Încercarea de unire de la Lyon (1274) - Istoria Bizantului - Arhiva ortodoxa - Portal ortodox,rugaciuni,acatiste,predici,pastorale

Monday, 2016-12-05, 9:38 PM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Arhiva ortodoxa

Home » Articles » Istoria Bizantului

Încercarea de unire de la Lyon (1274)

În această situaţie bizantinii erau în faţa unei alegeri delicate: fie erau acceptate condiţiile latinilor şi astfel era reconstituită lumea creştină în vederea înlăturării pericolului otoman, cu riscul unei evidente disoluţii într-un creştinism ce le devenise deja străin, fie îşi prezervau spiritualitatea tradiţională prin abandonarea oricărei speranţe de conservare a Imperiului Oriental.[1] Alegând cea de a doua soluţie, bizantinii au ales moartea lor politică, înfrângerea de către turci şi au respins moartea culturală ce le-ar fi venit prin unirea cu Occidentul. Mihail al VIII-lea a încercat să convingă clerul ortodox de necesitatea înfăptuirii unirii cu Roma. Discuţiile în vederea unirii Bisericilor au început încă din anul 1263, când papa Urban al IV-lea a trimis, la 28 iulie, o ambasadă la Constantinopol cu propunerea unirii bisericeşti în schimbul păcii. Pentru Mihail dorea mai încheierea unui acord politic şi apoi a unuia religios, în timp ce papa dorea exact contrariul, nu s-a ajuns la nici un rezultat. În această situaţie, în mai 1264, papa Urban a cerut organizarea unei cruciade pentru recucerirea Constantinopolului. Iminenţa pericolului l-a determinat pe împăratul bizantin să facă papei o nouă propunere de unire a Bisericilor. În iunie 1264, papa a trimis al Constantinopol o nouă ambasadă care să discute condiţiile unirii. Nici de această dată nu s-a ajuns la un rezultat favorabil unirii Bisericilor.[2]

Relaţiile dintre Constantinopol şi Roma au continuat şi în timpul pontificatului lui Clement al IV-lea (1265-1268). Acesta era hotărât „să nu se mai lase deturnat de la o lucrare atât de sfântă (unirea) prin insinuările perfide ale episcopilor şi clericilor rău intenţionaţi[3]

În anul 1267, Clement al IV-lea a trimis la Constantinopol o mărturisire de credinţă, pe care bizantinii ar fi trebuit să o accepte şi pe baza căreia să se realizeze unirea, arătând că acea mărturisire cuprinde doctrina Bisericii Catolice şi că, dacă grecii au dubii asupra unor puncte ale credinţei, să trimită învăţaţi care să le clarifice într-un sinod. Bizantinii nu au acceptat propunerea papei pentru că aceasta impunea ierarhiei şi poporului recunoaşterea primatului papal şi supunerea, fără nici un echivoc, în faţa autorităţii papale. [4] 

Sub pontificatul lui Grigorie al X-lea (1271-1276), relaţiile Constantinopolului cu papalitatea s-au intensificat. Sub presiunea crescândă a ameninţării lui Carol de Anjou, care  i-a propus papei Grigorie realizarea unirii Bisericilor prin restaurarea Imperiului latin de Constantinopol,[5] Mihail a trimis o nouă ambasadă la Roma, în vara anului 1272, cu propunerea unirii celor două Biserici.[6]

Papa Grigorie a trimis pe malul Bosforului o primă ambasadă, la 26 octombrie 1272, cu o scrisoare ce cuprindea mărturisirea de credinţă, având acelaşi conţinut cu cea pe care o trimisese, în anul 1267, papa Clement al IV-lea. Spre deosebire de predecesorul său, Grigorie a cerut ierarhiei bizantine doar o scrisoare sinodală de acceptare a mărturisirii de credinţă şi de recunoaştere a primatului papal.[7] Alte două puncte importante erau trecerea numelui papei în diptice şi recunoaşterea dreptului papei de a primi apeluri în calitatea sa de cea mai înaltă instanţă de judecată. Despre adaosul Filioque şi celelalte deosebiri nu s-a făcut amintire.[8]

În timpul discuţiilor purtate de legaţii papei cu cei trei reprezentanţi[9] desemnaţi de împăratul Mihail s-a ajuns la concluzia că, în ciuda deosebirilor care separă cele două Biserici şi în special a adaosului Filioque, „pacea este profitabilă pentru toţi[10], şi de aceea unirea trebuia încheiată. Pentru realizarea unirii Bisericilor era nevoie însă de  acordul Sinodului patriarhal.

În faţa sinodului, Mihail al VIII-lea Paleologul a enunţat încă o dată cele trei condiţii puse de papa Grigorie al X-lea şi a încercat să-i convingă pe sinodali că Biserica Răsăriteană nu face nici o concesie şi că nu se aduce nici o atingere învăţăturii de credinţă. Patriarhul Iosif a refuzat comuniunea cu latinii, dar a promis că, dacă unirea se va realiza, el se va retrage din scaun. Mult mai categorică a fost poziţia antilatină exprimată de chartophylax-ul Ioan Bekkos care, în faţa sinodului, a afirmat că latinii sunt eretici: „Sunt oameni pe care îi numim eretici şi care sunt eretici. Sunt alţii care nu sunt eretici şi pe care nici nu-i numim aşa. Sunt alţii pe care îi numim eretici şi care nu sunt eretici. Sunt, în sfârşit, cei pe care nu-i numim eretici şi care sunt eretici. Printre aceştia din urmă se numără şi latinii, pe care nimeni nu-i numeşte eretici, în timp ce ei au căzut în ereziile cele mai evidente.[11]

Pentru atitudinea sa, Ioan Bekkos a fost întemniţat din ordinul împăratului. Este greu de înţeles ce s-a întâmplat cu împăratul în perioada detenţiei; cert este că, citind scrierile alcătuite de arhidiaconul Constantin Meliteniotes şi protoapostolariul Gheorghe din Cipru în favoarea unirii, ca şi lucrarea scrisă de Nichifor Blemmydes în timpul împăratului Ioan Vatatzes, şi-a schimbat atitudinea şi a devenit un fervent unionist, încercând să argumenteze adaosul Filioque cu texte din Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Chiril al Alexandriei şi Sfântul Maxim Mărturisitorul.[12]

Într-un chrysobul alcătuit la sfârşitul anului 1273 sau cel târziu la începutul lui 1274, împăratul Mihail Paleologul garanta ortodocşilor că unirea se va realiza doar prin acceptarea şi respectarea celor trei puncte pe care le prezentase şi în faţa sinodului şi că Biserica bizantină „nu va fi obligată să accepte nici o schimbare a dogmelor şi a tradiţiilor moştenite din vechime, nici nu va omite şi nici nu va modifica ceva din acestea”, ci va rămâne credincioasă „învăţăturii noastre de credinţă, canoanelor noastre şi obiceiurilor noastre bisericeşti, fie că acestea sunt scrise sau nescrise.[13]

Membrii sinodului au răspuns chrysobul-ului imperial printr-o scrisoare în care îl asigurau pe împărat de sprijinul lor într-o cauză „foarte avantajoasă” pentru toţi şi de acceptarea celor trei puncte: primatul papal, dreptul de apel şi trecerea numelui papei în diptice. Sinodalii îşi exprimau însă teama ca nu cumva în viitor, pe baza celor trei puncte acceptate de ei, cineva să emită pretenţii şi mai mari. Prin urmare, ei au solicitat împăratului să emită un nou chrysobul prin care să garanteze că acest lucru nu va fi posibil. Pentru a evita tulburările, care deja se întrevedeau, şi posibilitatea unora de a se răzgândi între timp, sinodul a hotărât ca aceia care nu vor accepta cele trei puncte ale unirii să fie consideraţi depuşi din treaptă, iar cei ce vor voi să fie aleşi episcopi să subscrie mai întâi hotărârii sinodului.[14]

În martie 1274, în ciuda disensiunilor care au apărut şi a unei opoziţii evidente, Mihail al VIII-lea a trimis o delegaţie la Lyon formată din fostul patriarh Gherman al III-lea, marele istoric şi om de stat Gheorghios Acropolites şi din mitropolitul de Niceea, Teofan. Între timp, aşa cum am arătat, adepţii unirii l-au câştigat de partea lor şi pe charthophylax-ul Ioan Bekkos, un teolog de frunte care până atunci fusese un adversar al unirii. Era evident că basileul era dispus să sacrifice unitatea Bisericii Ortodoxe pentru a încheia unirea cu Roma, care să asigura integritatea Imperiului şi recunoaşterea, cel puţin în Apus, a legitimităţii domniei sale. Delegaţia bizantină a fost primită de papa Grigorie al 24 iunie 1274. După ce i-au fost prezentate papei scrisorile din partea împăratului, a fiului acestuia, Andronic şi a clerului bizantin fără a avea loc discuţii oficiale asupra învăţăturilor de credinţă aflate în litigiu, a fost proclamată unirea în cadrul unei misse, la 29 iunie 1274. Cu acest prilej, fostul patriarh Gherman a rostit de trei ori Crezul cu adaosul Filioque.[15] Actul oficial care a consfinţit unirea Bisericilor a fost alcătuit la 6 iulie 1274, în cea de-a patra şedinţă a sinodului.

La finalul şedinţei solemne de proclamare a unirii, Gheorghios Acropolites a abjurat schisma, a jurat, în numele împăratului recunoaşterea învăţăturii Bisericii Romei ca ortodoxă şi a primatului papal, după care delegaţia bizantină, cu excepţia mitropolitul Teofan al Niceei,[16] a rostit Crezul cu adaosul Filioque de două ori.[17] Astfel, s-a încheiat unirea Bisericii Ortodoxe cu cea Apuseană, fără întrunirea unui Sinod Ecumenic care să discute puncte de doctrină aflate în litigiu, ci doar printr-o simplă acceptare a actului semnat la Lyon de delegaţia bizantină. Fiind realizată din considerente pur politice şi impusă clerului şi poporului de puterea seculară, unirea de la Lyon nu a fost acceptată de majoritatea clerului bizantin, de popor şi, în special, de monahi.

Respectându-şi promisiune de a se retrage din scaun dacă unirea se va realiza, patriarhul Iosif şi-a dat demisia la 9 ianuarie 1275. O săptămână mai târziu, în timpul slujbei săvârşite în capela Palatului imperial, papa Grigorie a fost pomenit ca „Suveran Pontif al Bisericii Apostolice şi papă ecumenic.[18] Crezul s-a rostit însă fără adaosul Filioque.[19]

Reacţia partidei antiunioniste s-a manifestat cu putere după ridicarea pe scaunul patriarhal a lui Ioan Bekkos, la 26 mai 1275. Încercările împăratului şi ale noului patriarh de a impune tuturor unirea s-au lovit de rezistenţa partidei antiunioniste ai cărei membri făceau parte din toate clasele sociale, incluzând rude ale împăratului, senatori, episcopi, preoţi, călugări, laici, precum şi un  foarte mare număr de femei.[20] Una dintre acestea era chiar sora împăratului Evloghia, cea care l-a sprijinit pe fratele ei să ajungă împărat.

Unirea de la Lyon, dincolo de eşecul ei, a condus la apariţia unei noi schisme în sânul Bisericii constantinopolitane, cea între unionişti şi antiunionişti. S-a ajuns până acolo încât antiunioniştii dispreţuiau liturghiile săvârşite în bisericile în care slujeau preoţi care au acceptat unirea şi respingeau chiar şi Botezul săvârşit de aceştia.[21]

Împotriva oponenţilor unirii, împăratul Mihail al VIII-lea a declanşat persecuţia care, prin duritate şi cruzime, a amintit de epoca iconoclastă.[22] Cei care stăruiau în atitudinea antiunionistă erau arestaţi şi aruncaţi în temniţă sau exilaţi, iar averile le erau confiscate. Au fost însă şi destule cazuri în care pedepsele au mers până la tăierea limbii, orbire sau chiar moartea celor care se făceau vinovaţi de nesupunere.[23]

În ciuda protestelor partidei antiunioniste şi a tulburărilor care au urmat, împăratul şi Ioan Bekkos au continuat să lucreze pentru consolidarea unirii. Schimburile de ambasade[24] şi de scrisori au continuat între cele două scaune şi după moartea papei Grigorie al X-lea (10 ianuarie 1276). Succesorii săi Inocenţiu al V-lea (1276) şi apoi Ioan al XXII-lea (1276-1277) au făcut eforturi pentru ca împăratul să depună un jurământ personal, considerându-l insuficient şi neverificabil pe cel depus de Gheorghios Acropolites. În aprilie 1277, în palatul Blacherne, în faţa sinodului şi a nunţilor papali, Mihail şi fiul său, Andronic, au depus jurământul prin care acceptau unirea cu Roma, recunoscând primatul papal, acceptând învăţătura catolică despre Filioque, azimă, purgatoriu, despre cele şapte Taine şi dreptul papei de a primi apeluri. La rândul său, patriarhul Ioan Bekkos a alcătuit un document în care, în numele său şi al clerului bizantin, recunoştea primatul papal şi demonstra acordul complet între învăţăturile de credinţă ale celor două Biserici, dar a refuzat să depună jurământul de credinţă în faţa nunţilor apostolici.[25]

Mihail al VIII-lea Paleologul a încercat să impună recunoaşterea unirii ţi în Epir, aflat sub conducerea lui Nichifor Anghelos, şi în Tessalia, stăpânită de Ioan Anghelos, dar în faţa refuzului acestora, patriarhul Ioan Bekkos i-a anatematizat.

Teama exprimată de membrii Sinodului patriarhal în scrisoarea de răspuns la chrysobul-ul imperial de la sfârşitul anului 1273 sau începutul lui 1274, ca nu cumva în viitor pretenţiile papei pentru realizarea unirii să se mărească, s-au adeverit. Astfel, în timpul pontificatului lui Nicolae al III-lea (1277-1280), în octombrie 1278, acesta a trimis o nouă ambasadă la Constantinopol, impunând noi condiţii pentru consumarea unirii, condiţii care depăşeau cu mult cele trei puncte pe baza cărora s-a realizat „unirea” de la Lyon.[26]

Prin pretenţiile sale, Nicolae al III-lea a pus în pericol susţinerea unirii chiar şi de către cei mai înfocaţi apărători ai ei, pentru că primirea lor însemna, în fapt, completa supunere a Bisericii Răsăritene faţă de Biserica Romei. Partida antiunionistă şi-a intensificat opoziţia şi protestele, ajungându-se la o nouă escaladare a persecuţiilor care loveau atât pe clerici cât şi pe laici.[27]    

În timp ce Imperiul bizantin era însângerat de persecuţiile prin care Mihail al VIII-lea încerca să reducă la tăcere pe antiunionişti şi să impună unirea, la Roma a urcat pe scaunul papal Martin al IV-lea (1281-1285). Sub influenţa lui Carol de Anjou şi sub pretextul că Mihail al VIII-lea era apărătorul schismei şi al ereziei, papa Martin l-a excomunicat pe împăratul bizantin, la 22 februarie 1281, acuzându-l că nu a respectat unirea şi condiţiile tratatului de la Orvieto,  punând astfel capăt „unirii” de la Lyon.

          Salvarea lui Mihail al VIII-lea Paleologul a venit din partea duşmanului lui Carol de Anjou, Petru de Aragon, cel care a iniţiat aşa-numitele „vespere (vecernii) siciliene”, izbucnite în noaptea de 31 martie 1282 şi care au dus la înlăturarea lui Carol de pe tronul Siciliei. Din păcate, basileul nu s-a putut bucura prea mult de succesul politicii sale, pentru că la 11 decembrie 1282 a murit.  



[1] Deno J. GEANAKOPOLOS, Emperor Michael Palaeologus and the West, Cambridge, Massachusetts, 1959. Capitolul 11 al acestei lucrării face se referă la unirea de la Lyon din 1274.

[2] Ch. -J. HEFELE, Histoire des conciles d’après les documents originaux, t. VI/1, Paris, 1914, p. 156.

[3] Ibidem

[4] Ibidem, p. 157; Deno J. GEANAKOPLOS, Emperor Michael Paleologus and the West, Cambridge, Harvard University Press, 1959, pp. 239-240.

[5] Deno J. GEANAKOPLOS, op. cit., p. 239.

[6] Georgios PACHYMERES, op. cit., V, cap. X, în loc. cit., pp. 307-310; Nicephori GREGORAE, op. cit., V, I, p. 63.

[7] Deno J. GEANAKOPLOS, op. cit., p. 240; Ch. -J. HEFELE, op. cit., p. 161.

[8] Nicephori GREGORAE, op. cit., V, II, p. 63.

[9] Este vorba despre arhidiaconul Constantin MELITENIOTES, protoapostolariul Gheorghe din CIPRU şi retorul Marii Biserici, Manuel HOLOBOLOS.

[10] Georgios PACHYMERES, op. cit., V, cap. XI, în loc. cit., p. 312; Conrad CHAPMAN, op. cit., p. 107.

[11] Ibidem, V, cap. XII, în loc. cit., p. 317.

[12] Ibidem, V, cap. XIII-XVI, în loc. cit., pp. 319-324.

[13] J. GILL S. J., The Church Union of Council of Lyons (!274) Portreyed in Greek Documents, în „ORIENTALIA CHRISTIANA PERIODICA”, XL, 1974, pp. 13-17.

[14] Ibidem, pp. 19-21.

[15] Georgios PACHYMERES, op. cit., V, cap. XVII, în loc. cit., p. 325; Deno J. GEANAKOPLOS, op. cit., pp. 258-261; Ch. -J. HEFELE, op. cit., p. 173; P. Antonino FRANCHI, Il Concilio II di Lione 1274, în „STUDI E TESTI FRANCISCANI”, Roma, 1965, p. 111.

[16] Ch. -J. HEFELE, op. cit., p. 173.

[17] Ibidem, p. 178; Deno J. GEANAKOPLOS, op. cit., p. 262, P. Antonino FRANCHI, op. cit., p. 92.

[18] Georgios PACHYMERES, op. cit., V, cap. XXII, p. 339; ; Deno J. GEANAKOPLOS, op. cit., pp. 273-274.

[19] Aristeides PAPADAKIS, Crisis in Byzantium, the Filioque Controversy in the Patriarchate of Gregory II of Cyprus (1283-1289), New York, Fordham University Press, 1986, p. 19.

[20] Joseph GILL, op. cit., p. 25.

[21] Ibidem, pp. 25, 37.

[22] Vitalien LAURENT, Lettre inédite de Jean XI Bekkos, patriarche de Constantinople (1275-1282) au Pape Grégoire X (1271-1276), în „UNITÉ DE L’EGLISE”, LXIV, 1934, p. 267; Georgios PACHYMERES, op. cit., VI, cap. XXIV-XXV, în loc. cit., pp. 357-359; Conrad CHAPMAN, op. cit., p. 109; Deno J. GEANAKOPLOS, op. cit., p. 275.

[23] Georgios PACHYMERES, op. cit., VI, cap. XXIV-XXV, în loc. cit., pp. 357-359; Conrad CHAPMAN, op. cit., p. 109; Deno J. GEANAKOPLOS, op. cit., p. 275.

[24] Cu privire la schimburile de ambasade între Constantinopol şi Roma, a se vedea Venance GRUMEL, Les ambassades pontificales à Byzance après le II-e concile de Lyon (1274-1280), în „ECHOS D’ORIENT”, CXXXVI, 1924, pp. 437-447.

[25] Ch. –J. HEFELE, op. cit., p. 211; Deno J. GEANAKOPLOS, op. cit., pp. 306-308.

[26] Papa pretindea ca împăratul şi fiul său să întocmească din nou procesele-verbale ale jurământului depus de ei la Lyon; împăratul să impună patriarhului şi clerului primirea cestui simbol prin jurământ, fără a mai accepta scuza că preoţii nu depun jurământ; Filioque să fie introdus în Simbolul de credinţă; Biserica constantinopolitană să păstreze în uz din tradiţia sa liturgică doar acele slujbe care nu par Sfântului Scaun în dezacord cu credinţa catolică; nunţii papali să aibă libertatea de a vizita Imperiul pentru a se convinge că unirea este acceptată sau nu; împăratul să accepte pe lângă sine prezenţa unui cardinal-legat, reprezentant al Romei; toţi grecii să ceară şi să primească de la nunţii papali iertare pentru adeziunea lor la schismă faţă de Biserica Romei; nunţii să spovedească pe toţi cei ce vor dori să se mărturisească lor; toţi adversarii unirii să fie excomunicaţi; după acceptarea Simbolului, patriarhul şi episcopii să ceară de la Roma confirmarea în scaunele pe care le ocupau. 

[27] Georgios PACHYMERES, op. cit., VI, cap. XXIV-XXV, în loc. cit., pp. 357-359.

Category: Istoria Bizantului | Added by: PortalOrtodox (2011-09-06)
Views: 796 | Tags: Bizant, dreapta credinta, inceputul crestinismului, Ortodoxie, cursuri, teologie istorie, istoria bizantului, referat, Istoria Bizantului online | Rating: 0.0/0
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2016