În această situaţie bizantinii erau în
faţa unei alegeri delicate: fie erau acceptate condiţiile latinilor şi astfel
era reconstituită lumea creştină în vederea înlăturării pericolului otoman, cu
riscul unei evidente disoluţii într-un creştinism ce le devenise deja străin,
fie îşi prezervau spiritualitatea tradiţională prin abandonarea oricărei
speranţe de conservare a Imperiului Oriental.
Alegând cea de a doua soluţie, bizantinii au ales moartea lor politică,
înfrângerea de către turci şi au respins moartea culturală ce le-ar fi venit
prin unirea cu Occidentul. Mihail al VIII-lea a încercat să convingă clerul
ortodox de necesitatea înfăptuirii unirii cu Roma. Discuţiile în vederea unirii
Bisericilor au început încă din anul 1263, când papa Urban al IV-lea a trimis,
la 28 iulie, o ambasadă la Constantinopol cu propunerea unirii bisericeşti în
schimbul păcii. Pentru Mihail dorea mai încheierea unui acord politic şi apoi a
unuia religios, în timp ce papa dorea exact contrariul, nu s-a ajuns la nici un
rezultat. În această situaţie, în mai 1264, papa Urban a cerut organizarea unei
cruciade pentru recucerirea Constantinopolului. Iminenţa pericolului l-a
determinat pe împăratul bizantin să facă papei o nouă propunere de unire a
Bisericilor. În iunie 1264, papa a trimis al Constantinopol o nouă ambasadă
care să discute condiţiile unirii. Nici de această dată nu s-a ajuns la un
rezultat favorabil unirii Bisericilor.
Relaţiile dintre Constantinopol şi Roma au
continuat şi în timpul pontificatului lui Clement al IV-lea (1265-1268). Acesta
era hotărât „să nu se mai lase deturnat
de la o lucrare atât de sfântă (unirea) prin insinuările perfide ale
episcopilor şi clericilor rău intenţionaţi”
În anul 1267, Clement al IV-lea a trimis
la Constantinopol o mărturisire de credinţă, pe care bizantinii ar fi trebuit
să o accepte şi pe baza căreia să se realizeze unirea, arătând că acea
mărturisire cuprinde doctrina Bisericii Catolice şi că, dacă grecii au dubii
asupra unor puncte ale credinţei, să trimită învăţaţi care să le clarifice
într-un sinod. Bizantinii nu au acceptat propunerea papei pentru că aceasta
impunea ierarhiei şi poporului recunoaşterea primatului papal şi supunerea,
fără nici un echivoc, în faţa autorităţii papale.
Sub pontificatul lui Grigorie al X-lea
(1271-1276), relaţiile Constantinopolului cu papalitatea s-au intensificat. Sub
presiunea crescândă a ameninţării lui Carol de Anjou, care i-a propus papei Grigorie realizarea unirii
Bisericilor prin restaurarea Imperiului latin de Constantinopol,
Mihail a trimis o nouă ambasadă la Roma, în vara anului 1272, cu propunerea
unirii celor două Biserici.
Papa Grigorie a trimis pe malul Bosforului
o primă ambasadă, la 26 octombrie 1272, cu o scrisoare ce cuprindea
mărturisirea de credinţă, având acelaşi conţinut cu cea pe care o trimisese, în
anul 1267, papa Clement al IV-lea. Spre deosebire de predecesorul său, Grigorie
a cerut ierarhiei bizantine doar o scrisoare sinodală de acceptare a
mărturisirii de credinţă şi de recunoaştere a primatului papal.
Alte două puncte importante erau trecerea numelui papei în diptice şi
recunoaşterea dreptului papei de a primi apeluri în calitatea sa de cea mai
înaltă instanţă de judecată. Despre adaosul Filioque şi celelalte deosebiri nu
s-a făcut amintire.
În timpul discuţiilor purtate de legaţii
papei cu cei trei reprezentanţi
desemnaţi de împăratul Mihail s-a ajuns la concluzia că, în ciuda deosebirilor
care separă cele două Biserici şi în special a adaosului Filioque, „pacea este profitabilă pentru toţi”,
şi de aceea unirea trebuia încheiată. Pentru realizarea unirii Bisericilor era
nevoie însă de acordul Sinodului
patriarhal.
În faţa sinodului, Mihail al VIII-lea
Paleologul a enunţat încă o dată cele trei condiţii puse de papa Grigorie al
X-lea şi a încercat să-i convingă pe sinodali că Biserica Răsăriteană nu face
nici o concesie şi că nu se aduce nici o atingere învăţăturii de credinţă.
Patriarhul Iosif a refuzat comuniunea cu latinii, dar a promis că, dacă unirea
se va realiza, el se va retrage din scaun. Mult mai categorică a fost poziţia
antilatină exprimată de chartophylax-ul
Ioan Bekkos care, în faţa sinodului, a afirmat că latinii sunt eretici: „Sunt oameni pe care îi numim eretici şi care
sunt eretici. Sunt alţii care nu sunt eretici şi pe care nici nu-i numim aşa.
Sunt alţii pe care îi numim eretici şi care nu sunt eretici. Sunt, în sfârşit,
cei pe care nu-i numim eretici şi care sunt eretici. Printre aceştia din urmă
se numără şi latinii, pe care nimeni nu-i numeşte eretici, în timp ce ei au
căzut în ereziile cele mai evidente.”
Pentru atitudinea sa, Ioan Bekkos a fost
întemniţat din ordinul împăratului. Este greu de înţeles ce s-a întâmplat cu
împăratul în perioada detenţiei; cert este că, citind scrierile alcătuite de
arhidiaconul Constantin Meliteniotes şi protoapostolariul Gheorghe din Cipru în
favoarea unirii, ca şi lucrarea scrisă de Nichifor Blemmydes în timpul
împăratului Ioan Vatatzes, şi-a schimbat atitudinea şi a devenit un fervent
unionist, încercând să argumenteze adaosul Filioque cu texte din Sfântul
Atanasie cel Mare, Sfântul Chiril al Alexandriei şi Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Într-un chrysobul alcătuit la sfârşitul anului 1273 sau cel târziu la
începutul lui 1274, împăratul Mihail Paleologul garanta ortodocşilor că unirea
se va realiza doar prin acceptarea şi respectarea celor trei puncte pe care le
prezentase şi în faţa sinodului şi că Biserica bizantină „nu va fi obligată să accepte nici o schimbare a dogmelor şi a
tradiţiilor moştenite din vechime, nici nu va omite şi nici nu va modifica ceva
din acestea”, ci va rămâne credincioasă „învăţăturii noastre de credinţă, canoanelor noastre şi obiceiurilor
noastre bisericeşti, fie că acestea sunt scrise sau nescrise.”
Membrii sinodului au răspuns chrysobul-ului imperial printr-o
scrisoare în care îl asigurau pe împărat de sprijinul lor într-o cauză „foarte avantajoasă” pentru toţi şi de
acceptarea celor trei puncte: primatul papal, dreptul de apel şi trecerea
numelui papei în diptice. Sinodalii îşi exprimau însă teama ca nu cumva în
viitor, pe baza celor trei puncte acceptate de ei, cineva să emită pretenţii şi
mai mari. Prin urmare, ei au solicitat împăratului să emită un nou chrysobul prin care să garanteze că
acest lucru nu va fi posibil. Pentru a evita tulburările, care deja se
întrevedeau, şi posibilitatea unora de a se răzgândi între timp, sinodul a
hotărât ca aceia care nu vor accepta cele trei puncte ale unirii să fie
consideraţi depuşi din treaptă, iar cei ce vor voi să fie aleşi episcopi să
subscrie mai întâi hotărârii sinodului.
În martie 1274, în ciuda disensiunilor
care au apărut şi a unei opoziţii evidente, Mihail al VIII-lea a trimis o
delegaţie la Lyon formată din fostul patriarh Gherman al III-lea, marele
istoric şi om de stat Gheorghios Acropolites şi din mitropolitul de Niceea,
Teofan. Între timp, aşa cum am arătat, adepţii unirii l-au câştigat de partea
lor şi pe charthophylax-ul Ioan Bekkos,
un teolog de frunte care până atunci fusese un adversar al unirii. Era evident
că basileul era dispus să sacrifice unitatea Bisericii Ortodoxe pentru a
încheia unirea cu Roma, care să asigura integritatea Imperiului şi
recunoaşterea, cel puţin în Apus, a legitimităţii domniei sale. Delegaţia
bizantină a fost primită de papa Grigorie al 24 iunie 1274. După ce i-au fost
prezentate papei scrisorile din partea împăratului, a fiului acestuia, Andronic
şi a clerului bizantin fără a avea loc discuţii oficiale asupra învăţăturilor
de credinţă aflate în litigiu, a fost proclamată unirea în cadrul unei misse, la 29 iunie 1274. Cu acest prilej, fostul patriarh Gherman a
rostit de trei ori Crezul cu adaosul
Filioque. Actul
oficial care a consfinţit unirea Bisericilor a fost alcătuit la 6 iulie 1274,
în cea de-a patra şedinţă a sinodului.
La finalul şedinţei solemne de proclamare
a unirii, Gheorghios Acropolites a abjurat schisma, a jurat, în numele
împăratului recunoaşterea învăţăturii Bisericii Romei ca ortodoxă şi a
primatului papal, după care delegaţia bizantină, cu excepţia mitropolitul
Teofan al Niceei,
a rostit Crezul cu adaosul Filioque de două ori.
Astfel, s-a încheiat unirea Bisericii Ortodoxe cu cea Apuseană, fără întrunirea
unui Sinod Ecumenic care să discute puncte de doctrină aflate în litigiu, ci
doar printr-o simplă acceptare a actului semnat la Lyon de delegaţia bizantină.
Fiind realizată din considerente pur politice şi impusă clerului şi poporului
de puterea seculară, unirea de la Lyon nu a fost acceptată de majoritatea
clerului bizantin, de popor şi, în special, de monahi.
Respectându-şi promisiune de a se retrage
din scaun dacă unirea se va realiza, patriarhul Iosif şi-a dat demisia la 9
ianuarie 1275. O săptămână mai târziu, în timpul slujbei săvârşite în capela
Palatului imperial, papa Grigorie a fost pomenit ca „Suveran Pontif al Bisericii Apostolice şi papă ecumenic.”
Crezul s-a rostit însă fără adaosul Filioque.
Reacţia partidei antiunioniste s-a
manifestat cu putere după ridicarea pe scaunul patriarhal a lui Ioan Bekkos, la
26 mai 1275. Încercările împăratului şi ale noului patriarh de a impune tuturor
unirea s-au lovit de rezistenţa partidei antiunioniste ai cărei membri făceau
parte din toate clasele sociale, incluzând rude ale împăratului, senatori,
episcopi, preoţi, călugări, laici, precum şi un
foarte mare număr de femei.
Una dintre acestea era chiar sora împăratului Evloghia, cea care l-a sprijinit
pe fratele ei să ajungă împărat.
Unirea de la Lyon, dincolo de eşecul ei, a
condus la apariţia unei noi schisme în sânul Bisericii constantinopolitane, cea
între unionişti şi antiunionişti. S-a ajuns până acolo încât antiunioniştii
dispreţuiau liturghiile săvârşite în bisericile în care slujeau preoţi care au
acceptat unirea şi respingeau chiar şi Botezul săvârşit de aceştia.
Împotriva oponenţilor unirii, împăratul
Mihail al VIII-lea a declanşat persecuţia care, prin duritate şi cruzime, a
amintit de epoca iconoclastă.
Cei care stăruiau în atitudinea antiunionistă erau arestaţi şi aruncaţi în
temniţă sau exilaţi, iar averile le erau confiscate. Au fost însă şi destule
cazuri în care pedepsele au mers până la tăierea limbii, orbire sau chiar
moartea celor care se făceau vinovaţi de nesupunere.
În ciuda protestelor partidei
antiunioniste şi a tulburărilor care au urmat, împăratul şi Ioan Bekkos au
continuat să lucreze pentru consolidarea unirii. Schimburile de ambasade
şi de scrisori au continuat între cele două scaune şi după moartea papei
Grigorie al X-lea (10 ianuarie 1276). Succesorii săi Inocenţiu al V-lea (1276)
şi apoi Ioan al XXII-lea (1276-1277) au făcut eforturi pentru ca împăratul să
depună un jurământ personal, considerându-l insuficient şi neverificabil pe cel
depus de Gheorghios Acropolites. În aprilie 1277, în palatul Blacherne, în faţa
sinodului şi a nunţilor papali, Mihail şi fiul său, Andronic, au depus
jurământul prin care acceptau unirea cu Roma, recunoscând primatul papal,
acceptând învăţătura catolică despre Filioque, azimă, purgatoriu, despre cele
şapte Taine şi dreptul papei de a primi apeluri. La rândul său, patriarhul Ioan
Bekkos a alcătuit un document în care, în numele său şi al clerului bizantin,
recunoştea primatul papal şi demonstra acordul complet între învăţăturile de
credinţă ale celor două Biserici, dar a refuzat să depună jurământul de
credinţă în faţa nunţilor apostolici.
Mihail al VIII-lea Paleologul a încercat
să impună recunoaşterea unirii ţi în Epir, aflat sub conducerea lui Nichifor
Anghelos, şi în Tessalia, stăpânită de Ioan Anghelos, dar în faţa refuzului
acestora, patriarhul Ioan Bekkos i-a anatematizat.
Teama exprimată de membrii Sinodului
patriarhal în scrisoarea de răspuns la chrysobul-ul
imperial de la sfârşitul anului 1273 sau începutul lui 1274, ca nu cumva în
viitor pretenţiile papei pentru realizarea unirii să se mărească, s-au
adeverit. Astfel, în timpul pontificatului lui Nicolae al III-lea (1277-1280),
în octombrie 1278, acesta a trimis o nouă ambasadă la Constantinopol, impunând
noi condiţii pentru consumarea unirii, condiţii care depăşeau cu mult cele trei
puncte pe baza cărora s-a realizat „unirea” de la Lyon.
Prin pretenţiile sale, Nicolae al III-lea
a pus în pericol susţinerea unirii chiar şi de către cei mai înfocaţi apărători
ai ei, pentru că primirea lor însemna, în fapt, completa supunere a Bisericii
Răsăritene faţă de Biserica Romei. Partida antiunionistă şi-a intensificat
opoziţia şi protestele, ajungându-se la o nouă escaladare a persecuţiilor care
loveau atât pe clerici cât şi pe laici.
În timp ce Imperiul bizantin era
însângerat de persecuţiile prin care Mihail al VIII-lea încerca să reducă la
tăcere pe antiunionişti şi să impună unirea, la Roma a urcat pe scaunul papal
Martin al IV-lea (1281-1285). Sub influenţa lui Carol de Anjou şi sub pretextul
că Mihail al VIII-lea era apărătorul schismei şi al ereziei, papa Martin l-a
excomunicat pe împăratul bizantin, la 22 februarie 1281, acuzându-l că nu a
respectat unirea şi condiţiile tratatului de la Orvieto, punând astfel capăt „unirii” de la Lyon.
Salvarea
lui Mihail al VIII-lea Paleologul a venit din partea duşmanului lui Carol de
Anjou, Petru de Aragon, cel care a iniţiat aşa-numitele „vespere (vecernii)
siciliene”, izbucnite în noaptea de 31 martie 1282 şi care au dus la
înlăturarea lui Carol de pe tronul Siciliei. Din păcate, basileul nu s-a putut
bucura prea mult de succesul politicii sale, pentru că la 11 decembrie 1282 a
murit.
Deno J. GEANAKOPOLOS, Emperor Michael
Palaeologus and the West, Cambridge, Massachusetts, 1959. Capitolul 11 al
acestei lucrării face se referă la unirea de la Lyon din 1274.
|