Monofizitismul - Istoria Bizantului - Arhiva ortodoxa - Portal ortodox,rugaciuni,acatiste,predici,pastorale

Monday, 2016-12-05, 11:34 PM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Arhiva ortodoxa

Home » Articles » Istoria Bizantului

Monofizitismul

Erezia monofizită sau eutihiană a pornit de la bătrânul arhimandrit Eutihie, originar din Constantinopol, care luptase cu mult zel împotriva ereziei lui Nestorie, dar, din dorinţa mare de a-l combate, a dus la extrem învăţătura alexandrină a Sfântului Chiril despre unirea celor două firi din persona lui Iisus Hristos. Dacă Nestorie ducea deosebirea firilor până la a afirma două persoane, Eutihie exagera unirea lor până la a afirma o singură fire, cea divină. El susţinea că firea umană a fost absorbită în Fecioara Maria, la întrupare, de firea divină. Întrucât susţinea că Mântuitorul n-a avut fire umană reală, monofizitismul a apărut ca un dochetism mascat. Eutihie era susţinut de patriarhul Dioscor al Alexandriei, urmaşul Sfântului Chiril. El şi-a câştigat adepţi influenţi mai ales datorită eunucului Chrysapios, finul său şi omul împăratului.

Împotriva lui Eutihie s-au ridicat episcopul Teodoret de Cyr, care a scris o lucrare de combatere a lui Eutihie, intitulată „Eranistes”, Domnus, patriarhul Antiohiei şi episcopul Eusebiu de Dorylaeum. Acesta din urmă l-a denunţat pe Eutihie împăratului Teodosie al II-lea şi patriarhului Flavian al Constantinopolului.

Eutihie a fost chemat să-şi expună doctrina într-un sinod local care s-a deschis la Constantinopol, la 12 noiembrie 448. După mai multe ezitări, Eutihie s-a prezentat la 22 noiembrie 448, afirmând următoarele: „Recunosc că înainte de unirea divinităţii cu umanitatea, Hristos avea două firi, dar după unire nu recunosc decât o singură fire.” Sinodul l-a anatematizat, sentinţa fiind semnată de 30 de episcopi. Eutihie a apelat atunci la papa Leon I şi la patriarhul Dioscor al Alexandriei. Papa Leon I a adresat însă o scrisoare dogmatică patriarhului Flavian al Constantinopolului (Epistula dogmatica ad Flavianum), în care a expus învăţătura ortodoxă despre realitatea celor două firi ale Mântuitorului şi a condamnat pe Eutihie ca eretic periculos. De asemenea, el a apreciat ca dreaptă condamnarea sa la sinodul constantinopolitan din anul 448.

Situaţia nu s-a rezolvat însă. S-a hotărât convocarea unui alt sinod, la Efes, în august 449. Eunucul Chrysapios, adept al lui Eutihie, a încercat să-i oprească pe adversarii acestuia să vină la sinod, primindu-i totuşi pe patriarhul Flavian şi pe delegaţii papei.

Sinodul s-a deschis la 8 august 449, în biserica Sfânta Maria din Efes. Preşedinte a fost patriarhul Dioscor al Alexandriei, care a condus lucrările în mod despotic, violent, terorizând pe episcopii prezenţi cu armata sa de călugări parabolani înarmaţi cu ciomege, conduşi de arhimandritul Barsuma. El a retras dreptul de vot ierarhilor care se împotriveau lui Eutihie, favorizându-i pe cei care îi erau favorabili acestuia.

Patriarhul Dioscor a impus sinodului condamnarea învăţăturii despre existenţa celor două firi în persona Mântuitorului şi a impus formula monofizită drept învăţătură ortodoxă. Patriarhul Flavian, brutalizat grav, a murit după trei zile. Au fost condamnaţi şi depuşi toţi episcopii care au fost împotriva lui Eutihie. Delegaţii papali au scăpat doar prin fugă.

Sinodul a fost închis la 22 august 449, Dioscor obţinând aprobarea împăratului Teodosie al II-lea. Datorită mijloacelor violente care au fost folosite, acest sinod a primit numele de „sinodul tâlhăresc”, fiind amintit şi sub numele de „brigandajul de la Efes”.

În acelaşi an, a avut loc un nou sinod la Roma, care a respins hotărârile luate la Efes. Hotărârile luate la Efes au creat o mare confuzie în Imperiu: eparhiile din Egipt , Tracia şi Palestina trecând de partea lui Dioscor, în timp ce eparhiile din Siria, Pont şi Asia Mică au rămas de partea ortodocşilor.    

După moartea lui Teodosie al II-lea (450), pentru a pune capăt situaţiei tensionate, noul împărat Marcian a convocat Sinodul de la Calcedon din anul 451, care a devenit al IV-lea Sinod ecumenic.[1] La lucrări au asistat şi trimişii papei, iar hotărârea finală a fost că în Hristos există două naturi, una divină şi una umană, unite într-o singură persoană, în mod neamestecat şi neschimbate, neîmpărţit şi nedespărţit.[2] Sinodul, care s-a desfăşurat între 8-25 octombrie 451, în biserica Sfânta Euphimia din Calcedon (au participat circa 630 de episcopi, majoritatea din Răsărit), a elaborat şi un număr de canoane dintre care cel mai important este al 28-lea, care confirmă canonul al 3-lea de la Sinodul al II-lea ecumenic din Constantinopol (381), făcându-se un pas înainte în fixarea rangului de întâietate, pe care îl avea patriarhul de la Constantinopol. Acest canon recunoştea papei un primat de onoare, dar afirma şi egalitatea scaunului din Noua Romă (Constantinopol) cu cel din vechea Romă, justificându-se prin aceea că la Constantinopol era sediul administraţiei, al Senatului şi al împăratului. Împotriva acestei hotărâri s-a ridicat papa, care nu a recunoscut canonul, ca şi ceilalţi patriarhi ai Alexandriei şi Antiohiei. Ultimii doi îşi justificau poziţia prin faptul că erau scaune apostolice şi prin renumele şcolilor lor de teologie. Tot prin canonul 28 s-a stabilit aria jurisdicţională a Patriarhiei de Constantinopol, care cuprindea diocezele: Tracia, Pont şi Asia, la acestea adăugându-se teritoriile din afara graniţelor Imperiului, adică creştinii aflaţi sub dominaţie barbară.[3] Tot acum se pare că Biserica din Egipt a abandonat limba greacă pentru cea coptă. Astfel, disputele teologice au mascat opoziţii naţionale şi aspiraţii mai vechi de independenţă.

Peste câţiva ani, împăratul Zenon (474-491) a sesizat pericolul şi în anul 482 a dat un „edict de unire” (Henotikon) care căuta să amintească cât mai puţin despre cele două naturi ale Mântuitorului sau despre hotărârile Sinodului de la Calcedon. Nici monofiziţii, nici ortodocşii nu l-au acceptat, dar nici papa nu a fost de acord cu el, astfel încât s-a ajuns la hotărârea extremă de excomunicare şi anatematizare a patriarhului de Constantinopol. Acesta, în persoana lui Acaciu, a ripostat şi a şters din diptice numele papei, ajungându-se la prima schismă între cele două Biserici (schisma acachiană). Această separare a durat până în anul 518.

În ce priveşte atitudinea Bisericii din Tomis faţă de Sinodul de la Calcedon, trebuie remarcat că episcopul Alexandru, nu a putut fi de faţă la lucrări, dar a semnat actele un an mai târziu, adică în anul 452. Prezenţa lui Alexandru la acest Sinod a fost împiedicată probabil de situaţia politică destul de tulbure de la Dunăre, unde în vremea aceea hunii erau deosebit de periculoşi.

Împăratul Marcian a murit în ianuarie 457 şi odată cu el a luat sfârşit dinastia teodosiană, pe care el a continuat-o printr-o alianţă.



[1] Jean MEYENDORFF, op. cit. pp. 185-199; R.V. SELLERS, The Council of Chalcedon, Londra, 1951, p. 52; Alois GRILLMEIER, Jesus der Christus in der Glaube der Kriche, Band I: Von den Apostolischen Zeit bis zum Konzil von Chalcedon (451), Fribourg, 1979; Jacques LIEBAERT, L’Incarnation, I: Des origines au concile de Chalcédoine, Paris, 1965.

[2] Jacques LIBAERT, op. cit., p. 34; Jean MEYENDORFF, op. cit. p. 198.

[3] Jean MEYENDORFF, op. cit. pp.199-207.

Category: Istoria Bizantului | Added by: PortalOrtodox (2011-12-26)
Views: 174 | Tags: Bizant, dreapta credinta, inceputul crestinismului, Ortodoxie, cursuri, istoria bizantului, teologie istorie, Istoria Bizantului online, referat | Rating: 0.0/0
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2016