în sistemul fiscal bizantin la sfârşitul secolului al III-lea sistemul aşa-zisei epibolh (adjectio sterilium), preluat din Egiptul dinastiei Ptolemeilor şi care consta în atribuirea în mod forţat a pământului nelucrat al statului sau a celui părăsit către proprietarii particulari, care aveau obligaţia să-l cultive şi să plătească un impozit pentru acea parcelă de pământ.

Pentru viaţa economică a Imperiului, o mare importanţă a avut-o asanarea sistemului monetar de către împăratul Constantin cel Mare. Baza acestui sistem monetar a constituit-o moneda de aur (aureus) pe care Constantin a numit-o solidus (4,48 g. aur). Multiplul său era livra care era echivalentul a 22 de solidus. Solidus-ul constantinian a constituit mult timp baza sistemului monetar bizantin.

În concluzie, se poate spune că domnia lui Constantin a reprezentat o creştere deosebită a prestigiului şi forţei instituţiei imperiale. A fost creată o administraţie puternic centralizată şi ierarhizată, întreaga autoritate fiind concentrată în mâna împăratului. De asemenea, el a făcut din creştinism o religie acceptată de stat, înzestrând-o cu privilegii şi imunităţi apărând-o de erezii şi înconjurând-o în toate ocaziile de protecţia sa. În general, tradiţia romană a fost promovată cu putere, iar în partea de Răsărit a Imperiului, aceasta continuat să se dezvolte, reuşind să-şi păstreze conştiinţa proprie.