Politica faţă de creştinism a lui Teodosie I - Istoria Bizantului - Arhiva ortodoxa - Portal ortodox,rugaciuni,acatiste,predici,pastorale

Sunday, 2016-12-04, 6:51 AM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Arhiva ortodoxa

Home » Articles » Istoria Bizantului

Politica faţă de creştinism a lui Teodosie I

Teodosie I cel Mare a acordat problemelor religioase o atenţie deosebită, încât s-a putut spune despre el că „s-a ocupat mai mult de situaţia Bisericii decât de problemele Statului şi ale sale” (Sf. Ambrozie).[1] Domnia lui Teodosie a însemnat şi revenirea la cârma Imperiului a împăraţilor ortodocşi, Teodosie fiind primul care a renunţat la titlul de Pontifex maximus, obligatoriu în titulatura unui împărat roman.[2] Încă de la începutul domniei sale, alături de Graţian a încercat să apere adevărata credinţă ortodoxă, credinţa universală. Această atitudine este ilustrată printr-o opoziţie evidentă faţă de diferitele „dizidenţe ariene”, sau faţă de donatişti, maniheeni, apolinarişti, etc.[3]

Încă de la începutul domniei sale, Teodosie I a arătat că este hotărât să facă din creştinism religia oficială a Imperiului. În anul 380, îmbolnăvindu-se grav la Tesalonic, a fost botezat de către episcopul niceean Asholius. Cu acest prilej, el a dat un edict, fără consultarea prealabilă a episcopilor, cunoscut sub numele de „Cunctos populos”, în care definea credinţa sa şi o impunea supuşilor săi din Imperiu. Totodată erau precizate criteriile care dădeau dreptul la titlul de „creştin al Bisericii universale”.[4] În decret se făcea distincţie între catholicus şi ereticus, înţelegându-se prin primul termen pe ortodocşii adepţi ai hotărârilor Sinodului de la Niceea, iar prin al doilea, pe toţi partizanii celorlalte tendinţe religioase. Păgânii erau rânduiţi într-o categorie aparte. Drept urmare nu era permisă decât existenţa Bisericii catolice. Prin decretul lui Teodosie se adăuga termenului catholicus, care însemna universal adică Biserică universală, şi semnificaţia de ortodox (drept credincios). În acelaşi timp el a luat măsuri împotriva ereticilor interzicându-le toate adunările religioase, cu caracter politic ori privat. Singurele adunări permise erau acelea ale niceenilor. Ereticii sunt lipsiţi şi de drepturi civile, fiind lipsiţi de posibilitatea de a lăsa testamente, moşteniri, etc.

La 10 ianuarie 381, Teodosie I a publicat un alt decret, prin care aducea noi precizări celui din 28 februarie 380. Edictul rezumă articolele Crezului stabilit la Niceea (de ex. Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, lumină din lumină, de aceeaşi fiinţă cu celelalte Persoane ale Treimii), apoi dă o definiţie a substanţei (substantia) după care se spune din nou că ereticii n-au dreptul să se numească creştini şi trebuie alungaţi din biserici, acestea fiind date niceenilor. Ereticii sunt arătaţi exact ca fiind: fotinienii, arienii, eunomienii, etc. Printr-un edict din acelaşi an (8 mai) au fost persecutaţi şi maniheii.

Toate aceste edicte menţionau cel puţin pentru partea orientală a Imperiului, că religia creştină adevărată este cea care se acordă cu credinţa mărturisită la sinodul de la Niceea, fiind menţionat pe scurt şi conţinutul; erau citaţi şi episcopii consideraţi garanţi ai acestei credinţe. Deodată toţi dizidenţii se vedeau în postura de a fi consideraţi eretici, construirea de biserici le era interzisă ca, de altfel, şi reuniunile liturgice, chiar şi în case particulare, iar clerul lor era alungat din capitală.

Avem totuşi, o singură excepţie, în anul 386, când un edict al lui Valentinian al II-lea, sub influenţa mamei sale Iustina, restituia arienilor bisericile din afara oraşelor.[5]

La venirea la Constantinopol a lui Teodosie, episcop era Demophilus (arian), iar conducătorul ereticilor anomei, Eunomius, trăia la Calcedon, influenţa arienilor fiind deosebit de puternică. După moartea Sfântului Vasile cel Mare (379), Sfântul Grigorie de Nazianz a fost chemat de clerul şi populaţia capitalei, pentru a deveni episcopul lor. Grigorie a venit la Constantinopol, unde a întemeiat biserica Învierii (Anastasis), în care a rostit, între anii 379-380, binecunoscutele cuvântări împotriva anomeilor şi  pnevmatomahilor, numite şi „cele 5 Cuvântări Teologice”, care vor provoca mari tulburări.[6] De faţă la aceste evenimente a fost şi Fericitul Ieronim.

După sosirea sa la Constantinopol, Teodosie I l-a expulzat pe episcopul Demofil şi l-a înlocuit cu Grigorie de Nazianz. Eunomie a fost şi el alungat în cetatea Halmyris din Scythia Minor. Se pare că în calitate de episcop, Grigorie de Nazianz a oficiat toate slujbele în biserica Sfinţii Apostoli, ctitoria lui Constantin cel Mare. 

În Apus, la 3 august 379, împăratul Graţian anulase deja măsurile luate la Sirmium cu un an mai înainte: el interzicea adunările ereticilor, nu le recunoaşte conducătorilor lor calitatea de clerici, această măsură vizându-i se pare în mod special pe donatişti.

Pentru această perioadă nu pot fi uitate lucrările Sinodului al II-lea ecumenic ţinute la Constantinopol în primăvara anului 381. Tema acestui sinod a fost erezia lui Macedonie, cunoscută sub numele de erezia pnevmatomahă, deoarece era împotriva dumnezeirii Sfântului Duh. Macedonie făcea din Sfântul Duh o creatură, o persoană mai mică decât Tatăl şi Fiul. Erezia sa a fost combătută şi s-a hotărât că Sfântul Duh este a treia persoană a Sfintei Treimi, egală cu ele şi prin urmare I se cuvine aceeaşi cinstire. S-au redactat acum şi ultimele 5 articole ale Crezului, confirmându-se totodată valabilitatea hotărârilor Sinodului de la Niceea. De aceea, Crezul stabilit la cele două Sinoade Ecumenice este cunoscut şi sub denumirea de Simbolul niceo-constantinopolitan. Aplicarea în practică a hotărârilor dogmatice ale Sinodului era obligatorie şi episcopii care nu le respectau erau scoşi din scaunele lor. Garanţi pentru toate acestea au fost numiţi: Nectarie, episcopul Constantinopolului, preşedintele Sinodului Timotei al Alexandriei, Grigorie de Nyssa, Diodor de Tars, precum şi alte personalităţi religioase, în număr de 10, între care şi episcopul Tomisului, Gherontie. Prezenţa sa ne arată prestigiul de care se bucura Biserica pe care o reprezenta, păstrătoare a credinţei adevărate.

La Sinodul al II-lea s-au luat de asemenea importante hotărâri în privinţa organizării bisericeşti. Astfel, în privinţa comunităţilor bisericeşti din provincii, acestea urmau să fie grupate în unităţi mai mari corespunzătoare diocezelor laice. La Niceea se hotărâse deja ca episcopul din metropola provinciei (mitropolitul) să aibă autoritate asupra episcopilor din eparhia (provincia) sa. Acum se face un pas mai departe. Mitropolitul din centrul diocezei avea autoritate asupra celorlalţi mitropoliţi. De această hotărâre profită mitropoliţii din Antiohia, care îşi exercită autoritatea asupra diocezei Orientului, de Alexandria asupra Egiptului şi Nubiei, Cezareea Capadociei asupra diocezei Pontului, de Efes asupra diocezei Asia, de Heracleea asupra diocezei Traciei.

Prin canonul al III-lea, Sinodul al II-lea ecumenic a hotărât ca episcopul de Constantinopol să poarte numele de patriarh şi să fie în rang „primul după episcopul Romei”, deoarece Constantinopolul era noua Romă. Observăm că în justificarea rangului episcopului de Constantinopol se ţinea seama de faptul că el era capitala Imperiului. Ridicarea în rang a episcopului de Constantinopol a nemulţumit pe ceilalţi episcopi din centre apostolice precum: Roma, Antiohia, Alexandria. Papa Damasus nu a recunoscut aceste hotărâri ale canonului al III-lea, convocând chiar un sinod la Roma, la care a invitat şi episcopi din Orient, dar aceştia nu au venit, ei participând la un alt sinod local organizat de Teodosie I la Constantinopol. La Roma nu au fost trimişi decât nişte observatori, iar papa Damasus împreună cu Ambrozie al Mediolanului au suportat cu greu acest afront. Se pare că Teodosie a dat un ordin prin care urma să se alcătuiască ordinea de întâietate pentru toate scaunele mitropolitane din Imperiu, luând naştere astfel prima Notitia episcopatum.

În anii care au urmat, Teodosie I a luat măsuri drastice împotriva tuturor ereticilor: ei nu aveau nici un drept aşa cum avea Biserica Universală şi făceau obiectul mai multor interdicţii, cum ar fi interdicţia de a avea locuri de cult, de a se reuni, de a hirotoni preoţi. Alţii cum ar fi maniheii, erau reprimaţi foarte dur, fiind privaţi chiar de o serie de drepturi civice, din anul 389 având şi interdicţia de a mai locui la Roma. Sub incidenţa lipsirii de drepturi civile de genul de a lăsa testamente sau moşteniri, au fost arienii începând din anul 389.[7]



[1] Emilian POPESCU, op. cit., p. 61.

[2] J. R. PALANQUE, Saint Ambroise et l’Empire romain, Paris, 1933, p.52.

[3] P. BROWN, The Diffusion of Manichaeism in the Roman Empire, în „JOURNAL OF ROMAN STUDIES”, LIX, 1969, pp. 92-103; S. N. C. LIEU, The Manicheism in the Later Roman Empire and Medieval China. A Historical Survey, Manchester, 1985.

[4] Practic acest edict declara Ortodoxia drept credinţă oficială a Imperiului. Textul edictului este reprodus în limba română în studiul Pr. prof. Vasile V. MUNTEAN, Edictele religioase ale lui Teodosie cel Mare, în „MITROPOLIA BANATULUI”, anul XXIV, 1974, nr. 4-6, pp. 223-224.

[5] Codex Theodosianus. Theodosiani libri XVI cum Constitutionibus Sirmondianis et leges novellae ad Theodosianum pertinentes, Th. MOMMSEN & P. M. MEYER (Ed.), 2 vol., Berlin, 1904, 1905. Un comentariu despre acest cod de legi avem în limba engleză la C. PHARR, The Theodosian Code and Novels and Sirmondian Constitutions, Princeton, 1952 precum şi o traducere parţială în limba franceză a lui J. ROUGE, La législation de Théodose contre les héretiques: traduction de Codex Theodosianus, XVI, 5, pp. 6-24, Idem, Epektasis Mélanges…Jean Daniélou, Paris, 1972, pp. 635 -649.

[6] După condamnarea arianismului de la Sinodul I ecumenic, erezia nu a încetat. Sub împăraţii VALENTINIAN I, GRAŢIAN şi VALENTINIAN al II-lea în Apus, dar mai ales sub Teodosie I cel MARE (369-395) în Răsărit, Ortodoxia a putut obţine victoria definitivă asupra arianismului. Astfel în iulie 378, la sinodul care a avut loc la Sirmium, în prezenţa împăratului GRAŢIAN s-a urmărit nimicirea ultimelor rămăşiţe ariene în provinciile illirice, precum şi combaterea ereziei macedonienilor sau a pnevmatomahilor, care tăgăduiau dumnezeirea Sfântului Duh şi deofiinţimea Sa cu Tatăl şi cu Fiul. De asemenea, la sinodul de la Aquileea din 381, unde s-au remarcat prin luările de cuvânt Sfântul Ambrozie al MEDIOLANULUI şi ANEMIUS din Sirmium, episcopii arieni din vremea aceea, SECUNDIANUS din Singidunum şi PALADIUS din Ratiaria au fost anatematizaţi. Din acest moment, cu excepţia goţilor, arianismul şi-a încetat oficial existenţa în provinciile dunărene. Cf. M. R. BARNES, D. H. WILLIAMS, Arianism after Arius. Essays on the Development of the Fourth Century Trinitrian Conflicts. Edinburg, 1993;. M. RITTER, Das Konzil von Konstantinopel und sein Symbol. Studien zur Geschichte und Theologie des II. Ökumenischen Konzils, Göttingen, 1965; Idem, Arius redivivus ? Ein Jahrzwölft Arianismusforschung, în „THEOLOGISCHE RUNDSCHAU”, LV, 1990, pp. 153-187; Pr. prof. Ioan RĂMUREANU, Creştinismul în provinciile romane dunărene ale Illiricului la sfârşitul secolului al IV-lea. Sinodul de la Sirmium din 378 şi Aquileea din 381”, în „STUDII TEOLOGICE”, seria a II-a, anul XVI, nr. 7-8 (septembrie-octombrie), 1964, pp. 408-450.

[7] Pierre MARAVAL, Le Christianisme de Constantin à la conquête arabe, Paris, PUF, 1997, pp. 18-20

Category: Istoria Bizantului | Added by: PortalOrtodox (2011-12-28)
Views: 243 | Tags: Bizant, dreapta credinta, inceputul crestinismului, Ortodoxie, cursuri, istoria bizantului, teologie istorie, Istoria Bizantului online, referat | Rating: 0.0/0
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2016